Povestea unui tablou și nu doar atât

 

babutavesela-1270415981-2

Prin ’75, mama m-a rugat pe un ton care nu permitea niciun refuz:

– Aș vrea să-mi pictezi un tablou cu Isus!

Nu vă speriați, mama dorea „doar” un portret al lui Isus, nu vă gândiți că îmi arunca, pe umerii mei lați și în mâinile mele puternice, povara unei compoziții savante.

Credincioasă, deși fără a frecventa prea des slujbele la biserică, mama își avea cărticelele – și nu puține – cu rugăciuni la căpătâiul patului: pe și în noptieră.

În funcție de motive doar de ea știute, în unele seri, prefera drept somnifer lectura rugăciunilor.
În alte seri, același efect adormitor îl avea lectura a doar câtorva pagini din „Castelana din Shenstone”.
Romanul scris de Florence L. Barclay își avea, și el, locul lui pe noptiera mamei.

 

După ce viziona filme despre Isus, mama era foarte marcată de suferințele îndurate pentru noi, oamenii, și într-un astfel de moment de puternice sentimente, m-a rugat să-I pictez portretul.

Am început să pictez plină de temerile nereușitei.

Întotdeauna am fost frustrată de a avea „timpul meu”, de a avea acel timp pe care să mi-l dedic mie și hobby – urilor mele, printre care pictura.
Puținul talent, în lipsa exersării, nu prea mă ajuta.

Necesitatea perseverenței, a continuității, a exercițiului zilnic, au fost atât de concis spuse de către Leonardo da Vinci în patru cuvinte: „nihil die sine linea ”.

Am pictat mereu în grabă, cu pauze de la câteva luni la câțiva ani …culorile erau cam prea puternice (fără a fi totuși foviste) pentru a suplini prin culori vii cenușiul din suflet.
De a-mi însuși sau, a-mi crea o tehnică de pictat nici nu se punea problema.

Pictam atât de rar încât nici măcar nu mă puteam numi „pictor de duminică”.

Mă frământa întrebarea:

– Cum, oare, pot eu, o diletantă, să îndrăznesc a picta chipul lui Isus?

Îmi aminteam, din perioada sofiotă, cum regizorii bulgari din acele timpuri se temeau să facă un film despre marele lor erou, Hristo Botev. Nu îndrăzneau!  Le era greu să aleagă dintre actorii de marcă, pe acela al cărui chip să rămână veșnic legat de marele Botev.

La o probă filmată, cu un mare actor, al cărui chip a fost pe placul realizatorilor, era o secvență în care în prim plan apăreau mâinile actorului. Cam butucănoase, neșlefuite, cu degete scurte, ele au produs un șoc echipei regizorale și filmul nu s-a mai făcut. Perfecțiunea caracterului lui Hristo Botev trebuia regăsită și într-o perfecțiune fizică.

Am pictat rapid, eram în vacanţă, nu am avut griji sau probleme vreo două zile … aşa că am apucat să-l termin.

Îmi pare rău că la atât s-a rezumat talentul meu.

În acea perioadă nu se purta, în pictură, redarea fotografică. Se spunea că pentru asta e suficient să ai un aparat foto.

Am pictat cu pioșenie în limita posibilităților mele

Veșmintele cu care L-am îmbrăcat erau în culorile cerute de canoanele Renașterii: alb, albastru, roşu şi, pentru a fi Isus, tot după cum cereau canoanele, i-am făcut ochii albaștri.

Am aşteptat două – trei zile să se usuce bine vopselele de ulei şi m-am prezentat cu tabloul la mama care, bucuroasă ia tabloul, desface hârtia albă în care era ambalat, îl pune pe o piesă de mobilier să-l poată privi şi contempla din fotoliu.

Se holbează mama la tablou şi rămâne mută câteva minute!

Scuze pentru „holbează” dar acesta este cuvântul cel mai apropiat de modul în care a privit mama tabloul.

Cu glasul stins ca al unei pisicuţe nou născute, mama încerca să articuleze câteva vorbe şi în final a spus:

– Da’ ăsta nu este Isus, ăsta este Masis!

Cine era Masis?

MASIS ISSS

Masis era colegul meu drag din facultate care, întâmplător, în acea perioadă avea părul superb, lung, buclele negre i se unduiau graţios asemenea unor căluţi de mare, iar accesoriile de pe față, mustață, barbă, îl făceau să semene cu d’Artagnan, eroul lui Dumas, nicidecum cu Isus!

Probabil mama avea în mintea ei o cu totul altă imagine a Mântuitorului, total diferită de pictura mea.

– Păi Masis nu are ochi albaştri! spun eu cu tupeu.

Și ca necuviința mea să fie totală, i-am spus:

– Nu cred că L-ai văzut pe Isus ca să spui că nu este El! nu m-am abţinut eu.

În partea stângă a portretului pictasem o lumânare mare care să dea o atmosferă de pioşenie.

Mama a fost total dezolată aşa că m-am întors acasă cu portretul și am extirpat lumânarea din cauza cartonului care s-a îndoit, la propriu, în acea parte.

Poate un pic de inspirație a fost în ceea ce privește barba și mustața, dar nu m-am străduit nicidecum să semene cu Masis, poate cine știe, involuntar,
i-am dat aerul, mina lui, nu a fost nicio blasfemie.

În acest context nu pot să nu mă gândesc la icoanele româneşti vechi, pictate pe sticlă de mâinile pictorilor naivi, cu un Isus răstignit, zugrăvit în culori alb lăptoase, afişând un trupuşor inabil desenat şi o faţă schimonosită.

Bunica mea nemţoaică a venit şi s-a stabilit în România în anul 1930, în zona Sibiului, de unde se trăgea soțul ei (bunicul meu) , împreună cu cu cele două fiice, pe atunci de 7 ani (mama) și de 5 ani (sora mamei).

Au cumpărat o casă în podul căreia, făcând curăţenie, bunica a găsit câteva zeci de icoane pe sticlă.

Bunica nu ştia valoarea acelor icoane, atât de diferite de cele romano – catolice şi împreună cu copilele ei (mama şi tanti Ani) ridicau pe rând câte o icoană, o priveau, se strâmbau la ea imitând figurile strâmbe ale sfinţilor pictate inabil de pictorii zugravi de icoane din urmă cu două –trei sau mai multe veacuri după care le aruncau în coşul mare pentru gunoi unde s-au spart şi au fost iremediabil pierdute …

Rugămintea mamei de a-l picta pe Isus a venit după ce îl pictasem, tot la rugămintea ei pe regele Elvis!

L-am pictat pentru a mă relaxa în timp ce trebuia să stau ascunsă în casă din cauza lui Ex.

Aveam camuflajul pus spre a nu se vedea din afară, niciun semn că aș fi acasă şi, din aceleaşi raţiuni am aprins o lumină chioară.

De regulă nu pictez după fotografii ci din memorie.

În cazul lui Elvis, priveam o fotografie de pe când avea 30 de ani.
Ei bine, din cauza luminii chioare, culorile mi-au ieșit armonioase, asemănarea era perfectă, dar Elvis era tare tuciuriu …

La Isus am căutat să dau culorilor un aspect oarecum întunecat, mai rembrandian, dar Elvis era de-a dreptul tuciuriu ca un sudanez, dar mamei însă i-a plăcut şi ţinea portretul regelui rockului la loc de cinste.

După trecerea mamei în nefiinţă m-am mutat înapoi în locuinţa pe care i-o cedasem mamei şi lui nN în 1979.

Ca să îmi aduc mobila, am dat cadou celor de la firma de mutări lucrurile mamei, iar fiindcă oamenii se uitau admirativ la portretul lui Elvis, l-am făcut cadou împreună cu un alt tablou, cu pere, al pictoriţei aromânce Silvia Obreja.
S-au bucurat enorm şi mi-au mulţumit mult.

Dar stupoare! în urmă cu exact două luni am descoperit că în grabă l-au uitat pe rege și au luat doar celălalt tablou!

MASIS FRUNZA

… Masis

MASIS ISSS

Cum spuneam Masis a fost bunul meu coleg de facultate

MASIS BAR

Da, era frumos, iar d’Artagnan, eroul lui Dumas este cea mai apropiată caracterizare pentru timpurile când avea părul lung şi purta … accesoriile de pe faţă.

MASIS 5

Avea un păr superb, lung, iar buclele negre se unduiau graţios asemenea unor căluţi de mare în timp ce eu eram adesea tunsă ca o cătană pedepsită la doi centimetri.

MASIS DARIUS

Eu, iubitoare, l-am salvat de ameninţarea foarfecelor, deoarece condiţiile de acceptare în examene erau legate de tăierea părului.

MASIS NET

 

 

MASIS SIBIU

La unul din examene, la care ştiam că nu pot să negociez cu proful explicându-i că Masis era eroul unor poze pe care trebuia să le realizez pentru anulatul meu proiect de transfer la operatorie, am folosit 60 centimetri fir de liţă, sârma aceea super subţire, 8 agrafe de păr şi aproape un de flacon de fixativ!!!!

MASIS SOARE

Părea că are o freză tip fleică întinsă, lipită de frunte şi cap! Părea tuns la ceafă pe o linie dreaptă.

MASIS SEMI

Ehe, printre lucrurile utile învăţate de la Ex era şi arta deghizării.

MASIS BEZ

(În paranteză vorbind un alt lucru bun era să nu bei niciodată alcool pentru a avea întotdeauna mintea brici şi să fii totdeauna cumpătat pentru a rezista în condiţii improprii de viaţă.)

MASIS EU

Ex patrula peste drum de blocul în care locuiam eu.

Îmi aflase adresa şi aşa cum nu suport nici acum să meargă cineva, constant la un pas în urma mea, tot aşa nu suportam să stau în casă iar el să patruleze în faţă.

MASIS SCRIPT

Mă simţeam ca sechestrată aşa că am ieşit din bloc cu perucă şi îmbrăcată de aşa fel încât am trecut pe sub nasul fără ca el să aibă vreo reacţie şi a rămas ca tontul în faţa casei.

MASIS SĂPUN

Scuze, amintiri în amintiri …

MASIS  PALTON

Să nu mai vorbesc despre evenimente trecute și să privim fotografiile.

MASIS 3

 

 

 

 

 

 

(„Gânduri”, „Firimituri de fărâme viață”)

Iulie 2015

Isteții vând, fraierii cumpără

Iată ce conține pachețelul cu „fruit infusion” comercializat la o …librărie ceainărie de prin centrul orașului.

IMG_2439-2

Pe partea de fațadă scrie:Strawberry Cream!

IMG_2443-2

Pe dosul pachețelului scrie: Strawberry Cream fruit infusion, conținut:

IMG_2443-3

coji de măceș, flori de hibiscus, bucăți de mere, coji de portocale și de lămâi, bucăți de căpșune, arome

Să analizăm ce avem într-o punguță de (doar) 50 de grame  de „Crema de căpșuni – infuzie din fructe”:

  1. trei feluri de coji – ATENȚIE – cojile de lămâi și portocale sunt tratate, cel puțin, antimucegai,
  2. flori de hibiscus! Deci nu doar că floarea nu este fruct, dar e o floare a cărei infuzie este destinată cardiacilor ! Să dai aiurea așa ceva, o fi corect, o fi normal??
  3. bucăți mere, bucăți căpșuni, sună cam MEGA, cam disproporționat dacă ne uităm la cele câteva zgrăbunțe din amestec.
  4. AROME!!!! Da, ce ne făceam fără falsa, chimicalizata aromă de sinteză!!!

Am ținut pachețelul – cumpărat de cineva apropiat –  pe masa mea câteva minute spre a nota fără a greși ingredientele și deja respir șuierat de la falsa aromă!

De fapt aceste arome de sinteză, mult prea puternicie pentru MSC – ul meu, mă țin la distanță de cărțile și CD – urile din această libro – ceainărie.

 

În ultimii ani plantele noastre medicinale au luat calea exportului asemenea fructelor de pădure, alunelor de pădure, nucilor.

Se importă tot felul de plante exotice, iar dacă citim, pe net, despre infuziile obținute din fiecare dintre ele deducem că toate sunt adevărate panacee universale !

Iată, acea floare de hibiscus care este o componentă din punguța de 50 grame cu „Strawberry Cream fruit infusion”, este descrisă ca fiind dotată cu zeci de calități miraculoase pentru buna stare de sănătate a omului.

1012160_178364685667937_2146626441_n

Când cititorul află, în primul rând , că este un foarte bun antioxidant, el este câștigat ca un potențial cumpărător.

Nu stau să pierd timp înșiruind numeroasele calități din CV – ul florii de hibiscus mai ales că nu știu pe cât de reale sunt. După cum este prezentată, infuzia de hibiscus  vindecă orice!

1064771_178364639001275_1453815829_o

Din fericire, pe unul dintre site – urile unde am citit despre hibiscus, există și atenționarea:

images

Ceaiul de  hibiscus nu se recomandǎ ȋn cazul ȋn care:

Sunteți ȋnsǎrcinatǎ sau urmați un tratament de fertilitate –

Hibiscusul poate reduce nivelul de estrogen și, prin urmare, nu este recomandat în timpul primului trimestru de sarcină

Nu este recomandat nici ȋn cazul femeilor care iau pilule contraceptive, sau folosesc terapia de substituție hormonalǎ.

Deoarece ceaiul de hibiscus scade tensiunea arteriala, nu este recomandat pentru persoanele cu hipotensiune arterială.

 

Abia la urmă, aflăm că:

Un număr mic de persoane au experimentat efecte secundare halucinogene la ceaiul de hibiscus.

Este recomandat să nu conduceți automobile dacǎ beți pentru prima datǎ ceai de hibiscus, cel puțin pȃnǎ știți cum reacționeazǎ organismul dumneavostrǎ la aceastǎ plantǎ.

Deci prudență la băutul  Strawberry Cream fruit infusion, fiindcă floarea din componență ne oferă surprize.

Chiar dacă după prima întrebuințare nu pățim nimic, nu se știe cum va fi la următoarele.

Notă.   În urmă cu doi ani, am băut un pahar cu infuzie din hibiscus (doar hibiscus); fiind hipotensivă mi-a indus o stare de blegeală care nu ar fi fost nimic dacă nu ar fi apărut și niște gheruțe pe inimă …

 

 

(„Strict autentic”, „Comentarii și impresii”)

 

 

Când moartea vine ambalată frumos sau Când murele, afinele, zmeuricile devin soc și sfeclă roșie sau Mulțam Austria

IMG_2425-2

18 ORE DE SOMN CONTINUU PLUS 7 ORE DE SOMN CU INTERMITENȚE, edem alergic Quincke (față, gât), edem pulmonar, respirație șuierată, edem cerebral , histamină peste tot, amețeli, cap greu …dureri de ficat, erupție bube pe față.

Iată cât de simplu era să mor dacă nu mă trezea cotoiașul care cerea papa.

Contele se pregătea joi seara de drumul spre Constanța.

A făcut cumpărături pentru mine (eu rămâneam acasă), cumpărături pentru el (de-ale poftelor, pentru drum) și cumpărături pentru amândoi.

IMG_2425

Cumpărăturile pentru amândoi erau două frumoase cutii metalice (diametrul 10 centimetri, h = 4 centimetri): una cu dropsuri de mentă și alta cu dropsuri de fructe de pădure.

Made în Austria sunt cele două cutii!

Dropsurile de mentă le-a luat Contele și, la insistențele lui am luat doar două dropsuri fiindcă nu tolerez prelucrarea mentholului și mai ales prelucrarea pulegonei.

Contele a lăsat acasă cutia cu Dropsuri de fructe de pădure.

Descrierea cutiei

IMG_2425-2

Pe capacul cutiei, pe un fond în tonuri movurii, este inscripționat, în partea de sus „woogie” iar sub „woogie” scrie cu litere albe Fine Drops.

Două mure cu o frunzuță verde, șase afine cu o frunzuliță verde, , două zmeurici cu o codiță și 5 sepale, trasează o diagonală ascendentă pe mijlocul capacului, iar imaginea, o fotografie superbă, este completată de pozele a trei dropsuri cu colorit sublim ( și …subliminal de frumos): oranj, roze și mov pal.

Symbolic image – este scris cu litere mmdm adică mai mult decât mici, pe undeva prin drepta capacului.
Sub frumoasa …simbolică imagine este scris tot cu alb „Waldbeeren bonbons” , iar pe o linie semicirculară, urmând marginea de jos a capacului, scrie clar, tot cu alb „Bonbons aux baies de bois e 200g/NET WT 7.05OZ Wildberries drops.

Ca să fim convinși că păpăm dropsuri cu fructe de pădure!

Acum, după descrierea amănunțită a capacului cu a lui symbolic image, dar mai ales a sintagmei „Dropsuri cu fructe de pădure”, repetată în trei limbi de circulație, să întoarcem cutia cu …scuze, FUNDUL ÎN SUS!

IMG_2426-4

Ce citim aici?

IMG_2426-3

Citim doar dacă suntem dotați cu super lupe!

În cinci limbi de mică circulație, probabil ale țărilor unde se comercializează aceste „Waldbeeren Bonbons”, este scris:

Bomboane cu aromă de fructe de pădure. Ingrediente: sirop de glucoză, zahăr, acidifiant E 330, arome, suc concentrat de soc, suc concentrat de sfeclă roșie. Poate conține urme de lapte.
A se păstra la loc uscat și ferit de căldură. A se consuma înainte de …

IMG_2436

Dezolant!

Înșelăciunea este evidentă!

Deci dropsurile cu fructe de pădure sunt realizate (sic!) din sucuri concentrate de soc și de sfeclă roșie, cu arome evident de sinteză chimică!

Nu mă deranja că acel acidifiant E 330 , acid citric, este trecut pe lista E-urilor periculoase din alimente din raportul Oficiului Consumatorilor din Piața Comună Europeană. Mai mult: E 330 este cel mai cancerigen dintre E-uri!
Puțin simț al proporțiilor, cât acid citric iei, pe neștiute, de la câteva dropsuri.

Nu mă deranja nici măcar că aroma bonbonurilor era de sinteză chmică.

Multipla Sensibilitate Chimică nu a reacționat atât de dramatic pe cât a fost reacția la sucul de soc și sucul de sfeclă roșie la care sunt alergică.

Cine și-ar fi imaginat o astfel de înșelăciune?

La vedere este inscripționat Dropsuri de fructe de pădure iar în dos, afli că de fapt murele, afinele, zmeuricile devin soc și sfeclă roșie!

Norocul meu că nu am sfeclit-o!

De 40 de ore îmi aplic proceduri de trezire, eliminare edeme, reluarea respirației, eliminare mucus + histamină din plămâni.

Yoga, masaj, hidrdomasaj, băi stimulative cu apă la +4 grade C, de la frigider, pe centri nervoși.

Sunt ceva mai bine.
Mulțam Austria!

 

(„Strict autentic”, „Comentarii, impresii”)

Lecția liliecilor

 

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-068

Ce poate fi mai bun, într-o seară de duminică a unui august torid, decât un duş răcoritor?
A trecut peste o oră de când firele de apă rece se prelingeau blând din rozeta duşului în bajhujul capului meu devenind unde răcoroase care îmi învăluiau trupul.
Cu ochii căscaţi la maximum, Steavy privea la mine: îmi urmărea mişcarea mâinii cu care plimbam buretele peste umeri, spate, piept şi celelalte „părţi componente” (ca să citez expresia folosită la vârsta de cinci ani de către un „tânăr scriitor” îndrăgostit când îşi descria iubita , o jună jurnalistă ).
Înclina capul parcă savurând şi el plăcerea apei prelinse pe trup dar fiindcă el era “pe uscat” a început să dea semne de nervozitate: simţea că sunt foarte relaxată şi intuia că duşul se va prelungi peste limita răbdării lui.
Da, adevărul era că îmi terminasem cu bine toate treburile aşa că în lipsa unui bazin în care să înot câteva ceasuri mă mulţumeam măcar cu un duş de lungă durată.
Faţa mea exprima aceeaşi fericire pe care, prin imitaţie, o avea şi moaca lui Steavy afişată când îl prindeam că se relaxează în cada fără apă!

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-048 (1)

În paranteză vorbind, fiindcă sper ca Steavy să nu o citească, el era şi mai fericit când făcea pipi în cadă! Îi plăceau şi lui duşurile dar le primea doar la lighean şi nu aveam probleme cu el decât la stors …

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-046

Miorlăiturile lui blânde au devenit adevărate urlete de jale! Era vădit enervat şi nerăbdător de a intra în casă!
Ce să-i fac?
Cotoiul pe comportamentul lui pierde: nu are voie singur în casă mai mult de trei minute, timp în care ravagiile pe care le poate face sunt controlabile şi remediabile.

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-056

Lucrurile bune nu durează niciodată pe cât am dori! Ca să nu mai aud tânguirile deja urlate ale cotoiului mi-am aruncat halatul pe mine şi am intrat în camera de zi.

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-054

Deşi era doar 26 august ziua se scurtase destul de mult iar semiîntunericul care a cuprins încăperea era deranjant.

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-045

Am aprins repede lumina iar când să trag camuflajul …scuze, că nu suntem în război, deci când să trag draperia peste ferestre, am îngheţat şi eu şi cotoiul !

O zburătoare ciudată şi disperată şi-a luat zborul de pe galeria de deasupra ferestrei avântându-se într-o traversare rapidă a încăperii.
Nici nu a ajuns bine deasupra bibliotecii că s-a întors la galerie de unde a făcut o întoarcere la 180 de grade şi a luat-o iar spre peretele cu biblioteca.

Zborul avea şi momente oarecum agresive: pasărea scădea „altitudinea” repezindu-se în direcţia mea dar când să se izbească de capul meu eschiva brusc în ultima clipă evitând impactul.
10 minute a durat acest zbor dus – întors între galerie şi bibliotecă timp în care eu şi cotoiul, urcat pe o servantă, urmăream zburătoarea răsucindu-ne capetele stânga – dreapta asemenea spectatorilor care urmăresc mingea la un meci de tenis!

După un minut dedicat studierii zburătoarei – atât cât îmi permitea viteza zborului ei – am apreciat că este o vrabie mare şi speriată, motiv pentru care zborul ei era foarte ciudat. Mai precis aripile ei făceau nişte manevre de zbor cam ciudate.

După un alt minut de uimire, am tras repede draperia pentru a fi sigură că zburătoarea nu poate evada din cameră deşi uşa de la balcon avea plasă iar fereastra era blocată de faldurile perdelei. Mă gândeam la bucuria fiului meu care mereu şi-a dorit să ţină în mână o vrabie vie.
În al treilea minut m-am întrebat pe unde naiba a intrat?

În minutul patru mi-am adus aminte de hăituirea vrăbiilor (până cădeau moarte de oboseală) practicată cu zeci de ani în urmă într-o ţară pentru a reduce numărul vrăbiilor care deveniseră o pacoste pentru recoltele de orez.

Am luat o eşarfă mare, un văl mai dens, pe care îl balansam pe verticală, de jos în sus şi viceversa emiţând totodată sunete precum oooo – le! timp în care asmuţam şi cotoiul zicându-i: prinde musca!

Explicaţie: pentru cotoiaşul meu tot ce zboară şi el poate prinde se cheamă muscă sau fluture, iar ceea ce zboară şi el nu poate prinde este pasăre; asta fiindcă pasărea este întotdeauna dincolo de fereastră iar încercarea lui de a o prinde ar însemna pentru el un salt în spaţiu!

Era logic să-i strig prinde musca pentru a-l încuraja, a-i insufla că poate să prindă acea muscă mare.
Speram fie să prind vrabia cu voalul fie să o fac să zboare continuu până când va obosi şi va cădea pe undeva să o culeg.
Pasărea din cine ştie ce motive a început să zboare puţin mai jos faţă de altitudinea iniţială, la nivelul tavanului, iar direcţiile zborului erau imprevizibile: pleca într-o direcţie şi schimba brusc traiectoria.

De fapt zborul era bine determinat şi calculat dintr-un motiv pe care l-am dedus … dar să nu anticipez şi să revin la acele prime 10 minute de zbor..

În minutul şapte pasărea obosită s-a oprit pe galerie.

Am urcat pe servanta înaltă de 87 centimetri, am întins mâinile să apuc pasărea care, speriată şi-a reînceput zborul.

– Hai să te mai obosesc puţin! am zis eu după ce am apreciat capacitatea ei de a eschiva să fie prinsă de văl şi am continuat să agit vălul prin aer şi să scot din plămâni tot felul de emisii sonore.

În minutul zece mă sună fiul la telefon. Foarte scurt i-am spus fiului că ne-a intrat o vrabie în casă iar el a apucat să-mi spună să-i pun pe o farfurioară puţin mălai pentru a o atrage şi să pun vălul pe ea..

Da, bun sfatul, pe principiul vrabia mălai visează!

În cele 60 de secunde cât a durat convorbirea pasărea a dispărut.
Este adevărat că a fost fugărită de Steavy care exact în minutul 10 şi-a adus aminte că este mica panteră neagră şi a atacat de trei ori pasărea sărind inutil prin rafturile bibliotecii.

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-044

Împreună cu Steavy am început căutarea zburătoarei căzută pe undeva răpusă de oboseală.

M-am urcat pe masa mea de lucru dispusă în paralel cu biblioteca, pe un scaun, apoi pe un bufet pentru a căuta printre vrafurile de cărţi de pe bibliotecă,mascate de cele 10 tablouri în ulei ale fiului. Am adus scara şi am explorat pe toate mobilele mai înalte de 2 metr, a,m căutat după toate mobilele, dar nimic.

Pasărea dispăruse.

Dacă înainte m-am întrebat pe unde naiba a intrat pasărea, acum mă întrebam pe unde naiba a ieşit?
Nu mai căutam pasărea!

Căutam breşa care a permis zburătoarei să dispară precum Houdini.
Am verificat plasa uşii: era intactă.
Am verificat fereastra: „pe aici nu intră nimic dar mai ales nu iese nimic!” păreau a spune perdeaua şi draperia care obturau deschiderea ferestrei şi erau priponite, fixate cu elemente pietroase babane.

Cotoiul a prins curaj şi a început şi el să caute mirosind pardoseala cu maximă responsabilitate …

– Dacă a ieşit, totuşi, pe fereastră şi a căzut pe copertina balconului de dedesubt? l-am întrebat pe Steavy.

Puţin posibil dar nu exclus total, părea să spună privirea verde – piezişă a motanului.

Trebuia să arunc doar o privire pe copertina vecinului, dar forţa cu care m-am ridicat în mâini pe fereastră era să mă arunce pe mine in integrum peste pervaz pe copertină. Am găsit o poziţie cu sprijin pe burtă care îmi asigura, deşi cam precar, echilibru.

Nici urmă de vrabie dar am zărit strălucind pe copertină, graţie luminilor aruncate de ferestrele blocului din faţă, linguriţa preferată a fiului dispărută de peste şase zile. Era clar că a fost scuturată împreună cu firimiturile de pâine de pe faţa de masă.

Am lăsat fereastra larg deschisă şi îmi gândeam planul de recuperare al linguriţei.

– Îmi trebuie un magnet foarte puternic! Un neodim.
Am căutat neodimul pe care l-am agăţat de un fir gros de aţă.

M-am întins peste fereastră, am aruncat firul cu magnetul care a atins linguriţa şi a aruncat-o pe marginea copertinei.
O nouă aruncare a „undiţei” era să mă expedieze …la linguriţă.
Copertina era din metal feros.
Între ea şi neodim s-a produs o atracţie violentă finalizată cu o smucitură venită din partea copertinei decisă să mă tragă peste pervaz.
După trei încercări eşuate în mod identic am decis să păstrez tactica dar am schimbat tehnica.

Am fixat rigid magnetul neodim direct pe un profil metalic lung de 1,80 m, dar din cauza interacţiunii dintre magnet şi copertină linguriţa scăpa de sub control şi se plimb periculos pe copertină: o mişcare neatentă ar fi aruncat-o pe aleea blocului.
Cele câteva rateuri au fost de folos. Am înţeles ce manevre să fac iar după 35 de minute de pescuire – salvare am ridicat linguriţa ca pe un preţios trofeu şi am închis fereastra.

Imediat după încheierea operaţiunii „undiţă pentru linguriţă” am avut surpriza plăcută a reapariţiei zburătoarei!

Unde a fost în acest timp?
Nu mai avea importanţă.

Şi-a reluat zborul pe direcţia Sud – Nord şi înapoi iar după trei – patru minute a dispărut din nou.
Zbura atât de vijelios că nici eu nici cotoiaşul nu am reuşit să deducem unde s-a aşezat sau a căzut.

A venit fiul şi am început o scotocire ca la carte.

El a zărit ceva ca o frunză veştedă căzută lateral dreapta de bibliotecă într-un spaţiu de 12×10 cm.

De unde să fie o frunză veştedă acolo?

Ei, era chiar zburătoarea deşi arăta foarte ciudat, mai exact părea ceva între mortăciune de origine animală şi frunză veştedă!

Braţul fiului era considerabil mai lung decât al meu dar frica şi greaţa de a pune mâna pe ceva dubios erau direct proporţionale cu lungimea braţului său!

În conformitate cu o lege nescrisă a casei, care stabileşte că toate operaţiunile care presupun gheboşare pe sub ziduri şi obstacole, înghesuire pe sub mese, în gropi şi gropiţe, în spaţii mult subdimensionate pentru a intra un om în ele, etc., se fac de către cel mai mic de statură (şi practicant de Yoga), a trebuit să-mi întind mâna şi să scot frunza veştedă bănuită a fi vrabia.

Cu ajutorul unui băţ am deplasat veştejiciunea astfel că după ce mi-am lipit obrazul drept de bibliotecă pentru a avea un punct de sprijin, mi-am aruncat braţul drept până la umăr în spaţiul îngust dintre bibliotecă, zid şi un snop de rigle, T – uri şi suluri de calc, reuşind să o extrag din acel veritabil tunel vertical.

– Ce fel de vrabie este asta? am articulat în şoaptă, oripilată de pacheţelul mic, umed cu dimensiunile 8 x 5 x 4 cm pe care l-am întins fiului.

Temător fiul a luat pacheţelul şi l-a apucat de ceea ce părea a fi un vârf de aripă.
Era într-adevăr un vârf de aripă care s-a deschis, s-a deschis, s-a deschis … relevând adevărul despre conţinutul umedului pacheţel!

– Oops! Ăsta este un pui de liliac!

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-010

Un trupuşor micuţ de vreo 5 centimetri, cu un căpşor drăgălaş, cu ochii negri strălucitori, de dimensiunea seminţelor de mac de cultură, cu două nări mari ca ale unui taur în miniatură proeminente deasupra gurii din care ieşeau dinţişorii mici, ascuţiţi, având configuraţia danturii de pisicuţă. Avea urechiuşele umede ca şi aripile pe care din când în când căuta să le deschidă încercând să se elibereze din mâna fiului.

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-031

Evident că în tot acest timp dinţişorii erau activi compostând degetele fiului.

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-004

– Trebuie să-i improvizăm o colivie! a decretat fiul iar eu am adus un lighean din plastic semitransparent, cu diametrul de 40 – 45 cm destinat de obicei aluatului pentru minunatele mele pizze. Deasupra ligheanului am pus trei grilaje din plastic pentru ca deschiderile reţelei create să fie cât mai mici şi să nu permită evadarea deţinutului … pardon, liliacului.

În „incinta” casei liliacului am pus farfurioara cu mălai asta ca primă masă până la a afla ce să-i dăm unui pui de liliac să mănânce.

Fiul s-a aruncat pe Google, pe site-urile de limbă engleză, să afle care este meniul curent al unui liliac pentru a-l servi cu preferinţele lui culinare.
Nu stau să înşir ce multe soiuri de lilieci sunt dacă îi categorisim doar după aceste preferinţe, dar pentru liniştea cititorilor, liliecii vampiri nu trăiesc decât în America de Sud.

Spre neliniştea cititorilor, dar este bine de ştiut, liliecii pot transmite rabie. De unde au liliecii rabie, cum se recunoaşte un liliac turbat, asta nu mai scria …

Ei bine în primul rând am aflat că un liliac pe care îl găsim are nevoie de apă.
– Trebuie hidratat! a fost prima informaţie citită şi prin urmare în incinta cuştii a aligheanizat o farfurioară cu apă!

Fiindcă micuţul liliac stătea nemişcat l-am luat, ocrotitoare ca o mamă şi l-am ţinut cu boticul în apă, până când a început să plescăie din guriţă semn că bea.

– Aripile trebuie să fie hidratate! era următoarea indicaţie din articolul de pe net!

– Hidratare să fie!

Liliacul a fost introdus în farfurioara cu apă şi cu arătătorul pe post de burete fleoşcoşteam apa pe aripile membranoase şi pe blăniţa trupuşorului lui plăpând dar energic şi zbătăios.

Abia l-am lăsat din mână că micuţul s-a ridicat în picioruşe pe „zidul incintei” dar plasticul ligheanului nu-i permitea să facă ascensiuni.
Căutând o cale de evadare s-a împiedicat de farfurioara cu mălai, a căzut în ea şi iată-l pe micuţ preparat ca un peştişor pentru prăjire!

Tot ca o mamă grijulie am scuturat, cât a fost posibil, din încărcătura de mălai şi după puţină lustruire a aripilor l-am pus pe micuţ pe un bolovan introdus pentru diversificarea decorului. Bolovanul avea o formă „dinamică” cu pantă mare aşa că liliacul a mai căzut de pe el, succesiv, când în stânga bolovanului, în apă, când în dreapta lui, în mălai …

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-040

– Special o faci?! l-am întrebat indignată şi am mai pierdut din timpul meu preţios înlăturând mălaiul de pe aripioarele lui semitransparente.

De pe net, via gura fiului, o nouă informaţie: liliecii pot fi insectivori iar un adult papă circa 3.000 de insecte pe noapte!

Apreciind corect dimensiunea puiului era posibil să aflăm câte insecte trebuia să prindem pentru a-i asigura hrana … dar, parcă simţind prezenţa liliacului, toate moliile şi toţi ţânţarii, care bântuie de regulă cu nonşalanţă şi nesimţire prin casa noastră, au dispărut!
– Ei, acum era bun păianjenul pe care l-am prins eu pe biroul meu! a exclamat fiul.
O altă nouă informaţie: dacă este pui el bea lapte; evident, de la pieptul mamei lui.
Ca o mamă grijulie … ei, la ce vă gândiţi??!

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-022

Deci, ca o mamă grijulie am pus lapte Zuzu într-o linguriţă pe care am pus-o sub boticul micii vietăţi.
Reacţia de tipul „îîîîîî, nu-mi place, mama” m-a determinat să vâr cu forţa boticul micuţului adoptat în laptele din linguriţă … dar nu a ţocăit a plăcere ba chiar răsucea capul stânga – dreapta ca un ştergător de parbriz … dar cum pe el nu l-a şters nimeni a rămas cu stropi de lapte în jurul boticului şi pe blăniţă aşa cum se vede şi în unele poze.

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-023

Nu am insistat cu laptele fiindcă mi-am amintit că de fapt el zbura al naibii de bine, deci posibil să fi fost deja înţărcat, putea vâna singur …

– Unii lilieci sunt vegetarieni! se aude vocea fiului care mă trimite urgent la legumele din frigider!

Am tăiat ştraifuri fine de 1mm diametru dintr-un ardei gras roşu şi după ce gâdilam puiul pentru a căsca guriţa încercam să-i bag ştraiful în botic., dar eschivele lui mi-au arătat că nu prea îi place oferta. Nici morcov nu a mâncat iar dacă era din acei lilieci care papă nectar din flori eram total depăşită de situaţie.

Poate este carnivor …
Testul următor a evidenţiat un refuz din partea micului liliac şi o dilemă mare pentru noi.

Liliacul a refuzat cârnăciorii de casă din carne de vită şi oaie, produşi de …., iar dilema noastră era: liliacul a refuzat cârnăciorii din cauza excesului de condimente – mai ales de cimbru, care făcea carnea să arate ca un găinaţ verzui – sau fiindcă nu era carnivor.?

Am intrat în panică: micuţul se afla la noi de 4 ore, nu a mâncat nimic şi umilinţă şi mai mare decât flămânzeala era ţintuirea lui pe post de pasăre de apartament într-o cuşcă improvizată!

Fiind un animăluş nocturn ar fi trebuit să fie la o partidă de vânătoare în natură şi desigur ştia el ce să vâneze.

Am început să mă văicăresc că v-a muri de foame.

– Păi dacă tot rabdă de foame are un punct comun cu fotomodelele! Deci
să-i facem poze …

Micuţul emitea nişte gemete scârţâite semn că nu prea îi plăcea să fie fotografiat sau poate plângea după mama lui, sau de foame … oricum continua să îl muşte de mâini, degete, pe fiul meu care sângera.

Supărat de muşcăturile repetate care deveneau tot mai dureroase fiul îl privea pe micul intrus cu ciudă şi draci !
– Dacă ai fi fost mai mare mă răzbunam eu pe tine! i-a şoptit fiul printre dinţi.
Pe cine să te răzbuni?
Cum să te răzbuni?
Fiul şi-a ţuguiat buzele şi a expulzat cu forţă aerul din plămânii lui de vietate uriaşă, drept în faţa micului intrus!
Boţul înaripat a primit în faţă aerul suflat de fiu şi asemenea unui om prins de un vânt potrivnic şi-a adunat capul aproape de trup, strâns, cu urechile lipite de cap şi cu ochişorii mijiţi

Eu, invidioasă că pe mine nu mă muşcă mă străduiam să-mi bag degetele în guriţa lui până când, după atâta provocare am simţit ce pot face nişte dinţişori minusculi plasaţi pe fălci puternice.
Era însă o muşcătură delicată, ca pentru o amică, sau … mamă.

După şedinţa foto, fiul mai citeşte „noutăţi” de pe net.

Am aflat că liliecii sunt ocrotiţi prin lege şi … avem obligaţia să ducem liliacul găsit acasă la familia lui.
Hait! Da unde naiba este casa liliacului?
În Bucureşti nu sunt peşteri …dar avem podul Parlamentului, unde se stabiliseră câteva zeci de familii. A fost mare discuţie cu ani în urmă …
– Acum ce facem? Mergem în faţa Parlamentului şi precum copiii strigăm de jos: mama liliacului …?
Cu telefonul în mână fiul produce ultrasunete fix în urechile oaspetelui pentru a comunica pe lungimea lui de undă iar micuţul se agită, vrea să zboare.
Google ne mai dă o informaţie care ne zăpăceşte şi uimeşte: există ziua internaţională de ocrotire a liliecilor care este pe 26 – 27 august, exact ziua în care liliacul a intrat la noi în casă!

Îmi imaginam o sală în care oameni însoţiţi de lilieci serbau în draci şi dezbăteau problemele vitale ale micilor mamifere înaripate iar la final s-a dat drumul unei mulţimi de lilieci aşa cum se dă drumul unor porumbei la anumite ceremonii.

O fi participat la şedinţă micuţul ăsta? am gândit eu privindu-l nu doar cu dragoste ca până atunci ci şi cu ceva mai mult respect.
Se făcuse ora 1 noaptea şi eu panicată să nu-mi moară micuţul de foame am început să-mi sâcâi fiul să-l redăm naturii.
– E băiat mare, ştie să zboare, găseşte papa..

Fiindcă urma să ne despărţim de el ne-am mai jucat puţin cu el.

L-am întors pe toate părţile, l-am tras de urechi, fiul chiar l-a ciupit de o ureche şi l-a muşcat, dar numai puţin, iar el a scos unul din sunetele acelea scârţâite, un soi de geamăt pe care oricum îl emitea din timp în timp; l-am tras de lăbuţele din spate cu degeţele negre, lucioase şi umede, de 1 mm diametru şi 3 mm lungime, deosebit de delicate.

Fiul nu mi-a dat voie să ţin eu liliacul în mâinile mele de teamă să nu-l strâng prea tare, de parcă mâinile mele ar fi fost menghine cu strângere automată.
Ultima procedură înainte de eliberare a fost spălarea!

Fiul ţinea zburătorul iar eu luam apă pe degete şi îi spălam rămăşiţele de mălai de pe aripi, umezindu-le totodată . L-am spălat şi pe urechi şi atunci am remarcat firele lungi de păr din urechi ca mustăţile de pisică , ca nişte antene.
Micuţul ferchezuit era gata de lansare în spaţiu.
– Cum să procedăm?
– Îl legănăm pe verticală şi la trei îl aruncăm în sus?
– Îl ţinem în palmă şi aşteptăm să îşi ia zborul …

În acele momente mi-am dat seama de ce zborul liliacului prin cameră a fost ciudat: fiind un orbete la lumina puternică, zborul lui era ghidat prin sistemul propriu de radiolocaţie şi evita obstacolele – capul meu şi voalul fâlfâit – şi impactul cu ele în ultima clipă printr-un viraj brusc.

Eram pregătiţi psihic de despărţire …

L-am mângâiat şi chiar l-am sărutat pe capul micuţ şi ne-am luat rămas bun asemenea copiilor când se despart de jucăria preferată.

Am stins luminile din casă pentru ca în balcon să fie întuneric deplin. Nu că l-am fi subestimat pe micuţ că nu s-ar descurca dacă i-ar cădea vreo rază de lumină în ochişori dar am considerat că ar prefera o beznă totală.

L-am plasat pe micuţ pe pervazul balconului dar în loc să îşi ia zborul a luat-o la pas mergând pe haioasele lui minuscule picioruşe, încastrate ca şi braţele în aripile membranoase.

Paşii lui erau asemănători cu ai unui moşneguţ, iar mersul lui şontâc – şontâc părea trist, ca al unei fiinţe dată afară din casă şi m-a îndurerat.

Rămăsesem în dreptul ferestrei balconului şi îi urmăream cu greu mersul agale.

Întunericul era spart de câteva raze de Lună, sub incidenţa cărora frunzele teiului din faţa balconului nostru aveau o strălucire argintie feerică, dar pervazul nu era luminat.

Liniştea totală, irizările luminoase asemenea unor lăncii dădeau nopţii un aer mistic şi mirific. Aveam senzaţia de plutire pe unde aeriene.

Un fâlfâit rapid de aripi m-a făcut să strig bucuroasă:

– Gata, a plecat!

Vederea mea periferică a „prins” o mişcare de aripi mult în dreapta, dincolo de balcon.

– Nu a plecat nicăieri, a cotit pe pervaz în dreapta balconului, îmi spune fiul care, de la înălţimea staturii lui a văzut mai bine că fâlfâitul de aripi aparţinea unui liliac mare, dispărut în întuneric după câteva secunde.

S-a făcut din nou linişte, o linişte inexplicabilă, metafizică, urmată de un moment de groază!

Din mijlocul ramurilor teiului, care creşte cam agresiv în faţa balconului întinzându-şi fără jenă câteva crengi în geamurile noastre, au ţâşnit doi lilieci mari, imenşi.

Apariţia neaşteptată a liliecilor a fost înspăimântătoare mai ales că, deşi trupuşorul lor nu este foarte mare, anvergura aripilor era de peste 40 centimetri.

S-au înălţat şi s-au rotit descriind un cerc un cerc imaginar, cu un diametru de doi – trei metri, dispus în plan vertical şi au coborât brusc într-un picaj rapid tăindu-ne răsuflarea şi făcând să ne retragem spre interiorul balconului.

Zburau la fel de ciudat asemenea micuţului pui prin cameră probabil din cauza aripilor total diferite de cele ale păsărilor.
Aripile liliecilor, asemenea unor membrane cu nervuri, care ţin captive mânuţele şi picioruşele unor trupuşoare ca de şoricei, necesitau manevre speciale care imprimau zborului lor ceva straniu, haotic.

Cutremurător şi impresionant a fost când ne-am dat seama ce sentimente puternice – unii poate le-ar numi instincte dar eu prefer să le spun sentimente – i-au adus pe liliecii părinţi după puiul lor! Făceam deja o tristă paralelă cu părinţii oameni care îşi abandonează copiii.

Din fericire liliecii nu doreau nicidecum să ne agreseze!

Chiar evitau să se apropie de noi.

Ei s-au năpustit în partea dreaptă a balconului spre fereastra sufrageriei, în direcţia în care plecase puiul.

S-au agitat câteva minute şi au dispărut la fel de brusc aşa cum apăruseră.

Recuperarea micuţului zburător nu a avut loc!

În mod normal el s-ar fi agăţat de pieptul blănos al mamei liliac, dar din motive doar de el ştiute micuţul şi-a continuat drumul şi s-a ascuns într-un spaţiu îngust sub pervazul ferestrei.

Am aşteptat întoarcerea liliecilor adulţi.

Nicio mişcare.

Fiul a deschis fereastra sub a cărei streaşină se zărea, atârnat cu capul în jos, micuţul şi câteva minute braţele puternice ale unui tânăr de 1,93 m s-au chinuit să scoată micul liliac bine ancorat sub pervaz.

De fapt s-a străduit să îl scoată întreg, nu pe bucăţi!

L-am readus în casă amărâţi şi chinuiţi de o nouă dilemă apărută cu privire la identitatea celor doi lilieci adulţi.

Ne întrebam dacă cei doi erau părinţii micuţului sau niscaiva duşmani din clanul, gaşca rivală care intenţionau să-l răpească pentru a cere răscumpărare?

În ambele cazuri ceva nu se lega!

Dacă erau părinţii de ce nu şi-au recuperat puiul?

Dacă erau duşmani de ce nu l-au răpit sau …bătut?

Un timp ne-am pus cele mai imposibile şi de neconceput întrebări retorice, şi chiar configuram un diabolic scenariu de thriller cu lilieci!

Fiul a reînceput să citească pe net despre lilieci pentru a ne găsi o strategie de a restitui mamei puiuţul, iar eu am început să fac ceea ce ştiu mai bine.

L-am hidratat pe tot corpul şi i-am aplicat un masaj sănătos şi riguros pentru refacere în cazul în care extragerea lui de sub pervaz nu i-a priit.

Netul nu ne-a lămurit cu nimic aşa că am reînceput să ne jucăm cu micuţul: îl mângâiam pe cap, urechiuşele erau din nou ţinta noastră predilectă de smotoceală, ne-am vârât degetele în guriţa lui pentru compostare.

Fiindcă era cam neliniştit şi stătea strâns împachetat în mantia aripilor, l-am luat în palmele mele pline de dragoste maternă şi am început să-i cânt în bulgară acel vechi cântecel cu care începea şi se încheia emisiunea televiziunii sofiote „Лека нощ деца” („Noapte bună copii”).

Miracol!
În palma mea, lăsat liber, micuţul liliac a început să îşi deschidă încet, calm, aripile fără nicio intenţie de fugă. Ca măsură de precauţie îl ţineam totuşi cu policele mâinii drepte de codiţă

Mi-am răsfirat degetele mâinii stăngi pentru a da posibilitate aripilor lui să se extindă în toată plenitudinea anvergurii lor.

– Ei, a simţit că sunt mâini de mamă, a zis fiul uimit dar şi fericit.

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-059
Cu Nikon – ul gata pregătit de pozat a reuşit, în sfârşit, să fotografieze liliacul cu aripile total deschise cu spatele la vedere spre deosebire de celelalte fotografii cu aripile puţin deschise expunând vederii faţa, capul şi burtica!

Din partea fiului ia primit drept recompensă pentru poze câteva interpretări vocale de muzică clasică dar „Аз съм Сънчо идвам от гората” a fost piesa care a liniştit micuţul liliac.

A trecut de ora a doua de după miezul nopţii.

Trebuia să-i dăm drumul micuţului cât mai era întuneric.

Ne-am mai pupat – muşcat de despărţire, l-am mai gâdilat pentru înviorare şi relaxaţi toţi trei, am ieşi în balcon.

L-am plasat pe liliac – acum îmi dau seama că i-am făcut „de toate”, dar am uitat să-i dăm un nume – pe pervazul balconului dar de data asta l-am orientat să meargă în partea stângă care, la această oră era bine luminată de câteva raze de Lună pentru a-l urmări mai uşor.

Micuţul a luat-o la picior mai repejor decât prima dată.

Privirile noastre îl urmăreau aşteptând să ajungă la capătul pervazului, considerat de noi a fi o pistă sui generis de unde aşteptam să se înalţe, să zboare … de parcă era avion.

Dintre ramurile teiului a ieşit în zbor domol, planat, lipsit de orice urmă de agresivitate, un singur liliac adult, poate mama – liliac!

De data asta nu ne-am speriat.

Deşi am fost din nou surprinşi – nu ne aşteptam să apară – zborul lin, calm, total diferit de zborul disperat şi agitat avut cu o oră înainte, ne-a indus o stare de serenitate deplină.

În mod cert o doză mare de linişte ne-a fost indusă şi de faptul că venise un singur adult. Din ce motive, numai liliecii ştiu …

Mama a zburat paralel cu pervazul urmărindu-şi puiul, a coborât la el şi au plecat împreună fără ca liniştea să fie perturbată de vreo bătaie zgomotoasă a aripilor lor.

Noi oamenii, mamă şi fiu, priveam în întuneric în direcţia în care au plecat cei doi fără să ne vorbim, marcaţi fiind de sentimente contradictorii.

Bucuria că am redat puiul familiei lui era, recunosc, mult mai mică decât nostalgia că o revedere va fi imposibilă.
Eram tristă.
Am intrat în casă bombănind:

Să-l văd pe acela care este în stare să-mi spună acum „never say never” că îl mănânc!

Din uşa sufrageriei am privit câteva minute spre teiul din care au venit adulţii încercând să-mi imaginez ce s-a petrecut în minţile, în creieraşele acelor făpturi care au venit să îşi recupereze puiul!
De la 19 seara până spre ora 3 dimineaţa au stat ascunse în frunzişul teiului aşteptând ca micuţul lor să apară.
Ce a fost în sufletele lor?

Lecturile despre lilieci ne-au relevat că era mai mult decât normal ca părinţii să încerce să-şi recupereze puiul fiindcă aceste animăluţe zburătoare sunt capabile de gesturi surprinzătoare.
Ele adoptă, cresc şi îngrijesc puii rămaşi orfani!
Erau oare pregătite cele două zburătoare mari să ia cu asalt locul unde era captiv micuţul lor?

Netul ne-a furnizat informaţia că liliecii trăiesc uneori peste 30 de ani, ceea ce este rarisim pentru animăluţele mici (de regulă maximum doi ani).
Pentru a ieşi din marasmul despărţirii am început să ne amuzăm … lăsându-ne imaginaţia să brodeze pe seama micului musafir …

Ni-l imaginam pe micuţ povestind 30 de ani de acum încolo tuturor rudelor cum a fost captiv în casa unor matahale uriaşe!
– Poate „ălora” le povestea şi cum a intrat în casa noastră că doar nu o fi mincinos insinuând că l-am răpit …am zis eu.

– Ce experienţă, ce aventură! va spune el.
– Să vă zic ce am păţit! Neam de neamul nostru nu a trecut prin asemenea umilinţă! M-au băgat cu gura în mălai, m-au băgat în apă, am căzut cu totul în farfuria cu mălai! Eram galben ca Luna!
– Toată viaţa voastră să vă feriţi de scârboşenia galbenă numită mălai! Auziţi şi voi ce imbecil sună :mălai!
– Mi-au băgat ardei, morcovi în gură, m-au băgat în lapte …dar nu mi-au dat nici măcar un gândăcel, o lăcustă …m-au ţinut flămând de scârţiam şi gemeam de foame ca grinzile din podul nostru! E, ca nişte grinzi mai mici …

– M-au tras de urechiuşe, m-au ciupit, ce oameni! Noroc totuşi că mi-au dat apă deşi au cam depăşit măsura!

Fabulaţia noastră a mers şi mai departe.
Îl „auzeam” lăudându-se .nepoţilor ce viteaz a fost şi cum a scăpat el luptând aprig cu cei doi oameni pe care i-a lăsat laţi în balcon!

Ceva interesant am citit foarte târziu, pe un site în limba română, când micul liliac era deja intrat în amintirile noastre, neestompate nici acum de timpul care a trecut.

Eram sfătuiţi să nu punem mâna pe un liliac pe care, citez, „îl găsiţi căzut pe jos”!
Este adevărat că am găsit liliacul nostru pe jos, dar lângă bibliotecă după ce obosit de zborul prin casă s-a pitit să se odihnească.
Cum naiba să-l fi scos de acolo dacă nu cu mâna?
Cu furculiţa!?!
Deşi avea improvizată o cuşcă – terariu, aproape toate cele 7 ore intrusul – musafir – prizonier le-a petrecut în mâinile noastre!
Păi dacă tot îl ţineam în mâini cum să nu-l pupăm, să-l drăgălim, să se simtă bine?
Eram avertizaţi că deşi toţi liliecii din ţara noastră sunt insectivori, fără a avea contacte cu sânge uman sau animalier, ei pot fi purtători ai cumplitului virus al rabiei!

Se recomandat să nu ne lăsăm muşcaţi de lilieci, dar în plus faţă de ce citisem la vremea vizitei, se recomanda ca nici măcar să nu respirăm în preajma lor deoarece virusul rabiei se transmite şi aeropurtat!
Cum v-am spus muşcăturile au fost reciproce: el îl muşca pe fiu de degete, fiul pe liliac de urechi, iar eu, cum spuneam am scotocit de bunăvoie în guriţa lui ca să simt cum este … iar de urechi m-am limitat doar să îl trag.
De fapt este mult mai uşor să muşti un liliac decât un şarpe …oops, mi-a scăpat! voi să nu încercaţi …

Modificările de comportament pe care le-am avut după despărţirea de intrus le-am considerat ca făcând parte din ciufuţenia noastră personală, moştenită pe cale genetică … dar este adevărat că unele semne mai ciudate ne-au determinat să apelăm unde trebuie, pentru liniştea noastră şi a persoanelor care au stat, fie şi pentru puţin timp, în proximitatea noastră.

Toţi liliecii pe care i-am văzut pe net erau urâtţei şi asta în condiţiile în care nu spun nimic despre cele patru tipuri de lilieci cu moace horror, descoperiţi în urmă cu circa două luni în Africa.
Nu am zărit niciunul asemănător micuţului şi drăgălaşului nostru şoricel zburător şi în concluzie nu am aflat cărei familii aparţine

Era într-atât de frumos şi delicat încât sunt convinsă că dacă am fi citit sfaturile – avertismente de mai sus pe vremea vizitei lui, le-am fi ignorat total.

De ce „Lecţia liliecilor”?
Poate fiindcă m-am simţit puţin umilită de intransingenţa cu care liliecii au venit fără frică după puiul lor.
Făceam o paralelă tristă cu situaţia mea. Pentru mine recuperarea micuţului meu a fost imposibilă! Nu mi-a lipsit intransingenţa dar într-o lume dominată de alte legi decât cele ale naturii teama de ce va fi după recuperare era covârşitoare. A merge după micuţul meu însemna să rămân captivă fără nicio şansă de a-i fi alături.
Oamenii nu se pot arunca orbeşte într-o acţiune fără a ţine seama de urmări.
Acel „Cine nu riscă nu câştigă” are valabilitate doar atunci când riscul nu implică vieţi sau destine distruse.
Riscurile nu trebuie evaluate pe aceiaşi balanţă cu câştigurile; un câştig poate fi mai mare sau mai mic. Riscul poate fi fatal.
În cazul meu plecam cu posibilitatea unui eşec de 100%.

(„Strict autentic”)

NOTE

Pe lângă convingerile exagerate şi nefondate despre faptul că liliecii sunt întruchiparea răului, se pot găsi şi o serie de exemple pozitive. În China, lilieci sunt simbolurile fericirii, bucuriei şi a vieții eterne. În America de Sud, localnicii cred că liliecii au fost primele animale create pe lume. În Noua Guinee liliecii sunt simbolurile fertilității, în timp ce la popoarele altaice ei reprezintă întruchiparea bunului.

Noaptea europeană a liliecilor

În fiecare an, în august-septembrie, în ţările europene se sărbătoreşte “Noaptea europeană a liliecilor“, eveniment ce este foarte cunoscut şi important pentru a atrage atenţia publicului larg asupra situaţiei ameninţată în care se află liliecii. Pe parcursul unui weekend întreg au loc excursii şi expoziţii şi sunt oferite materiale informaţionale publicului.

 

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-001

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-003

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-004

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-005

 

 

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-007

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-008

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-002

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-009

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-010

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-011

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-012

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-013

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-014

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-016

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-018

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-019

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-020

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-021

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-022

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-023

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-024

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-025

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-026

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-027

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-028

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-029

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-030

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-031

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-032

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-035

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-036

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-038

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-040

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-041

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-042

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-043

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-057

 

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-058

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-059

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-061

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-062

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-063

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-064

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-066

 

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-004 (1)

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-067

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-044

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-001

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-002 (1)

Cafea sau ness?

Cafegiii își amintesc probabil cum s-a instalat prin anii ’80 criza cafelei și au trăit, desigur, calvarul de a găsi tot mai greu frumos prăjitele boabe cafenii.
Eram mare amatoare de cafea, nu atât constrânsă de hipotensiunea mea nativă să beau cafea în loc de apă (încât cunoștințele spuneau că prin venele mele se plimbă un amestec de cafea cu un strop de sânge) ci pur și simplu din obișnuință.

Acele trei caracteristici ale unei căni de cafea, de a fi fierbinte ca o pasiune, amară ca o deziluzie şi neagră ca păcatul, trebuie însoțite și de o aromă desăvârșită dată evident de calitatea cafelei.

De unde atâta aromă?
Se găseau doar două tipuri de cafea, de 8 și de 10 lei suta de grame, comercializată vrac și de regulă măcinată în fața clientului.

Vorba unei amice, care o atenționa pe Dumitra atunci când o ruga să-i cumpere cafea:

– Fii atentă, Dumitrițo, dacă are cafea şi de 10 lei suta şi de 8 lei suta, să cumperi din aia de 8, că dacă ceri din aia de 10, scroafele de la raion îţi pun tot d-aia de 8!

Dezamăgitor a fost când fidelele cumpărătoare ale unui mic magazin, situat într-o zonă centrală a orașului, au aflat că aromata cafea măcinată, pentru care stăteau răbdătoare la o coadă imensă, era îmbogățită cu zaţ uscat preluat de la restaurantul de peste drum și cu puțin năut prăjit cu profesionalism, ambele puse cu grijă în râșnița de cafea!

Jale mare, căzuse un mit al celei mai bune cafele!

Treptat, cafeaua boabe a dispărut din magazine, iar Statul ne-a oferit cu generozitate, oficial, pungile cu nechezol!
Era un amestec măcinat rezultat prin combinarea unui infim procent de cafea cu un înlocuitor care completa procentele furate cafelei…
Se spunea ca este cu năut!
De unde atât năut?
Sau cu orz …sau cu secară …cine să știe?

În perioada nechezolului, s-a răspândit un zvon care i-a sporit miraculos vânzările gestionarului – vânzător al unui mic, mic, magazin
din zona Pieții Matache.

Deși omul vindea aceleași pungi cu nechezol care se comercializau în toată țara – infamul amestec era o pulbere măcinată, preambalată în pungi de hârtie cu un conținut de 100 sau 200 grame – se dusese buhul că nechezolul lui este mult mai gustos și de calitate!

Cozile imense se întindeau în afara magazinului, fiindcă înăuntru mai mult de 5 oameni nu aveau loc.

Cu toate că, precum am spus, nechezolul era o pulbere măcinată, gestionarul din zona Pieții Matache desfăcea în fața clientului punga cu nechezol, îi deversa conținutul în imensa râșniță de cafea și măcina, din nou
pulberea!

Cum poate un om normal să creadă că după a doua măcinare nechezolul devenea cafea naturală %, aromată și gustoasă?

Adevăraţii cafegii nu au coborât la nivelul cafelei cu înlocuitori şi au găsit refugiul în ness.

Se găsea şi nessul destul de greu, dar o colegă de serviciu a găsit o filieră la un restaurant, iar la date prestabilite, la orele prânzului, ne încărcam sacoşele cu câte 40 de cutii cu ness „Amigo”aducătoare de fericire.
Ce dacă la dublu preţ (doar este ştiut că orice criză bine gestionată, generează câştiguri grase unora), important era că aveam filiera.

Iată o secvență amuzant – grețoasă din acele timpuri, repetată câteva luni, zi după zi, până când s-a instalat și criza nessului care a ucis rutina unui grup vorbăreț format din cinci salariați.

Cei cinci de la serviciul X au căpătat obiceiul de a veni să-şi bea nesul la Proiectare, în biroul în care lucram și eu, unde era spaţiu mult, atmosferă plăcută, degajată, total relaxantă şi prilej de gulgută interesantă.

O doamnă din grupul celor cinci se sacrifica şi freca nesul.

Adevăraţii nesagii nu se joaca de-a spumarea zahărului prin frecarea lui cu nesul şi un strop de apă, dar când bei de amuzament frecarea nesului devine un ritual!

Doamna în cauză aranja în linie dreaptă cele cinci ceşcuţe, punea ness în fiecare, apoi punea zahărul şi pe rând „opera” fiecare ceşcuţă.

Turna câte un strop de apă şi începea spumarea zahărului învârtind – frecând intens cu linguriţa.

La un moment dat, nessul și zahărul, formau o gogoloaţă lipită în cupa linguriţei!

Ca să scape de nefericita adunătură din linguriță, doamna făcea o deturnare de utilizare a degetului cunoscut sub numele de auricular – popular spus degetul mic – pe care, din ferire, în timpul preparării nessului nu îl folosea pentru a se scărpina – curăța în ureche, după cum l-au programat verii noștri latini.

Deci, cu auricularul, să presupunem relativ curățel, doamna dezlipea gogoloaţa din căușul linguriţei împingând-o în ceșcuță, după care făcea toaleta degetului prin introducerea lui în propria-i gură, apoi continua să frece nessul picurând treptat apă în ceșcuță.

Aceeași tehnică se aplica și următoarelor patru ceșcuțe.
Operaţiunile de dezlipire a gogoloaței și de lingere a degetului aveau loc de 5 – 6 ori la fiecare ceşcuţă, iar lingerea era însoţită de o ţocăială – pleoscăială a plăcere!
Bleah!

Au venit apoi timpuri grele și pentru nessagii, chiar și filiera prietenei mele crăpase, dar nessul nu dispăruse încă total din comerțul socialist.

Descoperisem două cofetării din centrul orașului, la câteva minute de locul meu de muncă (posibil să fi fost și prin alte zone) unde se vindea nessul gata preparat!
Nessul era pus în nişte recipiente din plastic galbene și oranj, cu capace bizare având un vârf ţuguiat de parcă ar fi fost destinate picurării unor otrăvuri pe sandviciurile duşmanului. Of, scuze pentru sugestie …

Un singur defect aveau aceste capace: nu asigurau etanşeitatea recipientelor!

Aşa că, după ce achiziţionai un nes de o calitate – concentraţie total discutabile și mai ales îndoielnice, îl mai şi pierdeai pe drum, năuc, grăbit dimineaţa spre locul de muncă.

Un timp am mai avut o salvare.

Exista, tot în drumul meu spre serviciu, la intrarea într-un pasaj spre Calea Victoriei, un mic local, o bombiță, unde eram pedepsiţi pentru viciul nostru: într-un spaţiu meschin, un dreptunghi de cca 25 metri pătrați, ne înghesuiam circa 40 – 45 de oameni.

În partea dreaptă a dreptunghiului circa 20 – 25 de oameni stăteam la coadă, la o tejghea să ne primit ceșcuța cu ness.
Numărul oamenilor era o constantă, fiindcă pe măsură ce unii clienți erau serviți, alții soseau la rând.
Celor 20 – 25 de la coadă li se adăugau alți cca 25 care, în jumătatea din stânga a bombi – localului, își savurau nessul.

Deci, cuminței, așteptam la o tejghea să ne vină rândul și să fim serviți.

De partea cealaltă a tejghelei o duducă, ceva mai coaptă, ne prepara nessul într-o manieră bizară și pitorească; înclin să cred că după ce servea ultimul client al zilei o durea rău de tot mâna dreaptă!

Lua din tavă, cu mâna stângă, o ceșcuță, iar cu mâna dreaptă răsturna în ea conţinutul măsurii cu ness cu o mişcare cât se poate de nefirească.

Răsucea mâna din cot, apoi o răsucea din articulaţiile carpo – metacarpiene, după care urma o scuturare a întregului membru superior din articulaţia umărului!

De ce atâta screamăt chinuitor?
Pentru ca acea măsură de nes, ceva mai mare decât un degetar, să pară grea şi plină, iar nesul să nu ţi se pară o apă destul de chioară!

Turna duduca apa fierbinte în ceșcuță, ne dădea pliculețul cu zahăr, iar noi, clienții vicioși, ne strecuram, prin înghesuiala din bombiţă, în jumătatea stângă a micuței încăperi unde se aflau câteva mese înalte, iar perimetral pe trei pereți o altă tejghea în formă de U, ne permitea să ne punem ceșcuța, să ne amestecăm zahărul și savura nesul fără lectura unui ziar şi, evident, în picioare.

Fumătorii aveau spaţiu cât să facă manevra de aprindere a ţigării dacă aveau pachetul la îndemână, altfel aglomeraţia de la prima oră nu permitea mişcări prea complexe.

Pe nesimţite a dispărut şi bombiţa …

Între timp, veritabila cafea Jacobs a început să îmi sosească direct din Germania sub formă de cărămidă vidată. Ah! Ce aromă, ce savoare! (pe baza originii germane a bunicii materne, sora mamei plecase definitiv în West Germany).
Filiera mergea cam chinuit din cauza coletăriei externe care era cam cu probleme.

Ei bine a venit decembrie ‘89!

Cafeaua este pe toate drumurile, toate mărcile, toate aromele, iar viaţa mi-a jucat festa supremă: am devenit alergică la toate soiurile de cafea!
M-am reprofilat, din nou și rapid pe ness și l-am înlocuit pe „Amigo” cu „Brasero”.

IMG_1604

(„Strict autentic”)

ȚUM sau cât de universale pot fi magazinele universale sau Raionul pentru femei sadice

Mall-urile de astăzi nu se pot compara cu vechile noastre magazine universale.

Mărfurile sunt mult mai diversificate, firmele care etalează şi vând aparţin unor patroni şi sunt conduse de echipe bine pregătite în domeniul marketingului, produsele alimentare ocupă spaţii vaste, găseşti de toate din toate domeniile de produse necesare omului din sec XXI.
Dar ce mai mă chinui să explic când toți știm ce este un Mall.

În Bucureşti aveam, la nivelul anului 1965, Magazinul Universal „Victoria” şi, la scară ceva mai mică, magazinul „Bucureşti”, care ofereau „de toate” mai puţin produse alimentare şi mobilier.

Desigur, specific pentru acele timpuri, toate ţările din „sistem” aveau cam acelaşi tip de magazine care vindeau diversele mărfuri numite „Articole” în spaţii specializate pe un anume profil numite „Raioane”!

Aflându-mă cu totul neîntâmplător în anii 65 – 68 la sud de Dunăre, în Sofia, am rămas surprinsă de existenţa unui raion, cu totul inedit.

În marele magazin sofiot numit scurt ŢUM, după iniţialele care alcătuiau denumirea „Magazinul Universal Central”, magazin aflat evident, în plin centrul Sofiei, se găseau chiar de toate, inclusiv produse alimentare.

La parterul magazinului se găseau raioanele cu articole pentru copii, haine pentru toate sezoanele, mobilier, dar şi un raion cu multe jucării.

La 18 ani mă simţeam încă un copil şi, bine sau rău, încă mă mai simt; în anumite privinţe.

Deja căsătorită, eram certată mereu de soţul meu pentru că dădeam „liber” spiritului copilăresc, exuberant şi adesea eram atenționată, cum dreaq decât solemn, să mă comport „прилично като една госпожа” = prilicino kato edna gospoja”, adică decent, cuviincios, ca o doamnă !

Ei bine, nu am rezistat să nu mă bucur de oferta de jucării dar mai ales să sar în sus de bucurie când, tot la parterul ŢUM – ului, lângă raioanele cu articole pentru copii, am descoperit o încăpere cu acvarii.

Conţinutul de bază al acvariilor mi-a aruncat memoria în lumea minunată a copilăriei mele.

Nu, nu, nu! Nu erau peşti exotici.

Raionul comercializa, vindea pur şi simplu broaşte, simple broaşte pe care le vezi prin parcuri, lacuri, iazuri!

Aceste broaşte erau preferatele jocurilor mele pe la vârsta de 5 – 7 ani, când mergeam prin parcuri! Le înfăşam ca pe bebeluşi şi le puneam băsmăluţe pe cap!

Se pare că m-am bucurat cu prea mult entuziasm când am văzut broaștele, iar soţul ( devenit Ex după trei ani) mi-a atras din nou atenţia să mă comport „prilicino” ca o doamnă!!

La un moment dat, două domnişoare au venit şi au cumpărat fiecare câte o broască. Vânzătoarea a pus fiecare broască, cu grijă, în câte o cutie specială cu răsuflători.

– Cumpără-mi şi mie o broască, m-am tânguit eu pe lângă soţul meu care, pocnind de râsul abia stăpânit, îmi spune:

– Sunt broscoi, nu broaște!

– Vreau şi dacă este broscoi!

Da, erau nişte broscoi mari!

Soţul a aşteptat să plece tinerele domnişoare şi mi-a explicat ce este cu broscoii.

Broscoii erau victimele unui test infailibil de sarcină!!!

Domnişoarele fac pipi pe care cu o seringă îl injectează subcutanat broscoilor, normal pipiul fiecăreia în broscoiul de unică folosinţă.

Dacă broscoiul îşi dă duhul este limpede că domnişoara este însărcinată.

Atunci am numit acel loc „Raionul pentru femei sadice”!

Ei, aveam 18 ani şi iubeam broaştele.

(„Firimituri de fărâme de viață”)

Specializare în parazitologie sau Caca la pachet

Într-un timp, după ministeriat, tata a lucrat ca internist la Policlinica pentru studenți și la Spitalul studențesc.

Era o perioadă când în România veneau la studii mulţi studenţi din Asia, cu precădere din Vietnam.

O boală misterioasă a ficatului nu doar îi chinuia pe studenţii vietnamezi ci le aducea un sfârşit timpuriu.

Sufletist ca de obicei, tata s-a dedicat salvării lor.

Mai întâi a descoperit misterul: peştele crud, servit ca hrană pe vapor în timpul unei etape a drumului spre România, conţinea un parazit mic şi al dracului de ucigător care s-a localizat în ficatul tinerilor.

Ca medic internist tata nu putea să-i ajute prea mult aşa că s-a zbătut să intre în graţiile celei mai mari specialiste în parazitologie pentru a-şi trata şi vindeca pacienţii.

După orele petrecute la cabinetul din Policlinica studenţească, după orele de consultaţii din Spitalul studenţesc, tata pleca la centrul de parazitologie unde studia asiduu.

Studiul ingraţilor paraziţi ai ficatului se făcea, nu tocmai plăcut, prin analiza materiilor fecale!

Studenţii asiatici îi aduceau tatălui, la spital sau la policlinică, căcăţeii, iar tata punea toate mostrele în geanta lui medicală şi pleca la Institutul de parazitologie.

Tata, curat şi elegant îmbrăcat, străbătea oraşul cu încărcătura care lansa mirosuri stânjenitoare, greţoase şi puturoase, sau de-a dreptul pestilențiale.

Oricât de plin era tramvaiul, tata călătorea cât se poate de confortabil: odată ce se urca în tramvai în jurul lui se crea o zonă liberă de 2 metri! Ba avea şi loc pe scaun!

Asiaticii, în general, au foarte mult bun simţ şi sunt deosebit de pudici, iar faptul că pentru sănătatea lor era obligatoriu să aducă medicului mostre din propriul căcăţel era stânjenitor pentru ei.

– Ce credeţi că-mi aduce Trâc astăzi? ne întreabă tata acasă.

– O porţie de caca! am cântat noi, copiii.

– Da, da! Dar să vedeţi cum a fost ambalajul!

– Cum?

– Era o cutie mare din carton, probabil o cutie de pantofi, pe care a învelit-o într-o hârtie albă şi a legat-o cu un şnur roşu.

Desfac şnurul, îndepărtez ambalajul, deschid cutia. Pachetul din interiorul cutiei ocupa perfect volumul cutiei! Era învelit şi el în hârtie albă. Desfac, desfac, desfac, zeci de coli de hârtie!. Umplusem coşul de hârtii din cabinet și încă mai aveam de desfăcut coli de hârtie albă.

Se termină hârtiile şi ţin victorios în mână o cutiuţă de chibrituri!

Deschid cutiuţa, iar înăuntru găsesc înghesuit un pachețel învelit într-o bucăţică de hârtie de 4x4cm.

Arunc hârtia.

Am rămas cu un guguloţ puţin mai mic înfăşurat într-o fâşie de pansament!

Îndepărtez pansamentul şi din cutiuţă se rostogoleşte o biluţă de caca cu un diametru de 8 milimetri!

Asta da, pudoare!

A fost însă şi un studenţel de al nostru care confruntat cu ceva probleme, a adus tatei un borcan de un kilogram!!! Plin!

Tata s-a uitat la borcan, s-a uitat la băiat şi a zis ceva mai răstit:

– Da’ ce, ai crezut, că vreau să-l mănânc!?

Tot din acele timpuri …

Tata a intrat, pe poarta metalică în curtea imobilului care găzduia Policlinica și Spitalul Studențesc, iar ceva i-a atras atenția. …

A privit mai întâi pe jos unde se lăfăia o mică udătură, apoi în sus, pe fațada imobilului. Nu plouase de câteva zile, deci nimic nu justifica udătura.

A urcat furios la etajul unde se aflau camerele pacienților internați; a deschis, încă tot mânios, ușa spre camera fetelor de la salonul de boli interne ale cărui ferestre se deschideau deasupra acelei udături de pe jos.

– Care dintre voi a avut nesimțirea să arunce cu pișat pe fereastră?

– A fost niște ceai, a mormăit pe sub un zâmbet una ditre fete.

– Nu a fost ceai, era urină, că avea spumă! Of, nu știți nici să mințiți, nici să vă purtați! a mai spus tata și dezgustat a plecat spre cabinetul său.

(„Dedicat pentru tata” )

Doamna cu corp străin sau Ce prost am fost, ne-am iradiat pe amândoi

Igienizam dormitorul.
Mai direct spus spălam pe jos.

Mopul, această mică minune, urma să ajungă la noi în ţară peste vreo doi ani.

Deci, făceam sport frecând energic parchetul, repejor să nu se întunece la culoare.

La un moment dat am clătit cârpele, a câta oară?, în apă curată și le-am stors răsucindu-le puternic de parcă voiam să le rup.

– Aaaaau! am răcnit când am simţit o durere ascuţită care pornea din palma stângă.

Durerea parcă ar fi sărit prin aer, s-a amplificat de zeci de ori şi mi s-a înfipt în inimă!

Am aruncat instantaneu cârpa din mână şi mi-am privit în palmă: nu se zărea nimic!

Am scuturat cârpa să văd dacă era vreo piuneză sau ceva ascuțit prin ea și uimire totală.

Din cârpă a căzut o bucățică de 3 cm de ac de cusut rupt, cu un fir de aţă albă trecut prin ureche.

– Ce tare poate să doară o înţepătură de ac rupt! Bine că nu prea sângerează, am cugetat eu.

Am dezinfectat „buba” cu spirt şi am dat rasol spălatului ocupându-mă în continuare de micuţul meu copil.

Aranjam una – alta prin casă, se făcuse ora 12 noaptea, somn ioc.

Durerea din palmă era ca un junghi continuu şi mă luau valuri de frisoane, valuri de friguri!

– Să se fi infectat înţepătura? Nici chiar aşa, că doar am spălat cu detergenţi, dezinfectanţi şi am pus şi spirt!

Spre dimineaţă am adormit, dar imediat m-a trezit cel mic.

I-am făcut toate poftele şi apoi m-am jucat cu el de-a ursul şi vânătorul.

Mormăitul meu era autentic şi neprefăcut: făcând mooor, mooor! gemeam cu vibrații joase și mai uitam de durere.

Nu avea importanţă vârsta mea, eram şi eu copilul unei mame, pe care o aşteptam să vină să vedem ce este cu „buba” mea!

Da, dar mama mea, și ea copilul unei mame, era plecată la mama ei, la Sibiu!

Nu doream să mă duc la medic plimbând copilaşul sănătos prin săli de aşteptare ale cabinetelor medicale, aşa că aşteptam să vină mama să stea cu micuţul.

Pe la miezul nopţii vine mama; erau vreo 30 de ore de la înțepătura acului şi 24 de când aveam friguri.

N-am dormit deloc așteptând să se facă dimineață, iar pe la şapte am plecat la Spitalul „Ion Mincu” să văd ce este.

De la informaţii sunt îndrumată spre camera 5.

Cioc, cioc și deschid uşa.

În încăpere o doamnă plinuţă cu un şorţ albastru, cu o coafură elegantă, fardată decent, spăla pe jos!

Doar v-am spus! Mopul nu venise încă în România!

Doamna nu stătea, ca mine în patru labe ca să spele mozaicul!

Avea acel T – eu pe care cârpa, spălată cu mâinile într-o găleată cu detergenţi, se înfăşura pentru a se freca podeaua cu randament, stând în poziţie verticală. În mâini avea mănuşi medicale, deci contactul cu apa mizeră nu era direct pe piele.

– Ce doriţi doamnă? mă întrebă amabilă femeia.

– De la informaţii mi s-a spus să vin aici pentru consult, m-am înţepat la mână …

– Doamna doctor vine la 8, reveniţi peste 15 minute! îmi spune sec femeia, grăbită să folosească din plin cele 15 minute pentru lustruirea cabinetului.

Au trecut fix 15 minute.

Uşa se deschide şi stupoare!

Aceiaşi doamnă, îmbrăcată de data asta într-un halat alb, mă invită politicos în cabinet.

– Acum sunt doamna doctor, îmi spune dânsa amabilă. Ştiţi, cu noile dispoziții de sus … de tot …, pentru economii bugetare s-au desființat mai multe posturi de femei de serviciu și ne obligă să facem curăţenie la locul de muncă; aşa că vin mai devreme să spăl pe jos şi să fac ordine, că cei din tura de seară nu fac! mă lămureşte doamna doctor.

S-a uitat în palma mea, iar eu îi explic: spălam și eu pe jos și când am stors, cam cu forță, cârpa, după clătire, m-a înțepat ceva; am găsit în cârpă o parte dintr-un ac de cusut, partea cu fir de ață în ureche, în care, desigur, m-am înțepat.

– Am deja friguri mai ceva ca la malarie şi îmi vine să leşinn, am mai adăugat eu.

– Imediat la operaţie la domnul doctor Y! V-a rămas bucăţica cealaltă de ac în mână şi poate pleca pe vasele sanguine spre inimă!

Îmi scrie repede trimiterea spre colegul medic chirurg Y care tocmai sosea şi el la sala lui de operaţii.

Aşteptam în holul chirurgului care studia în cabinet trimiterile pacienţilor; după 5 minute iese din cabinet şi strigă cu o voce baritonală:

– Doamna cu corpul străin să vină la mine!

A sunat amuzant, mă întrebam cum o fi arătând o doamnă cu corp străin?
Deși nu am o imaginație foarte bogată, de data asta vedeam tot felul de corpuri …străine atașate unor capete de femei .

Cei șase – șapte pacienți aflați în așteptare ne-am privit reciproc:

Eram singura prezență feminină, adicătelea doamnă, iar în următoarele momente, privirile uimit curioase ale bărbaților s-au aruncat asupra mea acuzator!

Nu s-a clintit nimeni la invitația chirurgului.

– Cine are un ac în palmă? a întrebat medicul pe limba noastră de nespecialişti. Acul e corpul străin, doamnelor! (sic!)

M-am ridicat, ne-am salutat şi medicul mă trimite la garderobă să mă îmbrac într-un cămeşoi alb şi larg, ţinută obligatorie pentru operaţii.

Nu mă gândeam că-mi taie mâna, dar eram supărată: plecasem de acasă cu o sumă de bani cam modestă pentru o operaţie! Am fost convinsă că este doar o inflamaţie şi voi primi o reţetă pentru antibiotice!

Îi spun asistentei că aş vrea să trec pe acasă să iau bani dar m-a liniştit că nu este cazul.

– Gata, sus pe masă! zice medicul şi îmi explică de unde am friguri şi frisoane. Este fenomenul de respingere a corpului străin!

Culcată la orizontală pe ditamai masa de operaţie întind palma stângă deasupra unei tăvițe albă emailată.

Medicul, echipat cu mască, mănuşi, bonetă, apucă bisturiul şi face o tăietură ca lovitura de tenis long – line:

a tăiat în lungul liniei vieţii pornind din mijlocul palmei, acolo unde s-au ascuns cei câțiva centimetri de ac!

Acul, zvelt, cu un vârf bine ascuţit, fuge mai jos!

Doctorul fuge după el cu încă 1cm de tăietură – crestătură de-a lungul liniei vieţii!

Acul mic şi al dracului fuge iar!

Înjură medicul şi mai taie puţin!

Cum? Care anestezie? Nu, nu a fost vorba de vreo anestezie.

De 25 de minute, medicul continua să fugărească acuşorul ştrengar tăind câte un pic în sus, în jos, tatonând stânga dreapta.

Sângele gâlgâia blând, domol, în ritmul pulsului meu yoghin de 52 de bătăi pe minut, tăviţa se umpluse de sânge, doctorul era deja nervos şi supărat pe ac.

– Vă doare? mă întreabă el după o jumătate de oră de când se juca de-a caută acul – prinde acul!

– Nu, că fac yoga, mă concentrez şi nu mă doare, dar am o stare de greaţă, de leşin și simt că adorm, am spus eu calmă.

Vorbele mele parcă l-au trezit cumva pe medic.

– Puteţi să vă ţineţi pe picioare? Daţi-vă jos să mergem dincolo. (?!)

Cobor de pe masă clătinându-mă.

Eram amețită, urechile îmi ţiuiau, vâjâiau.

Am pus palma dreaptă sub palma stângă, dar sângele şiroia pe ciment de n-avea treabă.

Tăietura ajunsese la încheietura mâinii şi sunt ceva vase pe acolo!

Am plecat „dincolo”!

Medicul a deschis uşa spre un coridor, am străbătut coridorul cu mâna sângerândă concentrându-mă să nu leşin!

Mediu steril? De unde aşa pretenţie?

Am intrat într-o încăpere unde mi-aş fi dorit să existe o masă să mă întind!

Ne-am aşezat față în față pe câte un scaun, doctorul mi-a pus o bucată groasă de cauciuc care mă acoperea pe zona burtă – piept şi mi-a băgat mâna sub un aparat cu raze Roentgen!

Ne-am holbat amândoi pe ecranul aparatului

– Uite-l, mama lui de ac! a erupt medicul fericit că, în sfârșit își vede dușmanul.

Îl vedeam şi eu.

Tăietura era până la încheietura mâinii, iar acul era prin mijlocul palmei!

Medicul încerca să prindă acul cu o pensetă specială. Acul aluneca, glisa un centimetru în sus şi unul în jos dar nu se dădea prins.

După 15 minute doctorul a mai dat o crestătură laterală, a luat nu ştiu ce sculă minusculă şi a extras acul repetând de câteva ori:

– Doamne, ce prost am fost! Ce prost am fost! Ne-am iradiat pe amândoi! Cum de nu mi-a dat prin cap de la bun început! Ce prost am fost!

Am trecut pe la asistenta care mi-a pus un pansament simplu pe tăietura de 7cm, m-am dus la garderobă, am returnat cămeşoiul plin de sânge şi epuizată, mi-am îmbrăcat foarte încet hainele mele.

Am băut două sucuri la o cofetărie din apropierea spitalului și, încă toropită după această donare sui generis de sânge, peste o jumătate de oră mi-am adunat forţele să merg spre casă.

Tăietura, cum spuneam făcută în lungul liniei vieții, s-a vindecat repede fără a rămâne în urma ei nicio cicatrice.

Această vindecare perfectă mi-a amintit cele spuse de un mare chirurg referindu-se la unii pacienți.
„Dacă operația nu se vindecă perfect, pacientul spune: chirurgul este de vină; dacă operația se vindecă perfect, nu recunoaște meritul chirurgului ci spune: eu am fost bun de carne!”

(„Strict autentic”)

Dedicații

Facem cadouri, primim cadouri.

Unora le place teribil ritualul desfacerii ambalajului cadoului. Puştiul de şase ani adora să desfacă ambalaje.

Puştiul de şase ani adora şi dedicaţiile scrise pe cartonaşele care însoţeau cadourile, iar dacă era vorba despre cadouri cărţi, dorea dedicaţii pe una din primele file.

Puştiul îşi vizita de 4 – 5 ori pe săptămână bunica pe care o iubea la fel de mult precum iubea şi scotocitul prin zecile de sertare şi uşi ale mobilierului.

Scotocind prin biblioteca bunicii lui, puştiul de şase ani alege o carte, un Topârceanu, primul poet îndrăgit de el, şi îl întinde dezinvolt sub nasul şi ochelarii bunicii lui pentru a-i scrie, pe carte, o dedicaţie.

Şocată de nepotul care şi-a făcut singur cadou o carte din biblioteca ei, bunica i-a dat prompt o dedicaţie fără a comenta cum stă treaba cu cadourile: ţi se fac nu ţi le înhaţi din casa pe care o vizitezi!

Puştiul de şase ani a început să scrie versuri de dragoste şi, abonat între timp la biblioteca „Marin Preda” începe să citească asiduu Esenin, Federico Garcia Lorca, Voznesenski, Leonid Dimov, Eminescu, Păunescu.

În 6 februarie 1996, pe la 8 ani, puştiul scotoceşte din nou prin biblioteca bunicii şi înhaţă, cu lăcomie două cărţi, pe care, conform procedurii anterioare, le vâră sub nasul bunicii pentru dedicaţii.

Cadou sau cadou prin jaf, avea nevoie de dedicaţie pe ele!

Prima carte era un Eminescu, altă ediţie decât cea pe care puştiul o avea deja.
A pus cartea şi pixul în mâna bunicii zicându-i:

– Scrie-mi, te rog, o dedicaţie!
– Cum, dar şi pe Eminescu mi-l iei! a protestat bunica şi probabil fiind cam supărată a scris sec:

„Doresc să ajungi şi tu la fel ca Eminescu. Bunica”.

M-am uitat pe dedicaţie şi m-am cutremurat!!! La ce s-a referit, oare, bunica?

Pe urmă m-am cutremurat încă odată.
De ce?
A doua carte pe care puştiul cerea dedicaţie era „Iliada” de Homer, bardul orb!
Dacă îi dă, plină de mânie, o dedicaţie de același tip??

(Strict autentic)

Despre stopuri

Să fie clar: scriu despre stopuri, nu despre semafoare.

Nu scriu despre acei stâlpi sau stâlpişori amplasaţi cât este oraşul de mare pe la intersecţii sau simple traversări, cu scop de trafic civilizat şi lipsit de accidente. Cu căpăţâni purtătoare de lumini colorate, ei ne dau cale liberă liber sau ne indică să stăm cuminţi până ne vine rândul să ne mişcăm.

Nu scriu despre semafoare fiindcă ar trebui să scriu cine sunt cei mai indisciplinaţi în faţa semaforului.

Nu, nu! Nu sunt şoferii ci o anume categorie de pietoni.
Vârstnicii!!
Oamenii împovăraţi de ani şi de ceea ce aduce vârsta înaintată: probleme de muşchi şi de oase topite, că se pierde proteina şi calciul, pasul nu mai este ferm ci ezitant. Auzul nu mai este chiar asemenea radarului de liliac aşa că maşina care se apropie este departe de urechile tari. Văzul și orientarea în spaţiu slăbesc.
Nu există zi în care să nu văd cel puţin doi vârstnici care nu se ştie de ce şi unde se grăbesc. Se uită la noi, pietonii corecţi ca la o turmă de oi proaste, care se lasă dirijaţi. Cu privirea, îndoim-aş că ar fi de vultur, apreciază cum să o zbughească prin faţa maşinilor care au încă verde. Nu de puţine ori am văzut câte o băbuţă, care probabil nici la ora de sport nu s-a prea obosit cu alergatul, cum smuceşte un copil de pe trotuar şi-l bagă pe carosabil în faţa unei maşini, salvaţi fiind doar de abilitatea şoferului!

Nu voi scrie nici despre stopurile unui Oltcit furate cu doi ani înainte de Revoluţie.

Furate, dar nu oricum!

Oltcitul era proprietatea unui militar, iar stopurile mașinii au fost furate chiar din incinta unităţii militare unde activa!!!

Superstiţios din fire, militarul aștepta, conform superstiției din popor, să i se mai întâmple ceva rău!

La nici trei ore după furtul stopurilor, militarul află că va fi tată!

– Ştiam, eram convins că voi primi o veste proastă, că mi s-au furat stopurile de la mașină! Exact așa cum se spune: în ziua în care ți se fură ceva, la scurt timp primești și o veste proastă! au fost cuvintele pe care a găsit de cuviinţă să le adreseze purtătoarei pruncului său.

De fapt vreau să dedic câteva rânduri, unor mici flecuşteţe de care adesea avem mare nevoie. .
Când sunt la locul lor le ignorăm şi le apreciem atunci când le simţim lipsa.

Aşa au păţit probabil amicii mei când au dat o petrecere.

Un puşti de 11 – 12 ani vede un dopuşor din lemn, mic, negru, înşurubat în parchet.
Îl deşurubează, îl bagă în buzunar, petrece cu invitaţii şi pleacă acasă la el cu acel dop din lemn, mic, negru.

A doua zi, la școală îl arată, ca pe un mare trofeu, unui amic.
– Ce ai făcut omule, ai luat stopul de la casa cu petrecerea!
– Ce stop?
– Păi nu era prin preajma dopului, cumva, vreo uşă?
– Ba da!
– Nu te-ai gândit că nu se afla acolo cu totul întâmplător? Păi dopul acesta din lemn, mic, negru avea rolul de a stopa uşa să se deschidă mai mult decât trebuie. Stai liniştit, de câte ori uşa va izbi unde nu trebuie vei fi pomenit cu origini cu tot.

Aveam şi eu nevoie de un stop.
Fereastra bucătăriei, cu geamuri duble are patru foi, iar când se făcea curent se deschideau toate ca petalele lalelelor pe timpul luminii de amiază, iar apoi începeau să se bată, cu zgomot între ele.

Trebuia să pun un stop care să ţină două foi de geam blocate.
Aleg din debara o bucată de lemn tare. Tai cu fierăstrăul chinezesc un buşon şi-l lustruiesc cu şmirghel.
Nu a fost nevoie să îl fixez cu şurub, era calculat (şi executat!) perfect să intre în profilul din lemn al ferestrei.

5 ani şi-a îndeplinit stopul misiunea până când, într-o zi, am deschis fereastra, am privit la stop și am gândit, influenţată la rele de Luna Mare ce sta să vină:

– Nu cred că mai este nevoie de ăsta!

L-am scos, dar ezitând să-l dau coşului de gunoi, l-am scăpat pe jos.
I-am dat, cu neobrăzare, un şut, iar el a zburat undeva, sub mobilă.

Nu a trecut mult timp și mi-am dat seama că fără micul stop viaţa este un calvar!

Vijelia stârnită de vâjgălăul aducător de ploaie agita cele 4 foi ale ferestrei, iar zăngănitul lor sinistru parcă anunța Sfârșitul Lumii!
Înainte însă de sosirea lui riscam să se spargă geamurile, să adun cioburi și să pun alte foi.

Am adoptat poziţia unui copoi în urmărire: mers în patru labe, cu fundul în sus scotocind dedesubturile bucătăriei. (Această poziţie îmi este foarte obişnuită: umblu prin casă adulmecând dacă negrul meu cotoi nu a lăsat urme mirositoare pe pardoseli).

L-am găsit, l-am repus la locul lui şi totul a intrat în normal.

Valoarea se află şi în cele mai, aparent, insignifiante obiecte.
Într-un mic stop.