Mâna nevăzută și a ei forță

Am tras puternic de clanța ușii înțepenite.
O dată, de două, de trei …

Ușa s-a deschis exact când nu mă așteptam.

Mâna stângă ancorată zdravăn pe clanță și elanul dat de deschiderea bruscă a ușii au făcut cumul de forțe.

Am fost răsucită cca 180 de grade, iar apoi împinsă pe o traiectorie dreaptă.

Am parcurs cu spatele la înaintare câțiva metri cu o viteză apropiată de cea a luminii – sau poate doar am avut senzația?? – fără nicio resursă fizică de a domoli această cursă amețitoare.

Mă simțeam ca în mijlocul unei furtuni, amețită, fără putere de reacție, nici măcar mentală.

Salvarea a venit mai întâi de la un mic zid, de 60 centimetri înălțime, care mi-a pus o frână cu o lovitură scurtă, nedureroasă pe dosul pulpelor, moment în care …

o imensă, nevăzută mână m-a aruncat cu …posteriorul într-o găleată din plastic! ( se mai afla alături încă o găleată, dar fundului meu îi ajungea una singură )

O liniște totală coborâse asupra mea; deși în găleată, într-o poziție bizară și comică deopotrivă, nu mă durea absolut nimic.

Am înțeles că totul a trecut și nu-mi venea să cred că am toate componentele întregi.

Stam cu fundu-n cofă și picioarele atârnând peste ziduleț și meditam.

Meditam asupra inimaginabilei forțe, parcă supraomenească, a mâinii nevăzute care, după stopul pus de micul zid, m-a trântit în găleată.

În acel moment am realizat că la mică distanță de găleată se afla un zid înalt în care, dacă nu aș fi fost deja trântită în găleată, cu certitudine mi-aș fi izbit capul, iar acesta ar fi crăpat ca un pepene!

Mâna nevăzută m-a ajutat!

Gândul mi-a zburat spre cineva drag, o doamnă admirabilă, decedată de curând și mi-a plăcut să cred că EA a fost acel nesperat ajutor venit parcă de undeva de sus.

Am privit în sus și am mulțumit în gând entității care m-a salvat.

Am ieșit din găleată și mi-am văzut de treburi ca și când nimic nu s-a întâmplat.

Abia târziu spre noapte, sub duș, am constatat că mă doare toată fesa dreaptă, probabil ea a aterizat prima și a preluat șocul contactului cu găleata, iar la dușul matinal am simțit un hematom imens, lung de 20 centimetri, lat de 8 cm, pe pulpa piciorului, peste peroneu. Din fericire hematomul era dureros doar la apăsare și nu-s fraieră să stau și să apăs pe el!
Oricât am încercat să deduc de ce a apărut acel hematom pe pulpă, nu am reușit. Nu vizualizam deloc ce s-a întâmplat, când și în ce m-am lovit.

În linii mari pot spune că sunt bine.

Amuzată, mi-am amintit gluma americană, cu vrabia, vaca și vulpea, a cărei concluzie era: nu întotdeauna cine te îngroapă în rahat îți vrea răul și nu întotdeauna cine te scoate din rahat îți vrea binele.

Daaaaa, în mod cert, Forța care m-a aruncat, în acea postură comică cu fundul într-o găleată, mi-a vrut binele.

Sper să nu apară nicio vulpe!

(„strict autentic” 30 iunie 2015)

Apă servită, Cap la apă, Ice Bucket

Zilele trecute în plină căldură de august:

– Vă deranjăm? Am dori două pahare cu apă, au cerut timid, după încheierea lucrării, cei doi instalatori, veniți să instaleze ceva în camera Contelui.
Lovit parcă de căldură în gândirea logică, Contele întreabă suav, să știe clar ce fel de apă vor oamenii când termometrele indică 38 de grade Celsius la umbră:

– Apă rece? Apă rece, nu??? Adică de la frigider?
– Da, da! confirmă instalatorii.
– Nu e nici un deranj! Lacrimaaaaaaaaa, adu două pahare cu apă!!!

Exact!
Contele nu este deranjant niciodată …doar instalatorii au făcut ochii mari cât cele mai mari cepe de apă pentru transferul sarcinii de a aduce apa.

Apa pe timp de vară mi-a adus aminte de alcool …pe timp de iarnă!

Cu câțiva ani în urmă …

După ce au săpat groapa unui client, evident mort, groparii, cu banii pentru efortul lor puși deja în buzunare, au cerut unei doamne din familia răposatului:

– Trebuie să ne dați și o sticlă de spirt, să ne dezinfectăm!
Doamna își trimite copilul la farmacie să cumpere o sticlă cu spirt medicinal întrebându-se:
– Ce drac de dezinfecție?
Copilul aduce sticla, doamna o preia și o oferă groparilor:

– Ați înnebunit cucoană?? Cum o să bem spirt medicinal!!?? Avem nevoie să bem spirt, adică alcool, tărie, să ne dezinfectăm pe dinăuntru, că am săpat pe gerul ăsta mare! Ceva mai de calitate …că sunteți oameni fini!

Dar să mă reîntorc la apa noastră cea de toate zilele (deși un pic pe ocolite …).

Abia când atingem o vârstă destul de consistentă, noi, copiii, începem a îndrăzni să ne judecăm părinții …
Chiar dacă nu ne-am plâns, unii dintre noi am fost mai mult sau mai puțin marcați de unele norme de educație, cam severe, impuse de către părinții noștri, marcați și ei la rândul lor de rigorile, constrângerile sau preceptele educative ale părinților lor.

Așa cum spunea, prin anii ’90, distinsul scriitor și jurnalist Cornel Ciomâzgă că „o gogoașă stricată nu te omoară, dar nici bine nu îți face”, tot așa, o educație severă nu curmă viața copiilor, dar adesea afectează iremediabil personalitatea lor.
În consecință, ne-am crescut copiii, unii poate și nepoții, după reguli, metode proprii, mai permisive, lăsând mai multă libertate dezvoltării personalității lor, dar având grijă să-i supraveghem „din umbră” pentru a preveni derapajele și eșecurile.

Cu ceva mai muuuulți ani în urmă …

– Astăzi mergem în vizită la A. M-a rugat să îi duc noile reviste de modă, din Estonia, pe care le primesc de la Dr. Z , așa că, fi atentă! Să nu cumva să ceri să-ți dea apă!!! Fiindcă dacă ceri un pahar cu apă se subînțelege că vrei și altceva pe lângă apă: fursecuri, șerbet, dulceață.
– Dar ce fac dacă mi se face sete, mami?
– Păi două – trei ore poți să rabzi de sete! Bea acum ca să nu ai nevoie acolo!
– Nu pot, acum nu mi-e sete …

Magazinul „Romarta”, de pe Calea Victoriei, a fost un alt loc unde mi-am călit răbdarea de sete!
Vreme de trei ore mama proba sandale, pantofi, admira, pipăia, pleca cu vigurile de materiale la oglindă revărsând materialul peste ea pentru a vedea cât de bine o prinde culoarea, dacă materialul era uni, sau imprimeul.
Yoga am început să o practic la 12 ani, dar se pare că încă de la 4 ani am început să mă antrenez …prin magazinele unde mă plimba mama. Așa am învățat să stau nemișcată, să aștept, să tac, să nu pun întrebări, să mă plimb cu gândurile în toate locurile și să rabd, evident, tot de sete.

După toții anii de copilărie cu setea inhibată, organismul meu, conform principiului obișnuința este a doua natură, a ajuns să nu mai simtă nevoia de a bea apă.

Nu mi-e sete niciodată!

Astăzi, după un munte de ani, continui să beau doar cca 150 mililitri de apă, apă simplă sau chioară, cum vreți să-i ziceți, consum eșalonat pe parcursul unei zile (24 ore) …cele două căni mari cu ness, deci 2 x 280 mililitri, intră la lichidele diverse pe care le i-au odată cu hrana (niciodată supe sau ciorbe).

Am încercat să beau apă măcar 1 litru pe zi, asta în condițiile în care, repet, nu simt sete niciodată, iar dacă îmi impun mai mult de o lingură sau o gură nu pot să înghit. (bere da …, dar berea nu e tocmai apă și nicidecum nu beau zilnic)

Litrul a fost redus la 700 mililitri, băuți forțat, ca experiment.

După trei zile în care am băut per total 2.100 mililitri au urmat patru zile în care nu am mai băut apă deloc și m-am convins de adevărul constatat de savantul M.I. Pevzner că se poate trăi cu un consum zilnic chiar sub 750 mililitri de lichide.

Există însă o mică problemă: nu beau apă, nu transpir!

O doamnă îmi zice:
– A, este grozav! Toți se plâng că transpiră mult, cred că sunteți o fericită!

Aș! Fără transpirația fiziologică normală nu am termoreglare!

Când temperatura crește peste 30 de grade Celsius fierb în suc propriu, iar fața mea congestionată arată ca o imensă sfeclă roșie cu ochi!

În oraș mă port ca o doamnă …Mai puțin doamnă sunt când trec prin parcul Herăstrău unde îmi ud capul la fiecare țâșnitoare de pe traseul curent, iar acasă sunt de-a dreptul ca o rață: multe dușuri obișnuite și câteva dușuri integrale, adică sub care intru direct cu bluzițele și pantalonașii scurți pe mine.

La 32 de grade în cameră, după ce las mici bălți pe unde trec, hainele se usucă în mai puțin de o oră …evident pe scaun îmi pun o neplăcută folie de nailon, pentru protecția locurilor care-mi găzduiesc posteriorul.

Când mă satur de dușuri integrale, îmi răcoresc doar capul lăsând apa rece a robinetului să-mi curgă în creștet.

Așa funcționez vara … deși dacă mă întorc …

… într-o iarnă, în urmă cu vreo 28 de ani …

Unitatea unde lucram avea, în fiecare birou, frumoase sobe din teracotă, iar gazul metan ardea vioi încălzindu-ne mai ales când reveneam înghețați de pe teren.

Într-o zi, nu știu cine … de prin sfera de sus, a remarcat că în birouri se face o căldură ca la mitocani, deci un consum cam mare de gaz …

Apoi, tot …nu știu cine, s-a gândit că și consumatorii casnici fac abuz din uzul gazului metan și ne-a tăiat …tuturor PASTILA!!

De fapt nu a tăiat-o, doar au înlocuit acea piesă în formă de pastilă, care controlează trecerea gazului metan de la rețea spre consumator. Prin urmare au fost înlocuite pastilele din aluminiu, ușoare și permisive, cu pastile din cupru, mai grele.

Coroborat cu presiunea de livrare foarte scăzută a gazului metan care nu avea putere să salte pastila din cupru și să permită intrarea gazului pe conducta consumatorilor, flăcările abia pâlpâiau în sobe , iar când gerul atingea minus 12 grade Celsius, ni se tăia total „gazul”!

Nu am de gând să analizez explicația oficială a scăderii presiunii gazului metan din rețea direct proporțional cu scăderea temperaturii cu multe grade sub zero, dar când am fost lăsați total fără gaz, șefa a găsit o rezolvare pentru biroul ei …

Deoarece șefa avea nevoie de trei mâini drepte, eu și o colegă am compensat acest neajuns, comun tuturor oamenilor, de a se naște doar o singură mână dreaptă, fiind luate să lucrăm în biroul cu ea.

Șefa a descoperit unde era stocată o mare parte din arhiva unității și cum ordinele nu se dispută ci se execută, am început să o ardem!

Pe ea, pe Arhivă!
Ce reprezentau actele prinse în sutele de dosare de unde să știu, că doar nu făceam lectură, noi făceam focul pentru confortul șefei!

Desprindeam foile și umpleam soba de teracotă, având grijă să fie nițel înfoiate, aerate, să ardă cu spor.
Sute de dosare, mii de foi, au ars încălzind biroul șefei timp de o lună cât a mai durat gerul și economisirea forțată a gazului metan.

În toata viața mea nu am îndurat asemenea căldură într-o încăpere, în plină iarnă!

Șefa era super mulțumită, dar eu, suflet de gheață și trup de reptilă, cu temperatura corpului de doar34.6 – 35,2 grade (o anomalie genetică) simțeam că explodez.

Am scris mai sus că nu beau decât 150 mililitri de apă simplă pe zi, că nu transpir
deci ioc termoreglare!

Cu toată căldura diavolească din birou, mai arzătoare decât cea din zilele toride ale verilor actuale, nu reușeam să beau mai mult decât o lingură de apă pe oră.

Așa că pentru mine, în birou, iarna a fost ca vara și ca atare unica rezolvare a fost cea pe care o aplic dintotdeauna pentru a mă răcori atunci când nu pot intra cu totul sub un duș:

mi-am pus capul sub robinetul, evident, de apă rece fiindcă la birou nu exista decât robinet cu apă rece și cred că se știe cât de rece vine apa pe țeavă în timpul iernii!

Ca de la gheață!

Cu alte cuvinte, asemenea domnului Jourdain, din piesa de teatru „Burghezul gentilom” a lui Moliere, care spunea:
– Pe legea mea, de peste patruzeci de ani fac proză fără să știu!”, exclam și eu:
– Ia te uită, am făcut Ice Bucket, în plină iarnă, în urmă cu 28 de ani, fără să știu!

Donații pe atunci nu se făceau, ba chiar în această campanie sunt destui care nu …

(miez de august fierbinte 2014, din ciclul „Eu și Contele”, aici mai puțin prezent)

Gânduri

FACEBOOK. Îndemnul Patriarhului Daniel pentru toţi preoţii: Intraţi în reţelele de socializare pentru întâlnirea cu omul de astăzi

Am citit titlul din ziarul „Gândul” și … gândurile m-au întors cu câteva zeci de ani în urmă …când mă aflam în Bulgaria.

Fugită din țară – eram primul om care fugea din țară socialist în altă țară …tot socialistă – m-am căsătorit cu Ex în Bulgaria, fără aprobarea consiliului de stat al RSR, așa cum era atunci normal, când era vorba de cetățeni din țări diferite.

Era interesul lui Ex să „realizeze” această căsătorie. Cum am făcut căsătoria am povestit pe larg în „Fărâme de viață”.

De ce acest interes, am aflat ceva mai târziu când lui Ex i-a fost interzisă rezidența în țară.
Am trimis consiliului de stat actele căsătoriei din Bulgaria pentru a fi recunoscută și pe teritoriul RSR, dar validarea întârzia.

Într-una din zilele anului 1966, Ex află că Patriarhul Justinian Marina se află în vizită la Sofia.

Ca de obicei Ex era bine informat: hotelul unde era cazat, ora exacta când intră, când iese, când… așa că, iată-mă în fața Patriarhului.

Îi sărut mâna – căsătoria mea a început cu puparea mâinilor unui sat întreg (satul unde s-a născut Ex), și femei și bărbați, că eram, la 18 ani, cea mai mica adultă prezentă la ceremonia nunții mele – și smerită, îi spun ce m-a învățat Ex.
În principiu, mai vulgar spus, l-am rugat să ne pună o pilă la consiliul de stat pentru ca acesta să ne recunoasă oficial căsătoria, cu ordin al …etc. fiindcă oricum o căsătorie încheiată oficial undeva trebuie recunoscută ca să nu fim nevoiți să mergem la ONU! Ei, tupeu exian! El orthodox și ateu, eu catolică, fără căsătorie religioasă …
Surprins și șocat, Patriarhul îmi spune, balansând capul în sus și în jos, ca un semn de neputință, cu voce blândă, tristă și resemnată:

– Eeeeee, nu mai avem puterea de altă dată …

Pupat din nou, etc. și ce o mai fi fost …am ieșit.

Normal, nu a urmat nicio recunoaștere a căsătoriei.

A fost recunoscută prin decret al consiliului de stat, după 2 ani, în august 1968 … când m-am repatriat și am depus actele de divorț!

Ei bine, amintirile m-au înors spre acei ani și curiozitatea mă impinge pe Google să aflu mai multe despre Patriarhul Justinian.

Și am aflat, printre altele, cea mai tare zicere a lui Justinian Marina:

„Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!” a spus Justinian Marina, patriarhul României.”

Și acum zic și eu:

– Auuuuuuuuuu!

(Scriitorul polonez Czeslaw Milosz, laureat al premiului Nobel, citează pe patriarhul Justinian în cartea sa Gândirea captivă.[4]

„Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii – crude, ce-i drept – care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului. „Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!” a spus Justinian Marina, patriarhul României.”
Scriitorul american Christopher Hitchens este și el de acord cu ideea că patriarhul Justinian a fost o unealtă a sistemului comunist. Hitchens scrie in God is not Great: „oameni ca Marina au fost fără îndoială plini de ură și jalnici in același timp”. )