Șobolanul cafeniu

 

Pentru a-mi curăța plămânii, după ce în urma unui traumatism deschis mi-au curs doi litri de sânge în plămânul stâng, din timp în timp, ar fi necesar să mănânc un macerat de pătlagină, proaspăt culeasă, în miere.
Se pot culege niscaiva frunze de pătlagină de prin parcuri, dar nu-mi vine să-mi amestec ADN – ul cu cel al câinilor.
Iubesc câinii, dar nu și urina lor … iar cum drepturile legitime ale câinilor le permit să calce și să …pipi pe unde vor, am încercat să apelez la pătlagina din Plafar, măcar să nu văd de pe unde a fost culeasă.
Demențial!
În cutia cu pătlagină am găsit cioturi dubioase, fire de iarbă și fire de păr din coadă de cal!!!
Ca să nu mai văd alte componente discutabile prezentate ca pătlagină, am cumpărat o sticluță cu „Sirop de pătlagină”.
Produs,cică, naturist …

Acasă, am scos din geantă punguța de la farmacie, iar mâna mea a apucat sticla cu lichidul cafeniu.
Stranie senzație!
Sticla era din plastic, moale ca un șobolan cafeniu!

Deși mai nou, toți specialiștii trăncănesc să nu mâncăm, să nu bem din plastice, toate ambalajele sunt din plastic (și cred că vor fi din plastic încă mult timp).
Chiar și produsele farmaceutice au înlocuit recipientele din sticlă cu altele din plastic.

Cum unitatea de măsură a dozei terapeutice pentru adulți este linGURA, am luat o gură din siropul dulceag aromat.
Până seară luasem cele 4 (lin) GURI pe zi recomandate.
A doua zi când să deschid sticla, dopul era înțepenit, fixat, sigilat de sticlă din cauza conținutului de zahăr care se cristalizase între dop și sticlă.
Cu mâna stângă am prins dopul ca într-un clește cu spărgătorul de nuci, iar la fiecare încercare de răsucire a dopului, sticla moale ca un șobolan se răsucea în cealaltă mână, ca o ființă vie.
Dacă era șobolan murea strangulat, contorsionat, răsucit ca un tirbușon.

Am luat o gură din licoarea mult prea dulceagă pentru gustul meu și la scurt timp m-am convins că semnalele de ieri – somnolență, edeme față – gât, respirație șuierată – erau adevărate semne ale manifestărilor alergiei la conținutul șobolanului cafeniu.
Abia atunci am citit pe sticlă conținutul; de parcă s-au îndoit de capacitatea invertazei produsă de propriul meu trup, chimiștii au băgat mare parte din zahăr sub formă de zahăr invertit prin procedeu chimic …
Da’ n-am rămas în pierdere :)
Copilu’, ca orice copil, s-a bucurat de dulcele produs fără nicio problemă.

554dea568b5c0_pion_d-r_aleksandr_fleming

Cum era să omor comisia de vot

 

Duminică seara eram singura votantă în sala de clasă devenită secție de vot și, din neatenție, era să omor comisia de vot …

Mai întâi l-am chinuit pe tânărul de la dispozitivul electronic antifraudă: i-am întins Cartea de Identitate fără să o scot din plasticul protector cu care făcuse o aderență aproape simbiotică.
S-a descurcat bine și, bănuiesc, nu s-a enervat.
Mi-a indicat masa și persoanele de unde trebuie să primesc buletinele de vot.
Am întins Cartea de identitate celor doi tineri care m-au căutat pe listă și, la schimb, mi-au înmânat cele 4 buletine de vot.
– Patru …am bombănit în barbă … uitasem că tre votat și partidul consilierilor …

Cu buletinele de vot în mână, am intrat în cabină, încă indecisă, fără să știu pe cine să votez.

M-am gândit să citesc foile, adică buletinele de vot … lectura într-o cabină de vot poate fi o sursă de inspirație …

Ca să nu greșesc ceva, mi-am scos ochelarii și, așa cum fac și acasă, am închis etuiul cu un pocnet de parcă tragi o lovitură de topor într-o buturugă de fag!

Am citit …ofertele, am ales – cu ochiul nu cu mâna, după cum ne recomandă negustorii la piață – și repede am aplicat ștampila minusculă pe cele patru buletine de teamă să nu se usuce stropul de tuș pus cu zgârcenia chelăreselor din basmele populare …Dacă mai era un al 5-lea buletin, nu mai aveam smack pe ștampilă.
Evident, după ștampilare, am îndoit buletinele punându-le în ordinea mea mentală de a le băga corect în crăpăturile cutiilor numite urne.
Mi-am deschis etuiul, am pus cu marte grijă ochelarii mei cu lentile japoneze în lăcașul lor și …trosc!
O nouă lovitură de ghioagă a răsunat din cabina mea de vot după ce am închis etuiul!
Am ieșit din cabină cu sportgeanta și buletinele în mâna stângă și ștampila în mâna dreaptă.

Un tip solid apăruse lângă cabina în care ștampilasem buletinele …m-am uita urât la el, bănuind că a tentat să tragă cu ochiul pe după perdeluța galbenă.
Arunc, fără un motiv anume, o privire urâtă și spre cei doi tineri care-mi reținuseră cartea de identitate în gaj până la restituirea, în bună stare, a ștampilei.

– Să vă ajut sare Solidul, care părea fâstâcit și speriat ca de bombe!
Bombe am zis?
Oh, te pomenești că i-am speriat pe toți cu închiderile ultra zgomotoase ale etuiului …

Deja politețea exagerată a Solidului mă enerva …în aceeași măsură în care, probabil, Solidul se întreba ce dracu au fost pocniturile din cabina mea!

– Vai! Le-ați îndoit! Stați să le punem unde trebuie! Să nu le încurcăm!

Le dezdoaie și are grijă să se uite peste ele să vadă dacă le pun unde trebuie, dând indicații … probabil urmărea să vadă dacă nu e vreo pocnitoare printre buletine …

Exact băgam cu mâna stângă, că-s stângace, buletinul de primar general în fanta cutiei numită urnă, când Solidul vede mâna mea dreaptă, prinsă cu o fașă elastică generoasă.

Fixându-mi dreapta cu privirea, intră în stare de șoc:

– Au, au! rostește înspăimântat când vede că degetul arătător și cel median sunt poziționate în sus indicând un mare V, semn al victoriei …
Poate crede că e vreun semn conspirativ gândesc eu …dar țipătul „au” a continuat cu sunete înspăimântate:

– Ah, dați-mi ștampila, vai, ah!

De unde să știe Solidul că acel chirurg care mi-a măcelărit mâna dreaptă, a   lăsat-o fără bucuria de a strânge toate degetele în pumn, iar arătătorul și medianul arată de grămadă de ani un V, mai mult sau mai puțin victorios.
În mod nefiresc singura posibilitate de a ține micuța ștampilă a fost să o prind între degetul mare și degetul inelar. Așa țin și pixul când scriu și pensula când pictez.

Cred că Solidul era speriat să nu-mi pice ștampila în urnă!

Nu știa ce Tiger Style am, iar ce prind cu degetele este bine prins!

I-am întins ștampila Solidului care, emoționat, a luat-o și a pus-o pe o tușieră de pe o masă din mijlocul clasei …deși ștampila era a băieților amplasți la peste  2 metri distanță de acea masă.
Am semnat lista de votant, mi-am luat Cartea de identitate și am urat o seară bună tuturor membrilor speriatei și amuțitei comisii!

Acasă m-am amuzat.
Cum pot reacționa oamenii la două trosnituri!
Nu mă dezmint!
Pentru mine viața este întotdeauna plină de umor!

Explicații foto
1 Nu este mâna mea (aici e o mână stângă) dar asta este pozitia veșnică a mâinii mele drepte, dobândită chirurgical de mulți, mulți ani. Țineam ștampila prinsă între degetul mare și inelar :)

11282646_336548526555393_1385173164_n

2, 3 ilustrații pentru Tiger Style

free-tattoo-style-vector-tiger_73951

tiger_style_by_gothic180

 

882174_482868078435833_1342025708_o

 

883542_482867985102509_651028227_o (1)

 

883661_482868118435829_1003366876_o

902089_482868075102500_1827959356_o

904328_482868028435838_467112094_o (1)

 

903715_482868068435834_399594229_o
mâna mea stângă în Tiger Style,

Donație 1 și Donație 2

1.

Un tânăr amic mi s-a destăinuit fericit cum, după un scurt Consiliu de familie, s-a stabilit:

– Cine are grijă de Mamaia primeşte casa Mamaiei!

Casa Mamaiei era o vilă situată într-un cartier select şi liniştit. Cel care se va îngriji de Mamaia va fi beneficiarul a 85% din vilă; restul aparţinea altui proprietar.

Tânărul amic şi nepot al Mamaiei a sărit în sus cu două degete ridicate, şcolăreşte, tot în sus:

– Eu vreau să am grijă de Mamaia!

Cum să nu am grijă de Mamaia? îşi făcea curaj nepotul cu gândul plin de bucurie că bunica îi va dona tot parterul vilei plus un apartament la etajul întâi şi niscaiva spaţiu la mansardă. A, să nu uit! Mai avea şi un garaj imens.

Singura bubă a vilei era încălzirea!

Abia peste un an începeau lucrările de racordare la conducta de gaze. Până atunci frumoasele sobe din teracotă, cu lucrături şi bibiluri, păpau lemne şi dădeau căldură.

Pentru a intra în posesia vilei, nepotul a demarat întocmirea actelor  de donaţie.

Primea un imobil gratis dar, conform legislaţiei, trebuia să plătească Statului un impozit .

Tânărul a apelat la serviciile Biroului Tehnic autorizat cu evaluarea imobilelor şi stabilirea taxei de donaţie şi a depus cererea de evaluare.

Au fost întocmite planurile vilei: subsol, parter, etaj, mansardă. S-a măsurat tot ce era necesar, s-au stabilit datele tehnice ale construcţiei (vechime, materiale, suprafeţe construite, etc.) pentru calculul riguros al taxei.

Tânărul nepot s-a uitat la fişa de calcul şi  a remarcat că valoarea garajului este destul de mare:

– De ce valoarea garajului este atât de mare? a întrebat el calculând în gând procentul care se resimţea în taxa de donaţie. Nu se poate reduce puţin din valoare?

Răspunsul salariatului a fost prompt:

– Fiindcă este un garaj foarte mare! Este cât tot subsolul! Are aceiaşi suprafaţă cu planul parterului, poţi învăţa să şofezi în el! E dotat cu pardoseală de calitate, apă curentă, canalizare, finisaje pereţi, etc.! a răspuns salariatul.

Indignat că tânărul capătă gratis un  ditamai viloiul şi se zgârceşte la plata taxei şi a repetat:

– Este un garaj foarte mare!

Tânărul nepot a stat câteva minute cu privirea aţintită în planul garajului şi, în cele din urmă a întrebat:

– Şi nu putem să-l anemiem puţin?!

 

2

A trecut un timp şi m-am întâlnit cu acel tânăr care primise donația de la bunica lui.

Era una din acele întâlniri întâmplătoare pe care fiecare din noi le are, la un moment dat cu un fost coleg, de şcoală, de facultate sau de serviciu. Se întreabă unul pe celălalt o grămadă de chestii de parcă i-ar păsa unuia de celălalt, deşi ştiu amândoi că fie se vor revedea cândva, tot întâmplător, fie că nu se vor mai revedea niciodată!

De obicei, în situaţii din acestea,  răspund scurt şi sec la prima întrebare sau arunc, în loc de răspuns, trei – patru întrebări una după alta şi nu-i mai dau celui din faţa mea posibilitatea să-mi pună vreo întrebare. În timp ce continui să bombardez interlocutorul cu întrebări presar şi câte ceva despre mine, evident doar atât cât vreau.

Chiar şi atunci când aparent îmi scapă ceva despre mine, totul este calculat. Ei, şcoală de la Ex!

Din una în alta amicul  îmi spune fericit:

– Gata, am băgat gaze! Iarna trecută nu m-am ocupat la timp de procurarea lemnelor şi am avut în casă doar două grade Celsius!

– Au! am aulit eu cu uimire.

– Închipuie-ţi că Mamaia a rezistat la două grade!

No comment!

 

Снимка на Lacrima Ungur.

 

Tratament pentru urechi – negresă în România

Eram studentă când am avut ceva probleme cu urechea stângă.

Nici timpanul spart la niște partide de vânătoare, nici dozele cabaline de chinină greșit administrate nu mă deranjau, doar o cumplită mâncărime m-a dus la medicul specialist ORL.

Am „prins” la Policlinica studenţească doi medici: un şmecheruş bătrân, iar după 2 ani un mare orelist.

Şmecherul bătrân mi-a prescris un unguent pentru urechi.  Mi-a scris o reţetă pentru un tub cu Sinalar, un unguent nou apărut, străin, considerat imbatabil în lupta cu dermatozele.

– Coborâţi la etajul doi la Farmacia policlinicii să vi se dea unguentul şi reveniţi la mine să vă învăţ cum să-l folosiţi! Dar să veniţi neapărat înapoi la mine!

„Ce mare filosofie să te ungi cu alifie în ureche” m-am gândit în timp ce coboram.

Am luat tubul de Sinalar de la farmacie şi am urcat la şmecher.

Nu ştiam că este şmecher, dar singur s-a autodefinit şi clasificat prin comportament!

Crăpând şi debordând de bucurie când a văzut că am revenit la cabinetul lui, mi-a spus scurt, cu ton de comandă:

– Daţi-mi tubul!

A scos tubul din ambalajul de carton. Cu mâinile grăsălane şi tremurând de  emoţie a stors din tub doi centimetri (liniari !) de alifie într-o cutiuţă mică, cilindrică, din plastic cu înălțimea de 2,2 cm și diametrul de 1,5 cm, care adăpostise cândva, conform inscripționării de pe etichetă, pastile minuscule de Fenisan, un laxativ!

Dărnicie mare!

Cu mâna dreaptă a deschis sertarul biroului său băgând acolo tubul cu Sinalar, iar cu stânga mi-a întins cutiuţa zicându-mi:

– Cu o scobitoare luaţi puţină alifie şi vă ungeţi de trei ori pe zi în ureche!!!

Ei bine, de aceea l-am numit fără rezervă şmecher şi hoţoi bătrân!

După vreo doi ani un alt medic orelist, de la aceeaşi policlinică studenţească,  mi-a  prescris pe un formular de rețetă un „ceva”, pentru aceeași ureche, atrăgându-mi atenţia că după vârsta de 40 de ani voi auzi ceva mai prost cu urechea stângă!

Spun mi-a prescris „ceva” deoarece scrisul medicului era destul de criptic, iar explicaţii nu-mi permiteam să-i cer.

Cobor la farmacie şi primesc o punguţă de hârtie în care se afla o sticluţă cafenie.  Eticheta era scrisă tot de mână şi tot criptic, adică indescifrabil.

Ajung acasă şi scot sticluţa.

Conţinea un lichid asemănător apei, dar cu certitudine nu era apă.

Era un lichid fotosensibil!

Cele câteva picături pe care le-am pus pe mână, pe zona unde se încearcă parfumurile, s-au uscat şi pielea din acea zonă, ca şi degetele cu care am întins soluţia pe mână, au devenit cafeniu – negricioase cu străluciri argintii!

Cum era să-mi bag aşa ceva în urechi?

Chiar dacă lichidul – medicament ar fi respectat principiul „primum non nocere”, nu prea aveam timp să-l folosesc. Eram mai tot timpul plecată de acasă, la facultate, în vizite etc. şi parcă nu aş fi dorit să afişez nişte urechi cu interiorul negru – cafeniu!

Gândindu-mă la experienţa cu unguentul, amintindu-mi şi de   principiul „Soldatul şi studentul sunt întotdeauna sănătoşi” (!!!) validat în altă ţară, am hotărât să-mi las urechile în pace! Dacă mi s-a dat o soluţie la plezneală?

Soluţia fotosensibilă mi-a dat o idee!

Am diluat soluţia cu apă obişnuită pentru a scăpa de reflexele argintii şi în mai puţin de 10 minute m-am transformat în negresă! Doar părţile acoperite de haine nu le-am dat cu soluţia fotosensibilă.

L-am chemat pe bunul meu coleg M care era să leşine când m-a văzut.

– Hai să vedem reacţia oamenilor, a propus bunul meu amic și am plecat amândoi prin oraş.

Experimentul a fost trist!

Atunci, în anul 1973, oamenii au fost cât se poate de ostili cu mine, tânăra ciocolatie.

Adevărul este că, la acea vreme aveam studenţi de culoare, dar parcă fete nu prea am văzut.

Totuşi, nimic nu scuză reacţiile cu care am fost primită!

Iată trei dintre cele mai paşnice reacţii verbale:

– Aşa! Că o fată albă nu ai găsit!?!

– Vai! Ce neagră este! Ce i-o fi plăcând la ea?

– Ce părere ai! Bietul băiat, să umble cu o negresă! Astea o să ne strice băieţii!

Exprimările dure nu-mi permit să le reproduc.

Atâta rasism ne-a dat gata.

Am închiriat o barcă şi am plecat pe apa Cişmigiului. Nu prea abil în ale vâslitului, bunul meu amic îmi servea din când în când câte o fleoşcăială peste picioare periclitându-mi integritatea de negresă. Fiindcă purtam ciorapi efectul nu a fost catastrofal dar am fost atentă să-mi păzesc pielea ceva mai bine.

Cum?

Cu urechile cum stau?

Mâncărimea din ureche mi-a trecut prin scărpinat.

Un coleg mi-a spus că pe el îl „mănâncă urechile când se schimbă vremea a ploaie” aşa că atunci când simt vreo mâncărime în urechi mă gândesc că undeva, în lumea asta mare, plouă!

Într-adevăr, previziunea medicului s-a confirmat: aud slab de tot cu urechea stângă şi nu a fost nevoie să aştept să fac 40 de ani! Am coborât termenul la 30 de ani!

Este foarte bine! Dacă bubuie vecinii cu bormaşina sau urlă alarmele maşinilor în toiul nopţii pot dormi liniştită pe partea dreaptă, cu urechea „bună” înfundată în pernă.

„Surda” nu este deranjată de zgomotele altora!

Am folosit sintagma „zgomotele altora” fiindcă urechile mele au propriile zgomote!

Țiuituri de 5 tipuri, unele asamblate melodios, semnale „bip” tip Morse, mă însoţesc de mulți ani, dar nu mă deranjează.

Nu sunt singură niciodată!

 

Acatist

 

Miercurea, am sau n-am treabă, este ştiut: sunt aşteptată la prietena mea A.M.
Pot să o vizitez oricând, dar miercurea îmi este zi dedicată: este exclus să fie plecată de acasă cu alte treburi aşa că mă pot înfiinţa la orice oră.

Prietena mergea cu regularitate la mormântul mamei ei şi ca bun creştin ortodox îndeplinea cele cuvenite, cerute de credinţă.
Periodic mergea la biserică la slujbe şi ducea făină, ulei, la sfinţit şi dădea acatiste.
Eram în vizită la amica mea care îmi povesteşte plină de indignare ultima păţanie.

O vecină a rugat-o să o anunţe când va merge la biserică fiindcă doreşte să dea şi ea acatist la o biserică cu un preot bun, care ţine slujbe bune. A primit şi îndrumări de la prietena mea cum să scrie acatistul.

Prietena mea a stabilit ziua de mers la biserică şi, după o terorizantă aşteptare care i-a măcinat nervii prin inducerea dubiului „vine sau nu mai vine?”, vecina a apărut veselă şi bucuroasă ca o floricică de primăvară.
Au plecat împreună. Pioşenia prietenei era tulburată de pălăvrăgeala continuă a vecinei. N-avea cum să-i închidă gura.

Au ajuns la biserică în ultimele clipe de dinaintea slujbei, au pus pe masa preotului alimentele pentru sfinţit la alimente şi acatistele în partea acatistelor.

Prietena mea a văzut că acatistul vecinei ei este cam lung, pe două pagini, vorba ceea: pomelnic – pomelnic, dar chiar aşa de lung?

Din nefericire, turuitul vecinei a bruiat slujba încât preotul, destul de deranjat, a fost nevoit să o atenţioneze şi să îi închidă, temporar, gura.

Prietena mea nu se simţea prea confortabil fiind ruşinată de manifestările vecinei care nu mai trăncănea dar gesticula cu mâinile şi capul aprobând preotul.

În cele din urmă preotul începe să citească acatistele.

După o jumătate de oră a ridicat două foi de hârtie prinse cu un ac declanşând instantaneu bucuria isterică a vecinei care a început să ţopăie fericită strigând:

– Ăsta este al mieu, e al mieu, e Acatistul mieu! de parcă era lucrarea ei de doctorat în cine ştie ce domeniu rarisim!

Prietena mea se chinuia să nu intre în pământ de ruşine, dar oricând este loc de mai rău!
Preotul, destul de obosit, a început să citească în mod mecanic acatistul vecinei

– Adina, Mihaela ….vreo cincisprezece nume femeieşti urmate de câteva nume de bărbaţi, Marin, Gogu, să vă ardă focul şi blestemaţi să fiţi …Au!!! urlă preotul dându-şi seama că acatistul este de fapt o înşiruire de blesteme!

– Aşa ceva nu pot să citesc! a răcnit el aruncând acatistul vecinei, scuturându-şi mâinile ca după un contact cu ceva necurat şi rostind încetişor o rugăciune!

Epuizat ca după o luptă cu puteri spurcate sărmanul preot a citit celelalte acatiste cu voce mai mult şoptită, prietena s-a întors acasă fără a-i adresa vecinei niciun cuvânt.
Amica era de-a dreptul șocată!
Cum era proverbul?
Să moară capra vecinului? Aş! De unde atâta bunătate şi nobleţe?

Să crape vecinul!

Снимка на Lacrima Ungur.

Dedicații

Facem cadouri, primim cadouri.
Unora le place teribil ritualul desfacerii ambalajului cadoului.

Contele avea şase ani și adora să desfacă ambalaje.

Contele, la şase ani, adora şi dedicaţiile scrise pe cartonaşele care însoţeau cadourile, iar dacă era vorba despre cadouri cărţi, dorea dedicaţii pe una din primele file.
Contele îşi vizita de 4 – 5 ori pe săptămână bunica pe care o iubea la fel de mult precum iubea şi scotocitul prin zecile de sertare şi uşi ale mobilierului ei.

Scotocindu-i prin bibliotecă, Contele alege o carte, un Topârceanu, primul poet îndrăgit de el, şi îl întinde, dezinvolt, sub nasul şi ochelarii bunicii lui pentru a-i scrie, pe carte, o dedicaţie.

Şocată de nepotul care şi-a făcut singur cadou o carte din biblioteca ei, bunica i-a dat prompt o dedicaţie fără a comenta cum stă treaba cu cadourile: ţi se fac nu ţi le înhaţi din casa pe care o vizitezi!

De pe la 7 ani, Contele a început să scrie versuri de dragoste şi, abonat între timp la biblioteca „Marin Preda”, începe să citească asiduu Esenin, Federico Garcia Lorca, Voznesenski, Leonid Dimov, Eminescu, Păunescu.

În 6 februarie 1996, pe la 8 ani, puştiul scotoceşte din nou prin biblioteca bunicii şi înhaţă, cu lăcomie două cărţi, pe care, conform procedurii anterioare, le vâră sub nasul bunicii pentru dedicaţii. Cadou sau cadou prin jaf, avea nevoie de dedicaţiii pe ele!

Prima carte era un Eminescu, altă ediţie decât cea pe care puştiul o avea deja (primită de la Ion Caramitru, după o seară – recital de poezie, spectacol susținut de mari actori la Sala Radio)

A pus cartea şi pixul în mâna bunicii zicându-i:

– Scrie-mi, te rog, o dedicaţie!

– Cum, dar şi pe Eminescu mi-l iei! a protestat bunica şi probabil fiind cam supărată a scris sec:
„Doresc să ajungi şi tu la fel ca Eminescu. Bunica”.

M-am uitat pe dedicaţie şi m-am cutremurat!!! La ce s-a referit, oare, bunica? La Eminescu poetul sau la boala lui?

Pe urmă m-am cutremurat încă odată!
De ce?

A doua carte pe care puştiul cerea dedicaţie era „Iliada” de Homer, bardul orb! Dacă îi dă o dedicaţie furioasă de acelaşi gen!?

Снимка на Lacrima Ungur.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Facem cadouri, primim cadouri.

Unora le place teribil ritualul desfacerii ambalajului cadoului.

 

Contele avea şase ani și adora să desfacă ambalaje.

 

Contele, la şase,  ani adora şi dedicaţiile scrise pe cartonaşele care însoţeau cadourile, iar dacă era vorba despre cadouri cărţi, dorea dedicaţii pe una din primele file.

Contele  îşi vizita de 4 – 5 ori pe săptămână bunica pe care o iubea la fel de mult precum iubea şi scotocitul prin zecile de sertare şi uşi ale mobilierului ei.

 

Scotocindu-i prin bibliotecă, Contele alege o carte, un Topârceanu, primul poet îndrăgit de el, şi îl întinde, dezinvolt, sub nasul şi ochelarii bunicii lui pentru a-i scrie, pe carte, o dedicaţie.

 

Şocată de nepotul care şi-a făcut singur cadou o carte din biblioteca ei, bunica i-a dat prompt o dedicaţie fără a comenta cum stă treaba cu cadourile: ţi se fac nu ţi le înhaţi din casa pe care o vizitezi!

 

De pe la 7 ani, Contele a început să scrie versuri de dragoste şi, abonat între timp la biblioteca „Marin Preda” începe să citească asiduu Esenin, Federico Garcia Lorca, Voznesenski, Leonid Dimov, Eminescu, Păunescu.

 

În 6 februarie 1996, pe la 8 ani, puştiul scotoceşte din nou prin biblioteca bunicii şi înhaţă, cu lăcomie două cărţi, pe care, conform procedurii anterioare, le vâră sub nasul bunicii pentru dedicaţii. Cadou sau cadou prin jaf, avea nevoie de dedicaţie pe ele!

 

Prima carte era un Eminescu, altă ediţie decât cea pe care puştiul o avea deja (primită de la Ion Caramitru, după o seară – recital de poezie, spectacol susținut de mari actori la Sala Radio)

 

A pus cartea şi pixul în mâna bunicii zicându-i:

 

– Scrie-mi, te rog, o dedicaţie!

 

– Cum, dar şi pe Eminescu mi-l iei! a protestat bunica şi probabil fiind cam supărată a scris sec:

„Doresc să ajungi şi tu la fel ca Eminescu. Bunica”.

 

M-am uitat pe dedicaţie şi m-am cutremurat!!! La ce s-a referit, oare, bunica?  La Eminescu poetul sau la boala lui?

 

Pe urmă m-am cutremurat încă odată!

De ce?

 

A doua carte pe care puştiul cerea dedicaţie era „Iliada” de Homer, bardul orb! Dacă îi dă o dedicaţie furioasă de acelaşi gen!?

 

Andrei

 

Era o zi călduroasă de toamnă, cu vreo 7 – 8 ani în urmă, când Andrei s-a dus la Liceul „Aurel Vlaicu”.

A urcat la etaj și, ca un om modest, nu s-a dus direct la cabinetul directorial ci a bătut la ușa secretariatului școlii.

Parcă nu ar fi intrat nimeni în birou!

Deși le salutase respectuos pe cele trei – patru doamne aflate înăuntru nu a existat nicio reacție din partea lor.

După câteva minute de așteptare, s-a adresat uneia dintre doamne cu rugămintea de a fi ajutat să vorbească cu directorul școlii.

– Așteptați o clipă! a spus secretara și după câteva minute a ieșit din birou.

A revenit după o jumătate de oră …

– Am vorbit cu Directorul, așteptați pe coridor că imediat va veni cineva să vă conducă la direcțiune.

Scos afară din secretariat, Andrei a căutat cu privirea un scaun sau o bancă pe care așteptarea i-ar fi fost mai comodă.

Se pare că staționarea pe hol era interzisă …deci nici urmă de scaun.

Andrei a așteptat mai întâi cu încredere, apoi cu speranță diminuată, apoi ușor deziluzionat, a mai stat 10 minute cu scârbă, iar în cele din urmă  a plecat trist.

Trecuse o oră și 50 de minute, timp în care a constatat ce dimensiune uriașă au noțiunile „o clipă” și „imediat”!

Respira destul de greu când a ajuns la garsoniera lui din vila situată în apropierea liceului „Vlaicu”.

Alături de garsoniera sa, se afla un apartament cu trei camere cumpărat de  familia C, soț și soție, prieteni și colegi de facultate.

Ei aveau grijă de garsonieră, iar când Andrei venea la București avea masa asigurată la doamna C.

– Ce-i cu tine, Andrei? a sărit cu întrebarea doamna C. Nu arăți bin deloc!

– Am obosit puțin, afară e cald și am așteptat aproape două ore în picioare pe holul școlii … a mormăit trist Andrei.

– Te-ai dus la școală pentru …

– Da! Și nu s-au învrednicit nici măcar să mă întrebe ce vreau! M-au lăsat să aștept aiurea …

– Of!

Doamna C s-a întristat, dar fiind o femeie cochetă nu s-a putut abține să nu-l dojenească:

– Măi Andrei, dacă suntem obiectivi, vedem cu toți cum arăți. Ești mic și slab de la mama Natură, ba acum de când cu boala ai slăbit și mai tare și ești lipsit de vlagă! Arăți ca un om care nu are ce să mănânce …sau are doar răbdări prăjite. Te-ai îmbrăcat în hăinuțele astea destul de vechi. Tricoul este cam uzat, ai pus pe tine pantalonii scurți, papucii încălțați fără șosete …și în plus, negricios cum ești de la câte drumeții faci … or fi crezut cucoanele secretare că ești un țigan care cine știe ce cere!

Omulețul negricios și slăbuț s-a amuzat de caracterizarea doamnei C, totuși a ținut să adauge:

– Cum este posibil ca, indiferent de cum arăți sau de cum te îmbraci, să nu ți se adreseze, măcar din pură curiozitate feminină, întrebarea „Ce doriți, ce problemă aveți?”

Dar cine era Andrei?

Înainte de toate era un om deosebit.

În România ajunsese profesor universitar, a scris un număr mare de cărți,  s-a specializat în informatică, a lucrat prin Franța și Elveția niște ani până când a ajuns la vârsta pensionării.

A fost un om de o inteligență rară, a fost bine plătit și adunase vreo 2 – 3 apartamente și o garsonieră în București, vreo două vile în Franța și o casă în Elveția …

Spuneam că a ajuns la vârsta pensionării … Da, dar nu a stat acasă ca un pensionar.

A acceptat să lucreze încadrat pe cea mai de jos poziție de salarizare, uimindu-i pe elvețienii la care lucra cu cunoștințele sale în domeniul IT.

Lucra cu plăcere pentru frumusețea muncii în sine.

Avea bani, case, terenuri, toate făcute cu muncă de calitate, plătită corespunzător.

La scurt timp după ce a plecat înapoi în Elveția s-a stins de la păcătosul de cancer care-l chinuia de doi ani.

A! Desigur vă întrebați ce căuta la liceul „Aurel Vlaicu”?

Andrei, omulețul slab, negricios, îmbrăcat modest, pe care onoratele doamne secretare l-au tratat cu indiferență totală, crezând, poate că cerșește ceva …

Nu, nu căuta nimic!

A dorit să facă liceului o mare DONAȚIE!!! Nu a mai făcut-o …

 

„Strict autentic”

17 aprilie 2008

 

 

pilule I și I

 

I    Zise Contele revoltat:

– Măi, Lacrima! Nu mai intra la mine în cameră ca o vijelie deschizând ușa laaarg până izbești cu ea de bibliotecă!
La cum arăți nici nu ar trebui să deschizi ușa: te poți strecura pe sub ea!

 

 

II    Zise Contele admirativ:

– Am găsit calculatorul potrivit pentru a fi serverul casei. Era foarte greu, dar cel de la depozit era un bărbat, așa ca tine …
– Cum adică un bărbat așa ca mine?? am sărit eu în sus întrerupându-l.
– Adică era slăbănog dar avea mușchi din ăștia subțiri și lungi ca ai tăi și avea forță!
– OK!

 

2 aprilie 2016

„Drajeuri cu umor”, „Eu și Contele”

Cheile timpului pierdut

Am trecut de multe ori prin situații în care pierdeam noțiunea timpului.

Absorbită, concentrată în lucru, nu mai auzeam nimic deși în jur era vacarm infernal, iar când lucrarea era gata constatam că au trecut multe ore fără să le simt trecerea.

Alteori, stam  într-o anume așteptare, iar timpul se dilata sau se condensa după cum oscila  răbdarea mea (în general foarte mare).

Într-o zi, am reușit performanța ca după o activitate de 6 ore să cred că au trecut 24 de ore!

– T …, mi-ai adus planurile subsolului din S…? Sunt două luni de când ți le tot cer. Trebuie să zugrăvim subsolul ăla, vreau planurile!

De unde planuri?

T nici măcar nu călcase prin zona cvartalului, iar planurile nu aveau cum să-i pice din cer …

– Am fost ocupată cu ZD-urile …zise, deloc convingătoare Să meargă Lacrima să le facă!

Iată cum T, o fată admirabilă, inteligentă și deosebit de frumoasă a găsit rapid soluția unei lucrări întârziate printr-un passing shot spre mine. Făceam parte dintr-un colectiv deci interesul era să meargă treaba bine …

Deși,  în mod cert, planurile existau prin arhiva primăriei, T a găsit de cuviință că mai repede le întocmesc eu decât să fie căutate prin primărie cu cerere înregistrată, programare, amânări, etc.

Cum ordinele se execută, iar proverbul meu preferat este „a auzi înseamnă a te supune” (pr. arab), mi-am luat lanterna și am plecat la complexul S fără să pun întrebări suplimentare.

 

La ora 9 deja am ajuns la complexul S, alcătuit din vreo 10 – 12 blocuri foarte asemănătoare care se identificau după plăcuțele metalice inscripționate cu litere.

M-a întâmpinat administratorul, fost cadru militar, un om mărunțel la vreo 57 de ani.

Meticulos, a îmbrăcat un halat albastru cum purtam în anii de liceu la orele de politehnizare să nu sară șpanul pe noi.

Și-a luat și el o lanternă și am plecat spre intrarea în subsol.

Am intrat printr-o poartă uriașă și am coborât o pantă mai mult decât generoasă!

Nu, nu era un garaj! Nu era un garaj în accepția a ceea ce numim de obicei garaj. Era un spațiu imens ca suprafață, bine asfaltat, unde încăpeau o grămadă de camioane și nu numai.

Toate blocurile aveau subsoluri proprii legate între ele prin drum subteran.

Am plecat la pas pentru edificare. Lățimea subsolului era variabilă, existau și zone ceva mai înguste decât cele de la intrare, dar lungimea lui era imensă.

Șocantă era și înălțimea acestui uriaș subsol, dar exista o explicație!

Privind peretele care mărginea subsolul pe partea opusă intrării, am zărit niște trepte de acces.

Desenasem planul general, administratorul m-a ajutat la măsurători și țup, pe scări!

După un număr de trepte se făcuse beznă: nu exista curent electric.

Am intrat într-un  spațiu îngust al cărui tavan cobora tot mai aproape de capul meu.

După câțiva pași, unica soluție a fost să continuu drumul ca un răcan pedepsit:  pe burtă, cu pixul într-o mână, lanterna în cealaltă și cu răsuflarea administratorului în pantofi! Venea în urma mea cu foile.

Galeria avea sub 120 centimetri înălțime, iar lățimea era de cca 100 centimetri; un om de 90 de kile ar fi rămas captiv în tunel.

Ne târam pe burtă și pe coate în întunericul abia spart de lanterne, prin praf și mizerii, iar când am terminat traseul, ca să numesc elegant infectul tunel, soluția de întoarcere a fost fascinantă: prin alt tunel cvasi identic situat deasupra primului!

Burtă, coate, mizerii praf …și din fericire doar pânze de păianjeni – morți poate din lipsă de hrană – și nici urmă de șobolani!

Iată ce puțin îi trebuie unui om să fie fericit…

Parafrazându-l pe Ostap Bender,  „prezența lipsei” șobolanilor și a păianjenilor era deplina fericire!

Pe la ora 15:30 am terminat vizitarea ieșind din beznă în plin soare, orbitor soare.

După 6 ore petrecute în întuneric și în poziția culcat am pierdut noțiunea timpului.

Intrând în biroul administratorului, mi-am luat geanta de pe măsuța administrației, am scos agenda cu programul lucrărilor și am rupt pagina „Marți” convinsă că deja era miercuri.

M-am spălat pe mâini, pe față, încercând, inutil, cu mâinile ude să îndrept aspectul de homeless …norocul meu că aveam o geacă de fațadă.

Întind mâinile încă umede să-mi apuc geaca de pe cuierul stil pom, când am simțit pe spate două mâini obraznice care încearcă să mă pipăie, evident pe zona cea mai accesibilă …fundul.

Am făcut o întoarcere la 180 de grade și fără să scot un cuvânt i-am aplicat – nu, nu lovituri, era prea aschimodie, n-ar fi supraviețuit – un ciclu generos de zgâlțâituri.

Îl apucasem de reverele halatului albastru de politehnist și îl zgâlțâiam cu toți dracii adunați, intrați în mine din bezna subsolului.

Cred că m-ar fi apucat seara repetând la nesfârșit scuturatul cu mișcări bruște stânga – dreapta, înainte – înapoi, dacă după vreo 8 minute de procedură nu ar fi început să-i sară din buzunarele halatului niște legături cu tot felul de chei!

Cheile timpului pierdut inutil în subsoluri …

Imaginea era cât se poate de comică, iar zdrăngănitul cheilor în cădere, urmat de plezniturile lor pe pardoseală, au fost asemenea sunetelor de gong care mi-au spus că meciul s-a încheiat.

Zugrăveala subsolurilor?

Să fim serioși …

Mă întreb dacă a mai intrat vreodată cineva în acele tuneluri.

 

2 aprilie 2016 „Strict autentic”