Iertare uitare

Aveam aprobare să intrăm în spital oricând,  așa că, împreună cu mama, îl vizitam și eu destul de des.

Întotdeauna, după circa o oră și jumătate în care noi relatam noutățile ultimelor zile aflând, la schimb, ce au mai făcut colegii lui de salon, el trăgea concluzia:

– Se pare că discuția noastră a ajuns într-un punct mort. Plecați acasă că e deja târziu pentru voi și sunt puțin obosit.

 

Pe parcursul a trei săptămâni de spitalizare i-au fost făcute toate investigațiile necesare și, deși scintigrama arăta că doar o zonă a ficatului, de dimensiunea unei boabe de mazăre mai era funcțională, la externarea lui ni s-a dat câteva rețete în care erau prescrise medicamente pentru un tratament de lungă, foarte lungă durată.

Cantitățile acopereau necesarul pentru mai mult de doi ani, încât mama era convinsă că boala va fi cel puțin stopată dacă nu chiar vindecată, așa că prin intervenții, apelând la mulți farmaciști și relații, am reușit să procurăm toată cantitatea medicamentelor rare, scumpe, miraculoase și salvatoare.

A trecut o lună, iar starea sănătății lui se deteriora progresiv. Mânca din ce în ce mai puțin, obosea ușor, simpla deplasare la masă era epuizantă. Chiar dacă nu dormea, stătea mai mult întins pe pat.

Ca o manifestare a bolii era și un început de afectare a sistemului nervos. Se ridica din pat și începea să repare aparate electrocasnice sau obiecte perfect funcționale pe care, evident, le defecta. Prize, radiocasetofon, instalații sanitare, tablou electric.

Pe la mijlocul lunii decembrie, i-a spus mamei să-i cer șefului o lună de concediu fără plată și să vin să locuiesc la ei pentru a o degreva de unele treburi.

De fapt nu am făcut mai nimic sau mai bine zis nimic deosebit: unele cumpărături, spălat de vase, curățenie.

Mare parte din timp, cu precădere după orele serii, am șezut pe un fotoliu amplasat la un metru lângă patul lui; priveam împreună la așa zisul program tv, comutam pe bulgari, discutam despre meciurile de fotbal sau pur și simplu înseilam discuții despre mici banalități.

Nicio vorbă, nici un regret despre implicarea lui directă în răpirea lui Alex … niciun cuvânt despre nesăbuita tentativă de a mă lichida fizic …Moartea clinică, cicatricele, deși ameliorate, le port și astăzi. Sunt vizibile. Cicatricile sufletului persistă, fără a fi evidențiate.

Noaptea dormeam un somn superficial pe același fotoliu de lângă patul lui, atentă dacă se trezește și ar dori ceva.

După douăzeci de zile abia gusta din mâncare, îl obosea chiar și drumul de la masă la pat; se culca epuizat.

Nefiind la mine acasă, îmi abandonasem tabieturile, dar într-una din seri, îmi făcusem o cană de ceai chinezesc și m-am așezat pe acel fotoliu de lângă el.

M-a întrebat dacă ceaiul este bun, apoi mi-a cerut săi dau și lui să guste.

I-am dat să bea din cana mea, fără repulsie și fără teamă că aș lua posibilul virus …I-a plăcut, a băut jumătate, dar nu a vrut mai mult.

Cana cu ceai băută împreună  a fost un fel de pipă a păcii …

În a treia săptămână nu s-a mai atins de mâncare, dar îmi cerea să-l ajut să meargă la baie.

Epuizat fizic, doar el știa cu ce eforturi se spăla de două – trei ori zilnic, pe tot corpul, de parcă se pregătea să fie curat când va pleca …părea că voia să-și spele simultan cu trupul și sufletul.

În primele trei zile ale celei de a patra săptămâni nu a mai băut nici apă, iar medicul ne-a spus să ne pregătim că în cel mult două zile va muri.

În ziua următoare cu mari eforturi s-a dus la baie și s-a spălat …l-am ajutat împreună cu mama să se întindă pe pat. A rămas nemișcat privind parcă prin noi fără să scoată un cuvânt. Cred că nici nu ne auzea. Am chemat medicul care îl văzuse cu o seară înainte.

La ora 15 și 20 a gemut încetișor sau poate a fost aerul expulzat de un ultim spasm al trupului în agonie, iar câteva lacrimi i s-au prelins pe obraji.

Ceasul de mână al mamei, ceasul lui de mână și un ceas de masă s-au oprit la ora 15:23.

Medicul a ajuns după o oră și a constatat decesul.

Murise cu palma mâinii drepte ținută în dreptul ficatului, iar palma stângă o pusese pe inimă.

 

O prietenă a mamei – și vecină de scară – îi spusese mamei la telefon că mortul, conform tradiției ortodoxe, trebuie spălat cu vin …

Tata și fratele meu decedaseră în spitale, oricum erau papistași ca și mine, așa că nu au fost dichisiți așa …

Mama intrase într-o stare ciudată, nici măcar nu putea să plângă. Era grăbită de parcă trupul soțului decedat, spălat și îmbrăcat, trebuia să fie prezent undeva cât se poate de repede.

Mama era ortodoxă, dar avea prea puține cunoștințe despre obiceiurile din zona Regatului. Când venea vorba, uneori, despre obiceiurile de aici mama o tăia scurt: „La noi nu este așa!”

Deci, mama, gândind un „la noi nu se spală mortul cu vin”, îmi spune direct:

– Săracul, doar știi că s-a spălat mereu, chiar și azi dimineață! Îl ștergem cu niște prosoape umezite, cred că ajunge.

L-am dezbrăcat de bluza pijamalei și am șters pieptul și mâinile apoi am părăsit încăperea să se ocupe mama de partea de la mijloc în jos.

Am ieșit până la prietena mamei să-i duc bani. Se oferise ca împreună cu soțul ei să se ocupe de a cumpăra cele necesare obiceiurilor – prosoape, batiste, lumânări, bani de dat de pomană, cât și pentru coliva pe care se oferise să o prepare – dar și pentru sicriu, transport la capelă, etc. A fost un ajutor enorm din partea acestor prieteni.

În lipsa mea, mama reușise să-l îmbrace de la mijloc în jos, iar acum trebuia să-i punem cămașa și sacoul.

Mama îi cumpărase haine noi, care deși erau de dimensiuni mult mai mari decât purta el, din cauza cirozei hepatice cu ascită erau totuși prea strâmte în zona toraco – abdominală.

Cu aceeași manevră fermă cu care, cu ani în urmă, mi-a sfâșiat peste piept cămașa de noapte de pe mine ca să-l pot alăpta pe Alex, mama a sfâșiat spatele cămășii albe de sus până jos după ce a făcut o crestătură cu foarfeca peste partea cu tivul.

Trupul inert, deși nu era rigidizat totalmente, devenise foarte greu; cu un efort incredibil pentru a-l menține în poziție șezând, l-am îmbrăcat cu cămașa.

Înainte de a-i pune sacoul, despicat și el la spate  trebuia să-i punem cravata. Fusese un om cu mare grijă pentru aspectul lui, iar în dulap avea, cumpărate pe gustul lui, multe cravate pe care nu le folosise niciodată.

Dar cine să le facă nodul?

Nodul cravatelor, departe de a fi un nod gordian sau unul complicat, marinăresc, era acum o problemă.

Aveam mai multe ținute la care purtam și eu cravate deosebit de frumoase, comandă specială, dar totdeauna el era cel care îmi înnoda cravatele.

– Stai că mă duc la tatăl lui Viorel! Sper că este acasă, zise mama și înșfăcând cea mai frumoasă dintre cravate s-a dus la ușa vecinului de palier.

După câteva minute mama a revenit cu cravata înnodată și îmi povestește:

– Am avut noroc! Tatăl lui Viorel era acasă; mi-a deschis ușa de cum am sunat.

– Domnule X, sunteți amabil, puteți să-mi faceți nod la cravata aceasta?

– Da, desigur, doamna Banducci.

A luat cravata, și-a pus-o în jurul gâtului, a înnodat-o, apoi glisând ușor nodul a sos-o peste cap și întinzând-o mamei i-a aruncat, senin și curios, întrebarea:

– Dar la ce vă trebuie?

– Oh, mulțumesc! Mi-a murit soțul, l-am îmbrăcat și trebuie să-i pun cravata!

În acel moment, domnul X, un tânăr de cca 30 de ani, înalt și bine făcut, a tresăltat de parcă era electrocutat, gata – gata să scape cravata din mână mormăind ceva ce suna a condoleanțe.

 

Era îmbrăcat, întins pe pat, iar vecinii veneau, ziceau câteva cuvinte despre răposat, câteva cuvinte de îmbărbătare pentru mama, stăteau puțin și plecau.

Vecinii …oameni de tot felul!

Printre cei veniți să spună condoleanțe, era și un mărunțel, de vreo 65 de ani, care nu-l agrea deloc pe nenea Nicu.

Aaaaa, nu „acel” nenea Nicu …aici vorbesc despre al doilea soț al mamei mele. S-a căsătorit după 5 ani de văduvie de la trecerea în neființă a tatălui meu și la un an după plecarea mea pe tărâm bulgar. Am convenit să mă adresez lui cu nenea Nicu.

Revenind la vecinul mărunțel, rar mi-a fost dat să văd un om care, în fața unui trup neînsuflețit, să nu-și poată stăpâni zâmbetul de fericire că „dușmanul” a sucombat.

Dușman? Când oamenii „ies la pensie” și nu au nicio preocupare își găsesc motive de ceartă la nivel local: pe cine să susțină la alegerile pentru înalta funcție de președinte de bloc și cine să fie membrii ai comitetului de bloc.

Omulețul acesta plin de ură, era afectat și el de o boală a ficatului și după câteva luni a murit. Nu, nu conform superstiției că acela care se bucură de moartea unui om va pleca și el curând.

Își echilibrase boala de ficat cu un medicament de import preparat dintr-o rădăcină căreia i se atribuie capacități terapeutice miraculoase,iar tratamentul cu astfel de medicamente nu trebuie întrerupt. Nu se știe din ce cauză medicamentul nu s-a mai importat și la scurt timp boala omulețului a recidivat mult mai agresivă aducându-i sfârșitul.

 

Era mijlocul lui ianuarie și un ger de  – 18 grade Celsius.

Am plecat să declar decesul la serviciul de resort din primărie și apoi la serviciul de îmbălsămare pentru a plăti taxa de îmbălsămare și ciubucul pentru a nu fi îmbălsămat: din cauza bolii cu  retenție hidrică, s-ar fi revărsat peste 40 litri de apă …

 

Fiind ger mare, groparii nu au vrut să sape prea mult spunând că pământul este înghețat, deci nu s-a ajuns la osemintele tatălui meu, înmormântat într-un început de ianuarie la fel de geros al anului 1960 . Atunci una dintre surorile tatălui meu a stat neclintită și nu a lăsat groparii până nu au săpat trei metri și jumătate adâncime. Mă pregătisem cu prosoape albe, frumoase în care să învălui rămășițele tatălui meu, să le pun în sacul alb din pânză, mă pregătisem și psihic pentru această dureroasă și tristă întâlnire …

A treia zi după deces, dimineața, l-am dus cu bine la capela cimitirului. Cu bine, deoarece cioclii erau să scape sicriul de câteva ori când au coborât cele 5 etaje.

Livid, dar arătând asemenea unui om care doarme liniștit, a reușit să sperie groparii în momentul în care a fost scos din capelă spre a fi înmormântat: în contact cu gerul puternic, fața și mâinile  i s-au colorat oranj intens asemenea portocalelor încât groparii și-au făcut cruce:

– Așa un mort nu am mai văzut până acum! Parcă este din carton vopsit!

Am rămas să locuiesc un timp la mama spre a-i fi un sprijin. Am reușit să o îngraș 8 kilograme deși acesta era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit.

La două luni după moartea lui nenea Nicu am primit o invitație de la Cercetări penale – secția de miliție X. Serviciul Cercetări penale primise o cerere din Bulgaria, evident prin ministerele de resort, din partea lui Ex în care acesta cerea, nici mai mult nici mai puțin decât să fiu arestată.

M-am prezentat a doua zi la secția de miliție, am aflat despre ce era vorba și am plecat cu duba  – nu aveau altă mașină –la Tribunalul Municipal împreună cu un tânăr ofițer care m-a pus în legătură cu un avocat pentru a formula întâmpinarea la dosarul deschis de Ex.

Totul era clar, deci nu era nici un motiv de îngrijorare, dar atunci, la scurt timp după ce primisem citația, intrată în panică, mama, mult mai în temă decât mine, și-a dat seama că deși nenea Nicu murise acțiunile lui încă mai produceau efecte.

Imediat mama a luat legătura cu un bun amic al surorii sale, înalt procuror ale acelor timpuri, care lucra în clădirea actuală a guvernului. S-au întâlnit la Piața Victoriei, au discutat, iar mama a aflat niște lucruri înspăimântătoare și atât de groaznice despre urzelile lui nenea Nicu împotriva mea încât s-a întors acasă transfigurată.

Mama a refuzat să-mi destăinuie ce a aflat de la procuror , a purtat cu ea acele secrete timp de 15 ani și a murit fără să mi le spună …

Nenea Nicu se pensionase cu 3 ani înainte de a muri. Atunci am aflat că a fost informator …îi aflasem și numele sub care colabora…Un nume conspirativ absolut bizar: numele unei biserici  din centrul orașului, situată pe strada cu același nume!

Chiar și după trecerea a 3 ani de la deces încă descopeream câte ceva din acel nedeclarat război împotriva mea. A fost omniprezent și distructiv; afla de la mama tot ceea ce aveam planificat și, având muncă de teren, era simplu să aloce timp mergând malefic, ani la rând, pe urmele mele. Cu succes sau fără …

Deși îmi era la îndemână, nu mi-am dorit niciodată să aflu adevărata dimensiune a răului. Îndepărtarea lui Alex a fost atât de dureroasă încât restul nu mai conta.

Bune sau rele, frumoase sau urâte, toate amintirile îmi sunt vii, parcă aș privi secvențe de film care nu scapă niciun detaliu din nicio scenă, pe toate le-am retrăit când le-am prins în „Fărâme de viață”.

Chiar dacă am deschis acum, după 30 de ani de când el nu mai este, „imaginile” cu el din ultima lui lună de viață, prefer amintirea cadrelor luminoase din perioada când el era ca un bunic grijuliu cu Alex, când ne cânta la banjo, când ne povestea întâmplări din copilărie sau din timpul când era transmisionist Morse, pe avion, în război.

 

Rugămintea lui de a-mi lua o lună concediu fără plată, de parcă și-ar fi presimțit data morții, dorința de a-i fi și eu alături în cele mai grele momente ale lui, erau ca o penitență și, de ce nu, ca o rugăminte de a-l ierta, iar acea cană cu ceai, din care am băut împreună cu el cu câteva zile înainte de a muri, fără nicio teamă că m-aș fi contaminat, am considerat-o a fi o simbolică pipă a păcii, o împăcare cu el.

10 februarie 2016,  „Gânduri”