Atitudine de chirurg

Deși tata era un simplu internist – cardiolog specializat și în parazitologie, mama îl acuza că are o atitudine de chirurg în momentele în care trebuia să ne facă injecții, nouă, copiilor săi.
Tata era purtătorul contaminat, cel care aducea acasă toate bolile numite, pe timpuri, boli ale copilăriei și tot el era medicul care ne trata.

Când venea timpul să ni se facă injecții, mama se enerva mai tare decât atunci când avea răbufniri de gelozie …acestea fiind două dintre motivele de revoltă ale mamei.

– Ai atitudine de chirurg!
Supărarea pornea de la faptul că tata, spălat bine pe mâini venea la locul faptei, ne privea cu drag și apoi îi spunea mamei:

– Kati, adă-mi, te rog, seringa!
– Armeaz-o!
– Desfă serul!
Dizolva conținutul flaconului cu serul fiziologic și înainte de injectarea unuia dintre noi, cerea:
– Dă-mi tamponul de vată cu spirt!

După injecție mai cerea doar:
– Spală seringa, te rog și pune-o la fiert!

În replică, mama bombănea ofticată:
– Dă-mi aia și ailaltă! De parcă ai fi chirurg cu asistenta după el! Dacă trebuie să le pregătesc eu toate, pot să fac singură injecția!

Prin urmare, mama a învățat să facă injecții …iar eu și fratele am fost pe rol de câmp experimental.

Stres mai mare decât injecțiile mamei nu cred că exista.
Ne dezgolea partea dorsală pe o suprafață mult prea extinsă față de mica suprafață în care se fac injecțiile, apoi își plimba mâna moale, caldă și ne pipăia zona unde trebuia dată înțepătura, probabil de teamă că ne-ar fi crescut vre-un os acolo unde trebuia să intre acul.
Pentru a afla necunoscutul „PΔ, adică punctul de înțepătură, trasa cu degetul arătător al mâinii stângi linii imaginare, resimțite de cel aflat pe burtă și cu fundul dezgolit ca niște gâdilituri enervante.
„PΔ se afla la o anume intersecție a liniilor imaginare, iar mama apăsa pe acest punct bucuroasă de descoperire, ceea ce ne făcea să sărim în sus, involuntar.
Freca delicat cu tamponul de vată cu spirt punctul și în jurul lui, lua seringa armată, încărcată și cu acul îndreptat spre țintă se apropia încet, încet , încet, preț de peste 1 minut până când simțeam cum acul sparge pielea și intră în mușchiuleț.
Minutul de așteptare al acului care venea au ralenti era mai chinuitor decât înțepătura în sine.

Preferam injecțiile făcute de mâinile reci, ferme ale tatei, fără dichisuri și măsurători, cărora le spuneam tum – bum. Nu simțeam deloc înțepătura, dar mai ales lipsea cumplita, terorizanta așteptare.

Grătarele cu care mă răsfață Contele de vreo trei săptămâni încoace mi-au trezit amintirile de mai sus.
Deși nu l-a cunoscut pe bunicul său, se pare că musiu Contele a moștenit, nealterată, atitudinea de chirurg a tatălui meu.

Uneori abia sosit de la cumpărături Contele se apucă de grătărit.
După ce intră cu pachetele de carne în bucătărie, Contele îmi cere tocătorul pe care să bată carnea, ciocanul pentru bătut carnea, apoi usturoiul și verdețurile și o farfurie pentru carnea bătută.
Îi place să spele singur verdeața și să curețe usturoiul, eu doar i le aduc de pe unde stau la păstrare.
Pune pe grătar carnea unsă și preparată cu frunzuțe și usturoi, o bagă în cuptor și îmi dă la spălat tocătorul pe care prelucrase carnea.

Îmi cere salata, castronul mare pentru salata pe care o spală, îmi cere un alt tocător pe care taie salata, îmi cere brânza, îmi cere ceapa pe care am tocat-o mărunt, îmi cere castravetele, pe care îl feliază cu talent.
Salata e pentru el (eu am alergie la lactucarium, un fel de morfină din salata verde, iar o porțioară de salată îmi asigură edeme Quinke și somn non stop 3 – 4 zile).
Apoi îmi cere două farfurii în care va pune grătarele când vor fi gata și v-a sosi cu ele încântându-mă cu aroma lor.

Aș putea pregăti din timp, lejer, total destinsă, tot instrumentariul necesar salato – grătăritului, dar ora preparării prânzului diferă de la o zi la alta, situându-se la orice oră dintr-un posibil interval de 10 ore, timp în care vegetalele s-ar ofili, iar carnea s-ar deprecia dacă ar aștepta un Conte să le gătească.

Când nu gătește imediat după întoarcerea de la cumpărături, Contele îmi comunică ora exactă la care va găti:
– Le prepar mai încolo!
– OK!

19 ianuarie 2016

 

Mi-am luat ochelari

Întotdeauna am văzut …departe.

A, nu am scrutat timpul cu nu ştiu ce percepţie anticipată, nu am prognozat toate alea pe care le voi „împlini” odată cu trecerea timpului; nimic de natura clarviziunii! Pur si simplu eram hipermetrop!

Nu am avut niciodată probleme cu vederea …iar o nesănătoasă deprindere, cititul în timpul meselor, îmi certifica lipsa oricăror probleme de vedere.

În faţa mea erau farfuriile cu mâncare, salatiera, sosiera, iar mult dincolo de ele, la peste 60 de centimetri distanţă,  pentru a nu le împroşca, inerent, cu zemi comestibile, îmi amplasam cărţile.

Cărţile erau puse pe un suport care le asigura verticalitatea, iar doua roci, ușor radioactive (asta am aflat-o mult mai târziu) aveau rolul de a ţine foile deschise. În faţa cărţii care urma a fi citită se afla un şerveţel  pentru a manevra filele cu degete curate.

Cum spuneam cărţile se aflau astfel la peste 60 cm şi vedeam perfect.

Uneori, vederea prea bună la distanţă mare, mă exaspera fiindcă vedeam prea bine defectele, imperfecţiunile de pe feţele oamenilor; sau de pe picioarele lor! Zăream fiece firişor de păr răzleţ de pe picioarele doamnelor care se deplasau unduios pe stradă  și mă întrebam imediat dacă nu sunt și eu în aceeași situație pentru un oarecare privitor din urma mea.

Nu m-am dezbărat niciodată de năravul de a citi la orele mesei cu toată ştiuta teorie că nu digeri ceea ce citeşti şi nu înţelegi ceea ce mănânci.

Aşa au trecut nişte ani şi într-o zi am constatat că, fără să pun fir de alcool în gură (cel mult din An în Paşti, cum se spune), văd dublu toate literele, iar pentru o bună lectură trebuia să … arunc ziarul sau cartea – urât tratament! – pe jos şi să citesc stând cocoţată pe un scaun supraînălţat cu o uriaşa pernă din piele!

Cititul mergea, dar mâncatul, cu capul aplecat spre a privi în jos, era deranjant şi incomod!

Începusem să văd două urechi la un singur ac de cusut!

La peste 1 metru și ceva distanță față de ochi, cele două urechi ale acului, începeau să se suprapună frumos, devenind una singură, dar cum să țin acul la asemenea distanță?

Era ridicol când, ca orice om, vrei să îţi coşi un nasture căzut, începi mai întâi să vânezi urechea acului.

Țineam firul de aţă, pe care îl trecusem de zeci de ori prin gură, l-am plescăit, l-am lipăit, doar – doar va trece mai uşor pe partea cealaltă a acului!

La monitor nu era nicio problemă să-l ţin la distanţă, dar la cumpărături, în magazin, trebuia să mă duc la doi metri de raft ca să văd produsele mai bine; asta dacă era spațiu.

Mâinile, cu toate eforturile făcute, nu se întindeau la peste 1 metru cât mi-ar fi trebuit pentru a citi inscripţionările de pe etichetele borcanelor, cutiilor, pachetelor.

Se copsese, deci, momentul să-mi pun ochelari! Era în 2002,

Reclamele atractive ale diverselor firme de ochelari iţi …săreau în ochi!

De unde să ştie ageamiul din mine cine îţi stabileşte dioptriile?  Reclamele (ah, reclamele!) lăsau să se înţeleagă că dioptriile se stabilesc acolo, la sediul comercial al firmei, cu o tehnologie computerizată, de secol XXI !

La Piaţa Unirii era plin de firme de ochelari! Am vizitat câteva sedii şi nu ştiu ce atracţie lăuntrică m-a determinat să aleg o firmă franţuzească deşi chiar alături se afla şi o unitate „Optinova”.

Marea tehnologie computerizată era de fapt tot aceeaşi învechită cutie cu lentile „şanjabile” şi aceeaşi ramă – cadru în care se introduceau, succesiv, lentile cu diverse dioptrii.

Rama – cadru mi s-a aplicat pe figură, mi s-a vârât un text la 25 centimetri sub nas şi am fost întrebată dacă văd  bine ce scrie.

După câteva schimbări de lentile m-am declarat mulţumită cât de bine văd. Am avut însă grijă să ţin foaia puţin mai departe de faţă, respectiv de gură: să nu mă încurce când voi citi mâncând!

Nu ştiu criteriile după care fusese angajat puştiul pirpiriu care stabilea dioptriile.

„La o firmă particulară nu sunt angajaţi tâmpiţi pe bază de pile ci oameni competenţi!” am gândit eu, cât se poate de prost, în momentul în care, câteva luni mai târziu,  am văzut pe… lentilele cui mi-am lăsat ochii.

Dioptriile stabilite erau identice pentru amândoi ochii, dar cine eram eu să comentez?

Încrederea în profesionalismul unui angajat al unei mari firme private m-a…orbit total şi am scăpat… din vedere că, de regulă chestiile duble ale corpului uman nu sunt identice; vezi lăbuţele  picioarelor, sânii femeilor, niciodată ce este în dreapta nu este la fel cu ce este în stânga.

Scuze pentru alăturarea sânilor de picioare, dar nu-mi vine alt exemplu de intercalat între sâni şi picioare.

Urmând regula de mai sus, probabil că mai rar se întâmplă ca ambii ochi să vadă la fel, dar fericită că lentilele din casetă mă ajută la citit, nu am acordat atenţie acestui amănunt al dioptriilor identice (-0,75).

Am ales ramele şi urma să revin după 48 de ore. Lentilele prescrise se aduceau nu ştiu de unde.

Am revenit după 48 de ore

Angajatul care se ocupa de comandarea – aducerea lentilelor prescrise cât şi de montarea lor în rame îmi aduce ochelarii făcându-mi o surpriză: ramele erau altele decât cele alese de mine, cu  mult mai mici, meschin de mici, pretextând că lentilele nu se potriveau cu ramele!

Am înghiţit pastila, fără a obiecta sau a face aluzii răutăcioase pentru ei, dar justificate de preţul plătit, de ciubucurile liber consimţite şi de suprataxele nesimţite luate de distinşii români angajaţi ai firmei franţuze!

Rama ochelarilor era cu mult mai mică decât cea aleasă de mine și avea un aspect ciudat:

era o structură spațială ce aducea cu un fluture imens cu aripi transparente, trapezoidale, aurii  pe margini, care se chinuie să stea pe prețiosul meu nas!

Din fericire, foloseam ochelarii doar  la citit acasă sau în spații închise, delimitate, deci nu exista pericolul de a speria cu ei persoane necunoscute, dar pentru orice eventualitate îi purtam  întotdeauna asupra mea.

 

A trecut circa o lună de când ochelarii deveniseră, alături de cuțitul meu pentru masaj, nelipsiți însoțitori în deplasările mele.

Aveam ochelarii în poșetă, iar poșeta  am pus-o lângă mine pe canapea. Canapeaua era a unchiului la care eram în vizită împreună cu Contele.

Era o frumoasă zi de sâmbătă și conform unei tradiții, după orele de electronică ale Contelui (de la Palatul Copiilor) îl vizitam pe fratele tatălui meu, unde venea și nepotul din partea fiului său și al meu văr.

Tradiția acestor vizite din zilele de sâmbătă începuse în urmă cu circa un an, odată cu aplicarea cu moderație, deci …perlată, a „Principiului deportării”!

Paranteză explicativă :

După o anumită vârstă, unii soți își separă paturile, alții își separă camerele, iar mătușa se separase de unchiul mutându-se fiecare în apartamente situate foarte aproape unul de celălalt.

Nici nu se punea problema unui divorț!

Pur și simplu era singura posibilitate a mătușii de a-și aplica principiul :

„După ce trec de 60 de ani, toți bărbații ar trebui să fie deportați în lagăre! Devin enervanți, ciudați și pentru a evita contrazicerile, dar mai ales amestecul lor în bucătărie, deportarea în lagăre de bărbați e singura soluție!

Evident, unchiul, colonel pensionar , cu studii superioare (și) în electronică (lucrase cu primele computere, rusești, de dimensiunile unor dulapuri ), continua să facă aprovizionarea și toate treburile aferente apartamentului mătușii …deci „deportarea”, izolarea unchiului, era limitată.

 

Revin la acea frumoasă zi de sâmbătă.

Îmbrăcat cu un șorțuleț frumos, unchiul pusese fripturile la făcut, preparase salatele și juca remi cu cei doi nepoți, elevi de clasa a VIII-a.

Am ieșit pentru câteva momente la bucătărie, așa că i-am rugat pe cei prezenţi să nu şadă, din neatenție sau viteză pe poșeta mea lăsată pe canapea, fiindcă înăuntru am ochelarii de curând achiziţionaţi.

 

Când am revenit în încăpere, observ că unchiul, aplecat asupra poalei proprii, că doar avea șorțuleț, moșmondea ceva foarte concentrat.

Fiul vărului meu, un junior judocan de 14 ani, făcuse un salt sălbatic pe canapea aterizând cu picioarele exact pe poșeta mea.

Unchiul, îngrijorat, a deschis poșeta  şi a scos ochelarii cărora de la compresiune le sărise o lentilă!

Moşmondeala din poală era încercarea de a reintroduce lentila în ramă. A tot frecat rama metalică pentru a obţine o dilatare temporară până când rama s-a fisurat. Fisura a permis lejer introducerea lentilei în ramă dar, la fel de uşor, permitea lentilei să danseze, să-mi perturbe  vederea, iar din când în când chiar să sară din ramă.

După două săptămâni de „uite lentila – nu-i lentila” am aruncat ochelarii într-o cutie – după ce am îndoit ramele înciudată –  însoțind acest gest cu o grămadă de gânduri bune (!) la adresa micului judocan care m-a lăsat fără ochelarii „de firmă” în mod atât de neaşteptat.

Dar cum se spune, tot răul înspre bine: am făcut exerciții chinezești de presopunctură pentru îmbunătățirea vederii.

 

Într-o zi, am aruncat priviri succesive pe monitor când cu un ochi, când cu celălalt și am constatat că ochiul stâng, care a suferit cândva un traumatism al  ganglionului stelat, în mod surprinzător,  vede mai bine decât dreptul!

 

Ochelarii mei, cu care văzusem bine, au fost prescriși de puștiulică al nostru de la firma franceză conform bancului: dacă ai un picior băgat într-un lighean cu apă rece, iar celălalt picior într-un lighean cu apă fierbinte, în medie situația e bună!