Specializare în parazitologie sau Caca la pachet

Într-un timp, după ministeriat, tata a lucrat ca internist la Policlinica pentru studenți și la Spitalul studențesc.

Era o perioadă când în România veneau la studii mulţi studenţi din Asia, cu precădere din Vietnam.

O boală misterioasă a ficatului nu doar îi chinuia pe studenţii vietnamezi ci le aducea un sfârşit timpuriu.

Sufletist ca de obicei, tata s-a dedicat salvării lor.

Mai întâi a descoperit misterul: peştele crud, servit ca hrană pe vapor în timpul unei etape a drumului spre România, conţinea un parazit mic şi al dracului de ucigător care s-a localizat în ficatul tinerilor.

Ca medic internist tata nu putea să-i ajute prea mult aşa că s-a zbătut să intre în graţiile celei mai mari specialiste în parazitologie pentru a-şi trata şi vindeca pacienţii.

După orele petrecute la cabinetul din Policlinica studenţească, după orele de consultaţii din Spitalul studenţesc, tata pleca la centrul de parazitologie unde studia asiduu.

Studiul ingraţilor paraziţi ai ficatului se făcea, nu tocmai plăcut, prin analiza materiilor fecale!

Studenţii asiatici îi aduceau tatălui, la spital sau la policlinică, căcăţeii, iar tata punea toate mostrele în geanta lui medicală şi pleca la Institutul de parazitologie.

Tata, curat şi elegant îmbrăcat, străbătea oraşul cu încărcătura care lansa mirosuri stânjenitoare, greţoase şi puturoase, sau de-a dreptul pestilențiale.

Oricât de plin era tramvaiul, tata călătorea cât se poate de confortabil: odată ce se urca în tramvai în jurul lui se crea o zonă liberă de 2 metri! Ba avea şi loc pe scaun!

Asiaticii, în general, au foarte mult bun simţ şi sunt deosebit de pudici, iar faptul că pentru sănătatea lor era obligatoriu să aducă medicului mostre din propriul căcăţel era stânjenitor pentru ei.

– Ce credeţi că-mi aduce Trâc astăzi? ne întreabă tata acasă.

– O porţie de caca! am cântat noi, copiii.

– Da, da! Dar să vedeţi cum a fost ambalajul!

– Cum?

– Era o cutie mare din carton, probabil o cutie de pantofi, pe care a învelit-o într-o hârtie albă şi a legat-o cu un şnur roşu.

Desfac şnurul, îndepărtez ambalajul, deschid cutia. Pachetul din interiorul cutiei ocupa perfect volumul cutiei! Era învelit şi el în hârtie albă. Desfac, desfac, desfac, zeci de coli de hârtie!. Umplusem coşul de hârtii din cabinet și încă mai aveam de desfăcut coli de hârtie albă.

Se termină hârtiile şi ţin victorios în mână o cutiuţă de chibrituri!

Deschid cutiuţa, iar înăuntru găsesc înghesuit un pachețel învelit într-o bucăţică de hârtie de 4x4cm.

Arunc hârtia.

Am rămas cu un guguloţ puţin mai mic înfăşurat într-o fâşie de pansament!

Îndepărtez pansamentul şi din cutiuţă se rostogoleşte o biluţă de caca cu un diametru de 8 milimetri!

Asta da, pudoare!

A fost însă şi un studenţel de al nostru care confruntat cu ceva probleme, a adus tatei un borcan de un kilogram!!! Plin!

Tata s-a uitat la borcan, s-a uitat la băiat şi a zis ceva mai răstit:

– Da’ ce, ai crezut, că vreau să-l mănânc!?

Tot din acele timpuri …

Tata a intrat, pe poarta metalică în curtea imobilului care găzduia Policlinica și Spitalul Studențesc, iar ceva i-a atras atenția. …

A privit mai întâi pe jos unde se lăfăia o mică udătură, apoi în sus, pe fațada imobilului. Nu plouase de câteva zile, deci nimic nu justifica udătura.

A urcat furios la etajul unde se aflau camerele pacienților internați; a deschis, încă tot mânios, ușa spre camera fetelor de la salonul de boli interne ale cărui ferestre se deschideau deasupra acelei udături de pe jos.

– Care dintre voi a avut nesimțirea să arunce cu pișat pe fereastră?

– A fost niște ceai, a mormăit pe sub un zâmbet una ditre fete.

– Nu a fost ceai, era urină, că avea spumă! Of, nu știți nici să mințiți, nici să vă purtați! a mai spus tata și dezgustat a plecat spre cabinetul său.

(„Dedicat pentru tata” )