Nu-mi place, dar îl ador: este cea mai bună cerneală!

Fărâma 5 c

 

Să revin la suspendarea pedepsei.

Ne-am întors la Sofia, iar mintea diabolică a lui Ex a mai născocit ceva …

A încercat să câştige bunăvoinţă la consulatul nostru pentru a fi susţinut să fie acceptat în România.

Fără succes!

Ex era mai furios ca niciodată.

M-a luat de mână şi m-a dus la consulat pentru a cere, cu propria-mi gură, să renunţ la cetăţenia română, în condițiile în care nu eram cetățean bulgar!

Consulul a dedus, fără explicaţii din partea mea, cum stă treaba, aşa că a spulberat rapid intenţia lui Ex. de a mă face apatrid.

– Da, sigur că doamna poate renunţa la cetăţenie. Trebuie să faceţi o cerere cu motivele şi să achitaţi taxa de renunţare!

– Taxă?! a explodat vocea lui Ex iar ochii i s-au rotit furioşi fixând în cele din urmă tavanul.

Și-a revenit din şoc destul de repede.

– Da, sigur, care este taxa?

Consulul a rostit cu seninătatea ochilor lui albaștru gâscă, o taxă la auzul căreia Ex  a rămas mut ceva timp şi, uitând de orice politeţe sau diplomaţie, a grăit, lăsând loc de interpretări:

– Nu merită atâţia bani!

Cine nu merita banii?

Eu fiinţa, sau ea, cetăţenia mea?

Intenţionat sau nu, consulul, foarte nou în această funcţie, a spus taxa de 100 de ori mai mare!

A transformat leii în leve înmulţind taxa în lei cu 10 în loc să o împartă la10! Dacă taxa a fost de 300 de lei, exprimată în leva ar fi fost de 30 leva (o leva era cca 10 lei). Calculul eronat era de 300 înmulţit cu 10!  Adică 3.000 de leva! Un salariu bun  era pe atunci de cca 90 leva și, deși Ex prindea un salariu f. mare spre 300 leva, nu era deloc dispus să arunce bani pe o renunțare de etățenie.

Afacerea eşuată a renunţării la cetăţenie, m-a costat …libertatea de a coresponda cu mama!

Până la acest moment de interdicţie deja rărisem scrisorile pentru mama. Nu eram deloc fericită, Ex îmi servea când una caldă, când una rece şi nu-mi venea să scriu „ ah ce fericită sunt” dar nici nu vroiam ca mama să sufere pentru nefericirea mea. Scriam odată la 4 – 5 săptămâni când era un moment de acalmie.

Eram tratată, în funcţie de toanele lui Ex, când ca o femeie tânără şi adorată, când a un copil tâmpit sau, cel mai adesea, ca un ostatic al unui stăpân barbar și duşman feroce.

Nu aveam voie să am bani, nici măcar cele câteva stotinkii pentru timbru.  Chiar dacă aş fi avut mărunţişul de timbru și aș fi încercat să trimit scrisori mamei, trăiam cu teroarea că el poate afla tot.

Din fericire ştiam că măcar gândurile nu mi le poate controla. Eram tare …

Ex trebuia să menţină bune relaţii cu mama soacră pentru a-i fi alături când am fi venit în România, aşa că tot la două săptămâni amândoi îi scriam mamei o scrisoare comună.

Nu eram Ilf şi Petrov şi nici eu viţelul de aur, aşa că Ex era cel care formula conţinutul şi îl scria în limba rusă introducând de nenumărate ori „noi suntem”, „noi am fost” care să inducă încrederea că suntem trup şi suflet în bună înţelegere.

Spre încheierea scrisorilor, Ex introducea ceva de genul  „Lacrima (adică eu) este lângă mine şi îţi transmite …” din care mama să înţeleagă că scriem împreună deci nu este cazul să-i scriu şi separat, numai eu. Obligatoriu semnam şi eu scrisorile.

Mama ne răspundea cu două scrisori în acelaşi plic: una mai scurtă în rusă pentru Ex şi una în română, mai lungă, pentru amândoi (mama nu stăpânea rusa la perfecţie).

Ex era cel care avea acces la cutia de scrisori; aducea plicul sosit din România, îşi citea scrisoarea şi apoi mă chema să-i traduc ce scria mama în scrisoarea comună.

De regulă eu citeam şi îi traduceam lui Ex în bulgară şezând la masă  faţă în faţă.

Într-o zi, Ex mă cheamă să citim scrisorile de la mama şi schimbă regula:   s-a  aşezat lângă mine şi,privind pe pagina scrisorii, cu capul alături de capul meu, aştepta să traduc.

Eu îi transmisesem mamei un mesaj printr-o delegaţie  să nu scrie despre Ex ceva ce nu i-ar fi convenit fiindcă îmi cenzurează scrisorile, aşa că fără nicio frică încep să traduc.

Ex nu vorbea româneşte dar urmărea textul cu privirea şi din când în când îmi arăta un cuvânt şi-mi cerea să-i spun ce înseamnă.

Când acolo scrie una ,iar tu traduci alta, trebuie să fii spontan, să te orientezi dacă cel de alături cunoaşte cuvântul sau nu şi să-l minţi în faţă!

Mama avea un scris foarte frumos şi perfect lizibil. Totul decurgea bine când dau de ceva neprevăzut.

Cât se poate de neprevăzut.

Încerc să improvizez bâiguind:

– Ascultă-l pe Gheorghi., el este mai mare (ă – hă – hă! am zis în sinea mea) decât tine şi ştie mai bine ce …

– Dar ce este asta, mă întrerupe Ex trecând cu degetul peste cuvintele „lui Gheorghi  să-i fie ruşine că este un măgar”. Aici scrie un măgar! Gheorghi este un măgar!

N.A. Mama a repetat o gafă pe care o făcuse în urmă cu un an şi jumătate.. Eram într-o sală a unui cinematograf sofiot şi când să înceapă filmul, unul din cei doi puşti de pe rândul din spatele scaunelor noastre şi-a întins picioarele pocnind repetat în fundul scaunului de sub …fundul mamei.

Mama l-a făcut măgar iar copilul de 13 ani a fost foarte ruşinat şi trist a lăsat capul în jos.

Dr. M i-a explicat mamei că măgar este un cuvânt foarte jignitor şi că era natural să-l înţeleagă fiindcă în bulgară se spune magare (ca şi în turcă)!

Mama, vrând „să se descarce” nu a ţinut cont că mă pune,  puţin spus, în dificultate. Față de Ex și l-a numit măgar .

Traducătorul, adică eu, am fost numită shaytan shebek (maimuţa diavolului, în turcă) şi opasen 4ovec, adică om periculos primind şi o pedeapsă simplă …

Scriitorul, adică mama, a primit imediat atenţionarea de a nu-i mai călca picioarele la noi în casă!

– Dacă mai vine, o arunc pe freastră ca pe o broască, a tunat Ex furios. Noi locuiam la etajul VIII …

Ex a pedepsit-o pe mama: nu i-a mai scris!

Mie mi-a permis să-i scriu în română, ba chiar mă obliga să scriu săptămânal pentru ca mama să nu fie neliniştită, dar veneam la el cu scrisoarea la cenzurat.

El citea, mai bine zis se zgâia pe ea căutând să surprindă reacţiile de pe faţa mea care i-ar fi semnalat dacă intru sau nu în panică în cazul în care am scris ceva rău. După ce îi traduceam ce am scris, îmi indica cu degetul anumite cuvinte pe care să i le traduc.

Cenzură prin sondaj!

După acest ritual Ex punea scrisoarea întru-n plic, lipea plicul, scria adresa  şi îl lua să-l expedieze în drum spre serviciu.

Era timpul să introduc ceva nou …

Ex nu agrea laptele dulce, eu eram alergică la lapte crud, iar laptele fiert nu-mi plăcea. Dacă i-aş fi cerut lui Ex să cumpere lapte dulce nu era ceva firesc.

La noi în casă nu se cumpăra decât iaurt, un aliment nelipsit de pe masa bulgarilor.

Iaurtul bulgăresc era mai bun decât toate tipurile de smântână de la noi. Gras, gros, consistent, aproape ca o mămăligă, fermentat natural cu acel lactobacillus bulgaricus  (thermobacterium bulgaricum) care se  dezvolta spontan doar în zona Balcanilor Bulgariei, (nu se dezvoltă în culturi de laborator).

Se consuma ca iaurt simplu, ca adaos în mâncare, ca desert îndulcit şi cu fructe, ca tarator” (o supă rece din iaurt diluat cu ¼ apă în care se puneau, la o farfurie, doi – trei castraveciori proaspeţi tăiaţi cubuleţe ca la salata de boeuf,  miezurile de la 4 –  5 nuci, tăiate bucăţele şi doi – trei căţei de usturoi zdrobiţi) şi sub formă de airan (iaurt diluat cu apă, proporţie 1:1, pentru a fi băut) rece.

Ex mânca vara, din când în când, „tarator” dar obişnuia să bea zilnic câteva pahare mari de airan rece.

Da, iaurtul era foarte bun să fie păpat în multe feluri, dar nu era deloc potrivit pentru ceea ce voiam.

Trebuia găsit un motiv beton pentru a justifica de ce am nevoie de lapte proaspăt.

I-am scris mamei că mi s-a făcut dor de griş şi să-mi trimită câteva pachete.

În Bulgaria nu exista un griş cu textură mare, cum era la noi; acolo grişul era ca o pulbere fină pentru bebeluşi aşa că niciodată nu am făcut griş cu lapte, iar Ex habar nu avea ce este grişul cu lapte.

Mama găsea mereu delegații care venea în Bulgaria, aşa că adesea îmi trimetea câte un pachet cu diverse mărunţişuri.

Convinsă că vreau să-mi astâmpăr dorul de România mâncând griş cu lapte, mi-a trimis 3 kg de griş iar în plus mi-a pus trei batoane de vanilie şi o cutiuţă de scorţişoară pentru satisfacţia totală a papilelor gustative.  Ca acasă.

La rugămintea mea Ex a cumpărat primul litru de lapte dulce.

Îi promisesem o surpriză!

Am preparat un castron cu griş cu lapte, aromat cu vanilie şi scorţişoară, pe care Ex l-a devorat teribil de încântat: nu mai mâncase aşa ceva!

Scopul meu era atins! Aveam lapte!

În dotarea pentru facultate intrau tocurile cu peniţe tip Redis, aşa că, în  lipsa lui Ex de acasă, îi scriam mamei o scrisoare normală şi cuminte, iar printre rândurile scrise cu pixul, ca şi pe spaţiile libere rămase la cap şi capăt de scrisoare, am scris cu tocul cu peniţa încărcată cu lapte!!!

Conform principiului propriu „Nu beau lapte dar îl ador, este cea mai bună cerneală!” am intrat în lunga  perioada de corespondenţă lăptoasă!

Noţiunea de „a citi printre rânduri” era ceva absolut concret!

Cel care primea scrisoarea, trebuia să o calce cu fierul de călcat, iar scrisul cu lapte se pârpălea şi se evidenţia în sepia sau brun roşcat.

Am reuşit să-i transmit mamei, prin cei care mi-au adus grişul, că este bine să calce scrisorile mele, cu grijă, cu fierul de călcat.

Spre norocul meu mama, deşi s-a gândit „Ce trăznaie mai este şi asta să calc scrisoarea?” mi-a îndeplinit rugămintea.

Din acel moment, veneam la Ex cu scrisorile la cenzurat, luam o moacă de văcuţă bleagă, iar în interior radiam de bucurie.

Calea nouă de comunicare cu mama a trecut peste toate cenzurile.

Grişul cu lapte a devenit nelipsit din gustarea zilnică a lui Ex care asigura ca laptele dulce să nu lipsească din casă.

Deși mă săturasem de prepararea grisului cu lapte în cantități industriale, iar mama era nevoită să reînnoiască frecvent stocul de gris, Ex a mâncat cu poftă luni la rând produsul lăptos care susținea comunicarea cu mea cu țara.

 

(„Fărâme de viață”)

fărâma 5 c

Pedeapsă la munca tutunului

fărâma 5 b

După refuzul României de a-l primi să trăiască şi să muncească în ţară şi după gafa de a fi avertizat cercetătorii români vorbindu-le, din greșeală … în bulgară, deh, gafă de copil, încurcasem lmbile, Ex s-a gândit să mă pedepsească.

Eram cauza tuturor relelor, trebuia să fiu pedepsită exemplar, aşa că am fost trimisă la munca tutunului!

Intrasem în prima mea vacanţă de studentă, trecuseră doar 7 luni de la căsătorie şi iată-mă înşirător de frunze de tutun!

Ne adunam în jurul grămădoiului de frunze de tutun.

Mare noroc: frunzele erau deja culese aşa că lucram la umbră.

Am primit şi eu un „ac de cusut” metalic, uriaş : lung de cel puţin 40 centimetri, cam de grosimea degetului mic.

Prin n urechea acului se trecea o sfoară lungă, groasă,  pe care înşiram frunzele de tutun. Vârful acului era asemănător cu un vârf de lance, cu secţiunea transversală în formă de lentilă biconvexă. Penetram cu el baza nervurilor principale şi glisam frunzele înşirându-le pe sfoară.

Sforile cu frunzele înşirate una lângă alta se întindeau între nişte suporţi la locul pentru uscare.

Soiurile de tutun de calitate superioară sunt cele cu frunze micuţe, dar acolo frunzele erau nişte namile de 70 centimetri lungime şi cam 14 – 16  cm lăţime!

În fond țigările sunt umplute cu tutun mărunțit, cine poate ști ce frunză are în ţigară?

Mirosul degajat de frunze îmi făcea rău, îmi provoca reacţie alergică, eram tot timpul ameţită, îmi venea să vomit; oricum nu mâncam aproape nimic.

Toată mâncarea era super condimentată cu arde iute: poate ca să fim mai iuţi la înşirat?

Ba mai făceam şi concursuri cine înşiră mai repede!

Premii nu se dădeau, deci câştigătorul era pămpălăul care muncea mai mult şi de regulă pămpălăul eram eu!

De fapt, muncind timpul trecea mai repede, uitam de toate.

Pedeapsa mi-a fost suspendată după o lună.

Ex şi-a adus aminte că eram, totuşi, tânăra lui soție şi că, aşa cum îmi spunea soacra mea, s-a însurat cu mine pentru a-i fi „diuşec”, adică saltea!

A sosit pe neaşteptate.

Îmbrăcat cu bluză alb,  pantaloni scurţi albi, radiind de veselie, sărutându-mă bucuros de zeci de ori, purtându-mă pe braţe fără nicio urmă de remuşcare, de parcă m-ar fi trimis în cea mai grozavă staţiune!

Acea lună infectă, cu amintiri neplăcute, marcată de aerul scârbos al frunzelor crude de tutun la care eram alergică, a coincis cu prima lună de viaţă embrionară a primului meu născut.

 

Înşiratul tutunului, mi-a amintit de  „Nicotiana”, un film vizionat cu cca 3 ani și ceva în urmă.

Aveam cam 15 ani.

Emancipatul meu văr M, de numai 10 ani, a venit în vizită şi a rugat-o pe mama să mă lase să merg cu el la cinematograf.

Era ora 12 am, când am ajuns la primul cinematograf.

Pe atunci centrul Bucureștiului era plin de cinematografe, iar orele de începere ale  proiecţiilor permiteau să ieşi de la un cinematograf şi să fugi să prinzi filmul de la alt cinematograf, aşa că, dacă aveai timp, vizionai film după film.

Am vizionat un film cu Piedone,  încă unul cu nu mai ştiu ce, altul de care nu-mi amintesc nici dacă îmi smulgeți o unghie, apoi o comedie rusească şi, a bonne bouche, un film de două serii întitulat „Nicotiana”.

Pe acest  ultim film, deşi l-am vizionat repetându-i vărului meu până la saturație: „mă omoară mami că vin acasă târziu”, l-am reţinut perfect.

Era un film bulgăresc cu, după cum o spune și titlul, tutun!

Tutun, fascişti nemţi, că acţiunea era în timpul celui de-al doilea război mondial, partizani, dragoste şi o frumoasă, mare actriţă pe nume Nevena Kokanova.

Am ajuns acasă pe la ora 24 şi mama ne-a primit cu cele mai acute ovaţii …

Mama ne-a pus masa, iar noi cu moacele serioase, înghiţeam flămânzi, cu ghionţi, printre epitetele, comparaţiile şi evident ameninţările de tot felul, inclusiv aceea că este ultima dată când ne mai lasă la cinematograf neînsoţiţi.

Printre admonestările verbale, mama l-a numit pe vărul meu … mama tuturor relelor, de ne-a bufnit râsul stricându-ne momentul de sobrietate şi crăcănându-ne fiecăruia gura de la o ureche la cealaltă.

L-a identificat pe emancipatul meu văr că a fost creierul acţiunii „Uită-te la filme până ţi se face greaţă”” şi după ce  l-a numit iresponsabil, iar pe mine oaie, că l-am urmat fără discernământ, ne-am retras amândoi în camera mea.

Din fericire eram în vacanţă.

Din nefericire tocmai pentru că eram în vacanţă vărul nu m-a lăsat să mă odihnesc toată noaptea.

– Când o să mori o să tot dormi!  a zis el continuându-şi trăncăneala.

Vărul era bucuros: mama lui era de gardă aşa că n-a aflat de întâmplare.

Am adormit a doua zi dimineaţa pe la 11 când, epuizat de conceperea marelui plan „ Cum să plecăm aventurieri în lume”!, vărul a adormit lângă fotoliul pat pe care nici nu apucase să-l deschidă.

Peste 3 ani,  eu, copil cuminte, îmi începeam aventura bulgară!

Dar, să revin la tutunul meu și la suspendarea pedepsei.

Ne-am întors la Sofia iar mintea diabolică a lui Ex a mai născocit ceva …

(„Fărâme de viață”)

fărâma 5b

O amintire sinistră

Nu contează cât de lung am părul,
important e cum și cât gândesc”
Florian Pittiș „Lume, lume”

Adesea, în spațiul public asistăm, bine educați, deci tăcuți, la diverse discuții.
Revoltătoare mi se par acele manifestări, pe tonuri ridicate parcă special pentru a atrage atenția, când nostalgicii își aduc aminte ce bine era pe timpuri! Adică înainte de Revoluție.

Mă uimește memoria scurtă a unora care încă mai văd lucruri bune de atunci.

Deși neplăcută îmi este amintirea acelor timpuri când mă limitam drastic și consumam doar produse fără coadă – alimentare sau nu, toate erau cu coadă – iar eu nu aveam nici timp, nici resurse psihice de a sta înșiruită așteptând.

Din nefericire erau și alte aspecte pe care foarte mulți, nu doar că le-au uitat și au transmis și copiilor, nepoților, ce bine era „atunci”!

O amintire sinistră, cutremurătoare, din acele timpuri mi-a rămas puternic imprimată în memorie, iar când îmi amintesc de Mario, automat mi se derulează în fața ochilor, asemenea unui film, acele cadre nealterate de trecerea timpului.

După trei ani de peregrinări, revenită în România prin iulie 1968, intrată prin echivalări bine cumpănite în anul II la arhitectură, mi-am regăsit un bun coleg de liceu, Mario.
Mario reprezenta mare parte din adolescența mea, iar anii de liceu au fost mai frumoși datorită lui și altor colege, colegi minunați.

Redactarea proiectelor era diferită de stilul simplu, ceva mai rece, învățat la institutul sofiot, așa că Mario, deși era în altă grupă de studiu, trecea pe la planșeta mea, îmi explica ce se poartă pe aici și totodată mă învăța stiluri de scris liber cu litere latine.

Într-una din seri, prin anii ’70, pe la ora 8, obosiți după o predare de proiect, am plecat împreună cu Mario să ne clătim ochii privind tablourile recent expuse la galeria de la intersecția străzii Ion Câmpineanu cu Calea Victoriei.

Deși drumul până la galerie dura maximum 3 – 4 minute, nu am mai ajuns acolo!

Am ieșit din Institut, am traversat strada Academiei, iar după cca 50 de metri am intrat într-un cordon format din civili și câțiva milițieni.

Niște civili ne-au luat la triere în fete și băieți, apoi băieții erau triați în …„normali” și pletoși!

Pletoșii erau bine înconjurați, duși de un civil pentru a fi legitimați de un milițian, trecuți într-un catastif, urmând a se prezenta într-un anume loc, într-un anumit termen, pentru a face dovada intrării în normalitatea lungimii firului de păr căpățânian.
Era cam dificil, la acea oră, să fie duși la tuns și din fericire nu s-a ajuns să bage cineva foarfecele în părul lor.

Mario nu era nici pe departe pletos, șuvițele sale de păr coborau cel mult 3 cm pe gât.

Tras în grămadă pentru a i se lua datele, Mario a apucat să-mi strige să îl aștept.
Normal că îl așteptam, în asemenea clipe, nici un om nu își părăsește prietenii.

Așteptam în afara grămezii, iar unul dintre civilii care păzeau ca nimeni să nu fugă înainte de a fi indexat, m-a măsurat de sus până jos și a rostit cea mai oribilă frază care mi-a fost adresată vreodată:

– Cum puteți, domnișoară, să umblați cu unul ca ăsta? Dacă aș avea o soră ca dumneavoastră i-aș zdrobi țeasta!

Adresarea cu domnișoară demonstra clar că nu era milițian, ei mi se adresau cu tovarășa, iar acel „dumneavoastră” demonstra că și brutele au o doză de bun simț.

Chiar dacă a debutat înspăimântător, vânătoarea pletoșilor a fost abandonată: erau prea mulți pletoși de valoare, dar erau destui și în lumea bună …

Dragul meu Masis și-a purtat nestingherit minunatele lui plete (iar la examene, cum am scris de curând , îl salvam eu plină de tupeu) atât timp cât i-a făcut plăcere.

(„Gânduri”)

1 august 2015

 

Țucu și dentistul

Era prin ‘62 ( ’63 ?) când l-am cunoscut pe Țucu.

Oamenii care se îngrijeau de casa de oaspeți și domeniul (de protocol) de la Podul Pitarului îl găsiseră pe Țucu cu 14 luni în urmă: mic, flămând, fără mamă.

L-au îngrijit fără a-i pune nicio opreliște de a hălădui prin tot domeniul: nu existau lupi sau alte animale care să-l ucidă pentru a se hrăni.

Pentru căpriorul Țucu era limpede că „acasă” înseamnă aici printre oameni unde era hrănit dar mai ales mângâiat și iubit.
Înțelesese că el este „Țucu” și venea când era strigat.
.
Rațele sălbatice traversau lacul fără a zbura prea sus, iar atunci, pe la 15ani, a fost momentul când mi s-a pus prima dată o armă în mână.
Învățasem, în teorie, poziția corectă de tragere din poziția „î picioare” așa că     m-am ridicat în picioare în barcă și am tras în plan vertical, fără a ținti spre nevinovatele zburătoare. (La talere, unde am mers apoi cu alte ocazii, era altceva).

După primirea unui așteptat recul zdravăn în umărul stâng,
s-a auzit clipocitul alicelor care picau delicat în apă.
Oricum, nicio rață nu a fost împușacată.

Lacul era plin de pești, posibil hrăniți suplimentar, fiindcă degeaba stăteam cu undițele nemișcați în bărci, nu mușca niciunul.

Chiar dacă nimeni nu prindea vreun pește, seara, la ora mesei, peștii scoși cu plasa erau preparați după toate gusturile și preferințele.

Întipărită cel mai puternic în memorie mi-a rămas ziua în care ajungând la Podul Pitarului am găsit oamenii, salariații care asigurau să nu lipsească nimic celor care petreceau aproape o zi pe domeniu, cu sufletele îndurerate.

Abia dacă puteau vorbi.

În cele din urmă, unul din bărbați a reușit să articuleze sacadat:

– Țucu …l-au împușcat …pe …Țucu …

Venise un boss care trebuia musai să plece acasă cu ceva vânat cu mână proprie …

Dintre toate vietățile din pădurea domeniului l-a cerut, l-a vrut pe Țucu …
Nu am avut puterea și tăria să întreb cum s-a produs crima, dar acea vizită la Podul Pitarului a fost ultima!

La peste 50 de ani de la acea oribilă sacrificare a lui Țucu, un dentist omoară sadic un leu celebru.

Are justificare: a plătit pentru a primi dreptul la crimă!

Țucu al nostru a murit gratis …