Socializare

Motto:
La cină cu Contele sau viața bate filmul …filmul cu Gene Hackman și Liv Ullmann „Zandy’s Bride”!!!

„Personajul principal un văcar (de vreo 50 de ani) taciturn, mereu posomorât, își aduce o mireasă (comandată prin mail order) puțin trecută, de la oraș ( unde nu mai prea avea șanse. …) în pustietatea în care trăiește într-o căsuță modestă.
( tipul o tratează fără pic de respect sau de elementară omenie, considerând-o ca fiind proprietate lui, până când, în lupta pentru supraviețuire se transformă treptat și se dezvoltă în el sentimente de afecțiune și de dragoste.)”

Așteptându-l cu cina, proaspăta soție pune pe masă un vas cu niște flori de câmp pentru a crea o atmosferă mai primitoare și veselă.
Tipul vine, cu moaca acră, monosilabic cere papa, începe să înfulece, iar ea îl privește, îl privește …și în rest tăcere.
După o bună bucată de timp, privirea lui cade pe vasul cu flori, și cu gura plină, și șocat întreabă:
– Who died???

Eu nu aveam flori pe masă, am jucărele vesele!

Am pus două întrebări Contelui, iar el a continuat să mestece, fixând farfuriile cu papa.

Doar când după 10 minute i-a sărit din furculiță o felie de ceapă crudă, care după ce a …survolat un scaun a aterizat pe o carpetă persană de lângă masă, Contele a emis un sunet, o interjecție scurtă, un ooo cu gura țuguiată, pe care cuprinsă de emoția fericită că nu și-a pierdut graiul, l-am apreciat ca pe un discurs de mare orator în agora …

Dedicații

Facem cadouri, primim cadouri.
Unora le place teribil ritualul desfacerii ambalajului cadoului.

Contele avea şase ani și adora să desfacă ambalaje.

Contele, la şase ani, adora şi dedicaţiile scrise pe cartonaşele care însoţeau cadourile, iar dacă era vorba despre cadouri cărţi, dorea dedicaţii pe una din primele file.
Contele îşi vizita de 4 – 5 ori pe săptămână bunica pe care o iubea la fel de mult precum iubea şi scotocitul prin zecile de sertare şi uşi ale mobilierului ei.

Scotocindu-i prin bibliotecă, Contele alege o carte, un Topârceanu, primul poet îndrăgit de el, şi îl întinde, dezinvolt, sub nasul şi ochelarii bunicii lui pentru a-i scrie, pe carte, o dedicaţie.

Şocată de nepotul care şi-a făcut singur cadou o carte din biblioteca ei, bunica i-a dat prompt o dedicaţie fără a comenta cum stă treaba cu cadourile: ţi se fac nu ţi le înhaţi din casa pe care o vizitezi!

De pe la 7 ani, Contele a început să scrie versuri de dragoste şi, abonat între timp la biblioteca „Marin Preda”, începe să citească asiduu Esenin, Federico Garcia Lorca, Voznesenski, Leonid Dimov, Eminescu, Păunescu.

În 6 februarie 1996, pe la 8 ani, puştiul scotoceşte din nou prin biblioteca bunicii şi înhaţă, cu lăcomie două cărţi, pe care, conform procedurii anterioare, le vâră sub nasul bunicii pentru dedicaţii. Cadou sau cadou prin jaf, avea nevoie de dedicaţiii pe ele!

Prima carte era un Eminescu, altă ediţie decât cea pe care puştiul o avea deja (primită de la Ion Caramitru, după o seară – recital de poezie, spectacol susținut de mari actori la Sala Radio)

A pus cartea şi pixul în mâna bunicii zicându-i:

– Scrie-mi, te rog, o dedicaţie!

– Cum, dar şi pe Eminescu mi-l iei! a protestat bunica şi probabil fiind cam supărată a scris sec:
„Doresc să ajungi şi tu la fel ca Eminescu. Bunica”.

M-am uitat pe dedicaţie şi m-am cutremurat!!! La ce s-a referit, oare, bunica? La Eminescu poetul sau la boala lui?

Pe urmă m-am cutremurat încă odată!
De ce?

A doua carte pe care puştiul cerea dedicaţie era „Iliada” de Homer, bardul orb! Dacă îi dă o dedicaţie furioasă de acelaşi gen!?

Снимка на Lacrima Ungur.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Facem cadouri, primim cadouri.

Unora le place teribil ritualul desfacerii ambalajului cadoului.

 

Contele avea şase ani și adora să desfacă ambalaje.

 

Contele, la şase,  ani adora şi dedicaţiile scrise pe cartonaşele care însoţeau cadourile, iar dacă era vorba despre cadouri cărţi, dorea dedicaţii pe una din primele file.

Contele  îşi vizita de 4 – 5 ori pe săptămână bunica pe care o iubea la fel de mult precum iubea şi scotocitul prin zecile de sertare şi uşi ale mobilierului ei.

 

Scotocindu-i prin bibliotecă, Contele alege o carte, un Topârceanu, primul poet îndrăgit de el, şi îl întinde, dezinvolt, sub nasul şi ochelarii bunicii lui pentru a-i scrie, pe carte, o dedicaţie.

 

Şocată de nepotul care şi-a făcut singur cadou o carte din biblioteca ei, bunica i-a dat prompt o dedicaţie fără a comenta cum stă treaba cu cadourile: ţi se fac nu ţi le înhaţi din casa pe care o vizitezi!

 

De pe la 7 ani, Contele a început să scrie versuri de dragoste şi, abonat între timp la biblioteca „Marin Preda” începe să citească asiduu Esenin, Federico Garcia Lorca, Voznesenski, Leonid Dimov, Eminescu, Păunescu.

 

În 6 februarie 1996, pe la 8 ani, puştiul scotoceşte din nou prin biblioteca bunicii şi înhaţă, cu lăcomie două cărţi, pe care, conform procedurii anterioare, le vâră sub nasul bunicii pentru dedicaţii. Cadou sau cadou prin jaf, avea nevoie de dedicaţie pe ele!

 

Prima carte era un Eminescu, altă ediţie decât cea pe care puştiul o avea deja (primită de la Ion Caramitru, după o seară – recital de poezie, spectacol susținut de mari actori la Sala Radio)

 

A pus cartea şi pixul în mâna bunicii zicându-i:

 

– Scrie-mi, te rog, o dedicaţie!

 

– Cum, dar şi pe Eminescu mi-l iei! a protestat bunica şi probabil fiind cam supărată a scris sec:

„Doresc să ajungi şi tu la fel ca Eminescu. Bunica”.

 

M-am uitat pe dedicaţie şi m-am cutremurat!!! La ce s-a referit, oare, bunica?  La Eminescu poetul sau la boala lui?

 

Pe urmă m-am cutremurat încă odată!

De ce?

 

A doua carte pe care puştiul cerea dedicaţie era „Iliada” de Homer, bardul orb! Dacă îi dă o dedicaţie furioasă de acelaşi gen!?

 

pilule I și I

 

I    Zise Contele revoltat:

– Măi, Lacrima! Nu mai intra la mine în cameră ca o vijelie deschizând ușa laaarg până izbești cu ea de bibliotecă!
La cum arăți nici nu ar trebui să deschizi ușa: te poți strecura pe sub ea!

 

 

II    Zise Contele admirativ:

– Am găsit calculatorul potrivit pentru a fi serverul casei. Era foarte greu, dar cel de la depozit era un bărbat, așa ca tine …
– Cum adică un bărbat așa ca mine?? am sărit eu în sus întrerupându-l.
– Adică era slăbănog dar avea mușchi din ăștia subțiri și lungi ca ai tăi și avea forță!
– OK!

 

2 aprilie 2016

„Drajeuri cu umor”, „Eu și Contele”

Atitudine de chirurg

Deși tata era un simplu internist – cardiolog specializat și în parazitologie, mama îl acuza că are o atitudine de chirurg în momentele în care trebuia să ne facă injecții, nouă, copiilor săi.
Tata era purtătorul contaminat, cel care aducea acasă toate bolile numite, pe timpuri, boli ale copilăriei și tot el era medicul care ne trata.

Când venea timpul să ni se facă injecții, mama se enerva mai tare decât atunci când avea răbufniri de gelozie …acestea fiind două dintre motivele de revoltă ale mamei.

– Ai atitudine de chirurg!
Supărarea pornea de la faptul că tata, spălat bine pe mâini venea la locul faptei, ne privea cu drag și apoi îi spunea mamei:

– Kati, adă-mi, te rog, seringa!
– Armeaz-o!
– Desfă serul!
Dizolva conținutul flaconului cu serul fiziologic și înainte de injectarea unuia dintre noi, cerea:
– Dă-mi tamponul de vată cu spirt!

După injecție mai cerea doar:
– Spală seringa, te rog și pune-o la fiert!

În replică, mama bombănea ofticată:
– Dă-mi aia și ailaltă! De parcă ai fi chirurg cu asistenta după el! Dacă trebuie să le pregătesc eu toate, pot să fac singură injecția!

Prin urmare, mama a învățat să facă injecții …iar eu și fratele am fost pe rol de câmp experimental.

Stres mai mare decât injecțiile mamei nu cred că exista.
Ne dezgolea partea dorsală pe o suprafață mult prea extinsă față de mica suprafață în care se fac injecțiile, apoi își plimba mâna moale, caldă și ne pipăia zona unde trebuia dată înțepătura, probabil de teamă că ne-ar fi crescut vre-un os acolo unde trebuia să intre acul.
Pentru a afla necunoscutul „PΔ, adică punctul de înțepătură, trasa cu degetul arătător al mâinii stângi linii imaginare, resimțite de cel aflat pe burtă și cu fundul dezgolit ca niște gâdilituri enervante.
„PΔ se afla la o anume intersecție a liniilor imaginare, iar mama apăsa pe acest punct bucuroasă de descoperire, ceea ce ne făcea să sărim în sus, involuntar.
Freca delicat cu tamponul de vată cu spirt punctul și în jurul lui, lua seringa armată, încărcată și cu acul îndreptat spre țintă se apropia încet, încet , încet, preț de peste 1 minut până când simțeam cum acul sparge pielea și intră în mușchiuleț.
Minutul de așteptare al acului care venea au ralenti era mai chinuitor decât înțepătura în sine.

Preferam injecțiile făcute de mâinile reci, ferme ale tatei, fără dichisuri și măsurători, cărora le spuneam tum – bum. Nu simțeam deloc înțepătura, dar mai ales lipsea cumplita, terorizanta așteptare.

Grătarele cu care mă răsfață Contele de vreo trei săptămâni încoace mi-au trezit amintirile de mai sus.
Deși nu l-a cunoscut pe bunicul său, se pare că musiu Contele a moștenit, nealterată, atitudinea de chirurg a tatălui meu.

Uneori abia sosit de la cumpărături Contele se apucă de grătărit.
După ce intră cu pachetele de carne în bucătărie, Contele îmi cere tocătorul pe care să bată carnea, ciocanul pentru bătut carnea, apoi usturoiul și verdețurile și o farfurie pentru carnea bătută.
Îi place să spele singur verdeața și să curețe usturoiul, eu doar i le aduc de pe unde stau la păstrare.
Pune pe grătar carnea unsă și preparată cu frunzuțe și usturoi, o bagă în cuptor și îmi dă la spălat tocătorul pe care prelucrase carnea.

Îmi cere salata, castronul mare pentru salata pe care o spală, îmi cere un alt tocător pe care taie salata, îmi cere brânza, îmi cere ceapa pe care am tocat-o mărunt, îmi cere castravetele, pe care îl feliază cu talent.
Salata e pentru el (eu am alergie la lactucarium, un fel de morfină din salata verde, iar o porțioară de salată îmi asigură edeme Quinke și somn non stop 3 – 4 zile).
Apoi îmi cere două farfurii în care va pune grătarele când vor fi gata și v-a sosi cu ele încântându-mă cu aroma lor.

Aș putea pregăti din timp, lejer, total destinsă, tot instrumentariul necesar salato – grătăritului, dar ora preparării prânzului diferă de la o zi la alta, situându-se la orice oră dintr-un posibil interval de 10 ore, timp în care vegetalele s-ar ofili, iar carnea s-ar deprecia dacă ar aștepta un Conte să le gătească.

Când nu gătește imediat după întoarcerea de la cumpărături, Contele îmi comunică ora exactă la care va găti:
– Le prepar mai încolo!
– OK!

19 ianuarie 2016

 

Ah! Cât urăsc să merg la cumpărături!

 

1. Urăsc să merg la cumpărături!

De aceea, adesea, îl rog pe Conte să-mi cumpere el unele lucruri.

Umbrelele fac parte din categoria acelor obiecte despre care un scriitor spunea: „se sparg, se strică, se rătăcesc” …aș completa cu se uită în locuri de unde este imposibil a fi recuperate.
Deci, săptămânile trecute, anunțându-se ploi și având cam mult de umblat, l-am rugat pe Conte    să-mi cumpere o umbrelă …
– …dar vezi să nu fie una scumpă, să nu-mi pară rău dacă o stric sau pierd, caută una de cca 14 – 20 lei!

Seara, Contele a sosit cu o superbă umbrelă roz chilot, cu ceva rotogoale – flori stilizate? – ton în ton, luată cu 75 de lei …apoi mi-a exemplificat cum se folosește: cu atenție la recul !
Conform prognozelor ploile au venit însoțite de un strop de răcoare.
Evident, după zilele toride și secetoase, am mers, cu emoția reîntâlnirilor cu ploile – după mai bine de o lună de secetă – fără să deschid umbrela!

Apoi ploile s-au restrâns, circulam la ore diferite de căderile apei din cer, iar umbrela a rămas nefolosită

Acum, de peste o săptămână, iar este arșiță …

Culmea este că, scumpetea mea de umbrelă avea și un cartonaș circular care mă atenționa: „UV PROTECTION”, iar eu nu mă văd absolut deloc pe rol de …micuța Cio – Cio San umblând cu umbrela deschisă prin soare!

(„Eu șu Contele”)

1 sau 2 septembrie, 2015

Apă servită, Cap la apă, Ice Bucket

Zilele trecute în plină căldură de august:

– Vă deranjăm? Am dori două pahare cu apă, au cerut timid, după încheierea lucrării, cei doi instalatori, veniți să instaleze ceva în camera Contelui.
Lovit parcă de căldură în gândirea logică, Contele întreabă suav, să știe clar ce fel de apă vor oamenii când termometrele indică 38 de grade Celsius la umbră:

– Apă rece? Apă rece, nu??? Adică de la frigider?
– Da, da! confirmă instalatorii.
– Nu e nici un deranj! Lacrimaaaaaaaaa, adu două pahare cu apă!!!

Exact!
Contele nu este deranjant niciodată …doar instalatorii au făcut ochii mari cât cele mai mari cepe de apă pentru transferul sarcinii de a aduce apa.

Apa pe timp de vară mi-a adus aminte de alcool …pe timp de iarnă!

Cu câțiva ani în urmă …

După ce au săpat groapa unui client, evident mort, groparii, cu banii pentru efortul lor puși deja în buzunare, au cerut unei doamne din familia răposatului:

– Trebuie să ne dați și o sticlă de spirt, să ne dezinfectăm!
Doamna își trimite copilul la farmacie să cumpere o sticlă cu spirt medicinal întrebându-se:
– Ce drac de dezinfecție?
Copilul aduce sticla, doamna o preia și o oferă groparilor:

– Ați înnebunit cucoană?? Cum o să bem spirt medicinal!!?? Avem nevoie să bem spirt, adică alcool, tărie, să ne dezinfectăm pe dinăuntru, că am săpat pe gerul ăsta mare! Ceva mai de calitate …că sunteți oameni fini!

Dar să mă reîntorc la apa noastră cea de toate zilele (deși un pic pe ocolite …).

Abia când atingem o vârstă destul de consistentă, noi, copiii, începem a îndrăzni să ne judecăm părinții …
Chiar dacă nu ne-am plâns, unii dintre noi am fost mai mult sau mai puțin marcați de unele norme de educație, cam severe, impuse de către părinții noștri, marcați și ei la rândul lor de rigorile, constrângerile sau preceptele educative ale părinților lor.

Așa cum spunea, prin anii ’90, distinsul scriitor și jurnalist Cornel Ciomâzgă că „o gogoașă stricată nu te omoară, dar nici bine nu îți face”, tot așa, o educație severă nu curmă viața copiilor, dar adesea afectează iremediabil personalitatea lor.
În consecință, ne-am crescut copiii, unii poate și nepoții, după reguli, metode proprii, mai permisive, lăsând mai multă libertate dezvoltării personalității lor, dar având grijă să-i supraveghem „din umbră” pentru a preveni derapajele și eșecurile.

Cu ceva mai muuuulți ani în urmă …

– Astăzi mergem în vizită la A. M-a rugat să îi duc noile reviste de modă, din Estonia, pe care le primesc de la Dr. Z , așa că, fi atentă! Să nu cumva să ceri să-ți dea apă!!! Fiindcă dacă ceri un pahar cu apă se subînțelege că vrei și altceva pe lângă apă: fursecuri, șerbet, dulceață.
– Dar ce fac dacă mi se face sete, mami?
– Păi două – trei ore poți să rabzi de sete! Bea acum ca să nu ai nevoie acolo!
– Nu pot, acum nu mi-e sete …

Magazinul „Romarta”, de pe Calea Victoriei, a fost un alt loc unde mi-am călit răbdarea de sete!
Vreme de trei ore mama proba sandale, pantofi, admira, pipăia, pleca cu vigurile de materiale la oglindă revărsând materialul peste ea pentru a vedea cât de bine o prinde culoarea, dacă materialul era uni, sau imprimeul.
Yoga am început să o practic la 12 ani, dar se pare că încă de la 4 ani am început să mă antrenez …prin magazinele unde mă plimba mama. Așa am învățat să stau nemișcată, să aștept, să tac, să nu pun întrebări, să mă plimb cu gândurile în toate locurile și să rabd, evident, tot de sete.

După toții anii de copilărie cu setea inhibată, organismul meu, conform principiului obișnuința este a doua natură, a ajuns să nu mai simtă nevoia de a bea apă.

Nu mi-e sete niciodată!

Astăzi, după un munte de ani, continui să beau doar cca 150 mililitri de apă, apă simplă sau chioară, cum vreți să-i ziceți, consum eșalonat pe parcursul unei zile (24 ore) …cele două căni mari cu ness, deci 2 x 280 mililitri, intră la lichidele diverse pe care le i-au odată cu hrana (niciodată supe sau ciorbe).

Am încercat să beau apă măcar 1 litru pe zi, asta în condițiile în care, repet, nu simt sete niciodată, iar dacă îmi impun mai mult de o lingură sau o gură nu pot să înghit. (bere da …, dar berea nu e tocmai apă și nicidecum nu beau zilnic)

Litrul a fost redus la 700 mililitri, băuți forțat, ca experiment.

După trei zile în care am băut per total 2.100 mililitri au urmat patru zile în care nu am mai băut apă deloc și m-am convins de adevărul constatat de savantul M.I. Pevzner că se poate trăi cu un consum zilnic chiar sub 750 mililitri de lichide.

Există însă o mică problemă: nu beau apă, nu transpir!

O doamnă îmi zice:
– A, este grozav! Toți se plâng că transpiră mult, cred că sunteți o fericită!

Aș! Fără transpirația fiziologică normală nu am termoreglare!

Când temperatura crește peste 30 de grade Celsius fierb în suc propriu, iar fața mea congestionată arată ca o imensă sfeclă roșie cu ochi!

În oraș mă port ca o doamnă …Mai puțin doamnă sunt când trec prin parcul Herăstrău unde îmi ud capul la fiecare țâșnitoare de pe traseul curent, iar acasă sunt de-a dreptul ca o rață: multe dușuri obișnuite și câteva dușuri integrale, adică sub care intru direct cu bluzițele și pantalonașii scurți pe mine.

La 32 de grade în cameră, după ce las mici bălți pe unde trec, hainele se usucă în mai puțin de o oră …evident pe scaun îmi pun o neplăcută folie de nailon, pentru protecția locurilor care-mi găzduiesc posteriorul.

Când mă satur de dușuri integrale, îmi răcoresc doar capul lăsând apa rece a robinetului să-mi curgă în creștet.

Așa funcționez vara … deși dacă mă întorc …

… într-o iarnă, în urmă cu vreo 28 de ani …

Unitatea unde lucram avea, în fiecare birou, frumoase sobe din teracotă, iar gazul metan ardea vioi încălzindu-ne mai ales când reveneam înghețați de pe teren.

Într-o zi, nu știu cine … de prin sfera de sus, a remarcat că în birouri se face o căldură ca la mitocani, deci un consum cam mare de gaz …

Apoi, tot …nu știu cine, s-a gândit că și consumatorii casnici fac abuz din uzul gazului metan și ne-a tăiat …tuturor PASTILA!!

De fapt nu a tăiat-o, doar au înlocuit acea piesă în formă de pastilă, care controlează trecerea gazului metan de la rețea spre consumator. Prin urmare au fost înlocuite pastilele din aluminiu, ușoare și permisive, cu pastile din cupru, mai grele.

Coroborat cu presiunea de livrare foarte scăzută a gazului metan care nu avea putere să salte pastila din cupru și să permită intrarea gazului pe conducta consumatorilor, flăcările abia pâlpâiau în sobe , iar când gerul atingea minus 12 grade Celsius, ni se tăia total „gazul”!

Nu am de gând să analizez explicația oficială a scăderii presiunii gazului metan din rețea direct proporțional cu scăderea temperaturii cu multe grade sub zero, dar când am fost lăsați total fără gaz, șefa a găsit o rezolvare pentru biroul ei …

Deoarece șefa avea nevoie de trei mâini drepte, eu și o colegă am compensat acest neajuns, comun tuturor oamenilor, de a se naște doar o singură mână dreaptă, fiind luate să lucrăm în biroul cu ea.

Șefa a descoperit unde era stocată o mare parte din arhiva unității și cum ordinele nu se dispută ci se execută, am început să o ardem!

Pe ea, pe Arhivă!
Ce reprezentau actele prinse în sutele de dosare de unde să știu, că doar nu făceam lectură, noi făceam focul pentru confortul șefei!

Desprindeam foile și umpleam soba de teracotă, având grijă să fie nițel înfoiate, aerate, să ardă cu spor.
Sute de dosare, mii de foi, au ars încălzind biroul șefei timp de o lună cât a mai durat gerul și economisirea forțată a gazului metan.

În toata viața mea nu am îndurat asemenea căldură într-o încăpere, în plină iarnă!

Șefa era super mulțumită, dar eu, suflet de gheață și trup de reptilă, cu temperatura corpului de doar34.6 – 35,2 grade (o anomalie genetică) simțeam că explodez.

Am scris mai sus că nu beau decât 150 mililitri de apă simplă pe zi, că nu transpir
deci ioc termoreglare!

Cu toată căldura diavolească din birou, mai arzătoare decât cea din zilele toride ale verilor actuale, nu reușeam să beau mai mult decât o lingură de apă pe oră.

Așa că pentru mine, în birou, iarna a fost ca vara și ca atare unica rezolvare a fost cea pe care o aplic dintotdeauna pentru a mă răcori atunci când nu pot intra cu totul sub un duș:

mi-am pus capul sub robinetul, evident, de apă rece fiindcă la birou nu exista decât robinet cu apă rece și cred că se știe cât de rece vine apa pe țeavă în timpul iernii!

Ca de la gheață!

Cu alte cuvinte, asemenea domnului Jourdain, din piesa de teatru „Burghezul gentilom” a lui Moliere, care spunea:
– Pe legea mea, de peste patruzeci de ani fac proză fără să știu!”, exclam și eu:
– Ia te uită, am făcut Ice Bucket, în plină iarnă, în urmă cu 28 de ani, fără să știu!

Donații pe atunci nu se făceau, ba chiar în această campanie sunt destui care nu …

(miez de august fierbinte 2014, din ciclul „Eu și Contele”, aici mai puțin prezent)

Riposta verzei III – Epilog

Prin urmare, sâmbătă am fost în „Parcul „Herăstrău” și Contele m-a dat cu barca, iar duminică am mers la „Muzeul Satului”.
Două zile frumoase petrecute, mamă și fiu, în Natură.

Deodată, Contele izbucnește în râs.

– Mâine, la serviciu, colegii mă vor întreba cum am petrecut weekendul, iar eu am să le răspund cu cel mai scurt rezumat posibil:

– Am petrecut minunat!

Sâmbătă am fost cu mama în Parcul „Herăstrău”. Mama era să cadă în lac!

Duminică am fost cu mama la „Muzeul Satului”. Mama era să cadă în lac!

(din ciclul „Eu și Contele”)

Riposta verzei II – La „Muzeul Satului”

A doua zi, treburi individuale, care nu presupuneau interacţiune între noi, au făcut să treacă timpul mai rapid decât am fi vrut, dar la ora 13, conform programului, am plecat spre Muzeul Satului.

La intrare ne-a întâmpinat vorbirea puţin peltică, cu multe ţ – uri, a grupurilor de turişti greci, oameni ajunşi la vârsta a treia. Erau însoţiţi de ghizi care, deloc zgârciţi la vorbă explicau la fiecare casă în parte, modul de a locui al strămoşilor noştri, deşi mă îndoiesc că era chiar necesar să arăți, de exemplu patul și să spui că acolo dormea țăranul.

Ghizii erau şi ei de vârsta a treia şi mă întrebam dacă uimirea turiştilor, manifestată sonor, era cauzată de ceea e vedeau sau de ceea ce înţelegeau din engleza ciudată vorbită de ghidul septuagenar.

Casele din sat au peste 100 de ani vechime, în general încăperile sunt mici, scunde, întunecoase, construite fiecare după tradiţiile locale specifice fiecărui ţinut şi vremurilor când au fost construite.

thutat-1353027402

FOTO:  cu un an în urmă, privire peste Lacul Herăstrău, în Parcul Herăstrău

Vizitatorii se pot plimba comod, independent sau în grupuri pe uliţele satului care sunt largi, frumoase, scăldate în lumină şi, împreună cu spaţiile verzi ample, induc o stare de linişte sufletească cum nu am întâlnit în satele adevărate.

thutat-1353027410

FOTO: tot cu un an în urmă, privire peste Lacul Herăstrău, în Parcul Herăstrău

Relaxarea, pe una din băncile din apropierea „Cherhanalei” tulcene de pe malul Herăstrăului, este totală, cu un efect mult mai revigorant decât relaxarea pe una din băncile Parcului Herăstrău, aflat la distanţă de o lăţime de lac, pe malul opus satului.

Ca şi anul trecut ne-am bucurat la intrarea în parc de salutul prietenos al unui comitet de primire sui generis, alcătuit dintr-o mulţime de pisicuţe pe care, doar noi şi copiii de maximum 8 ani, le-am luat în braţe la mângâiat fără a ne teme că pot avea purici.

Giugiuleam sârguincios micile felide şi ne amuzam repetând cuvintele pline de „înţelepciune”, ale unei prietene iubitoare de animale:

-Să nu vă temeţi de purici! Puricii nu părăsesc blana animalului!”

Teoria o fi sau nu valabilă, dar la un moment dat, amica ne-a avertizat să nu o vizităm vreo 10 zile fiindcă ultima pisică adoptată i-a umplut toată casa de purici şi e în procedură de depuricizare!

Aici în sat se află un adevărat Paradis al pisicilor negre, superioare numeric celor tricolore, adică cu pete albe, oranj şi negru ( da, ştiu, albul și negrul sunt non culori, dar nu se supără mâţele că le numesc tricolore!); doar câteva exemplare, frumoase și ele, sunt tigrate în tonuri cenuşii.

Este singurul loc unde pisicile nu fug de oameni. Au învăţat că aici nimeni nu le agresează, dimpotrivă, li se dă mâncare, lapte, apă şi au o căsuţă cochetă inscripţionata „Casa pisicilor”.

Inscripţia pare uşor desuetă:

1 Pisicile nu înţeleg ce scrie, iar dacă ar înţelege nu ar intra în căsuţă fiind ştiut că pisicile se duc doar acolo unde li se interzice să stea!

Raportând numărul mare al pisicilor la dimensiunile căsuţei, mă întreb criteriile după care se aleg pisicile locatare. Sau cumva sunt organizate lupte şi campioanele au drept de a locui … De fapt niciodată nu am văzut nici măcar o gheară de pisicuţă pe acolo …poate căsuţa nu este prea locuită fiindcă Natura oferă condiţii mai pe gustul felidelor care se pot pripăşi cu graţie prin multitudinea de case adevărate din sat.

2. Chiar dacă nu ar scrie că este căsuţa pisicilor, niciun homeless nu ar încerca să se cazeze; nu i-ar intra în căsuţă nici măcar un picior.

3 Păsările, alte necititoare, nu s-ar hazarda să se adăpostească la 50 cm deasupra solului, în preajma pisicilor.

4. Nu cred că există vreun şoarece sau şobolan care să aibă tupeul de a veni să se cazeze într-o căsuţă amplasată în mijlocul unui adevărat areal pisicesc.

Inscripţia ne este adresată nouă, vizitatorilor, pentru a înţelege că aici casele străbunilor sunt conservate, iar pisicile sunt ocrotite.

Atracţia pentru pisicile negre a fost cea care m-a dus în pragul prăbuşirii!

Acasă, pentru a-mi mângâia şi ţine în braţe cotoiul, negru, rasa Bombay, ar trebui să îmbrac un echipament pentru protecţia întregii mele fiinţe.

Dacă la rodeo există şanse de a te menţine în şa pe cel mai nărăvaş cal sălbatec încât să fii câştigător, cu cotoiul negru al Contelui nu ai nicio şansă să crezi că îl poţi ţine în braţe şi mângâia.

De fapt, seamănă cu stăpânul lui, Contele care, bebe fiind, după ce era alăptat de biberon urla de mama focului dacă doream să îl mai ţineam în braţe!

Sper să facem, cândva, filmuleţul cu ceea ce Contele numeşte „modul de folosire al pisicii”:

– se înhaţă pisica de ceafă, se întoarce cu burta în sus, se menţine în braţe tot cu burtica în sus, ca un bebe mic, iar apoi se mângâie prudent!

Don cotoi preferă să se întindă pe jos pentru a fi supus unui masaj– smotoceală, stimulându-l pe Conte în această activitate emițând zghiorlăituri de plăcere şi satisfacţie

Pervers şi egoist vine şi se culcuşeşte în braţele mele doar când îi este frig. Având totuşi o haină de blană, nu prea i se întâmplă.

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-046
Dacă dorm, ca de obicei pe burtă, se ghemuieşte şi doarme pe mijlocul spatelui meu iar greutatea lui, 7 kile cotoi dormind, devine apăsătoare şi visez toţi talasămii din lumea coşmarelor.

IMG_1847

Când îi este foame, vine la mine, se ridică în două picioare, iar lăbuţa lui stângă se ancorează cu toate ghearele în mâna mea stângă cu care manipulează mausul, mă priveşte în ochi şi emite un mesaj sonor asemănător cuvântului vreau! Apoi porneşte spre zona castronelelor cu papa întorcând capul de câteva ori să fie sigur că îl urmez.

 

IMG_1920-2

Dacă nu îl urmez din prima, vine și trage de mine, cum altfel decât mușcându-mă, asemenea unui cățel, iar apoi aleargă, ghidându-mă spre spre castronele.

lectia-liliecilor-babutavesela-spunetiparerea-ro-053

Pentru a mă bucura de fericirea de a mângâia o pisică neagră fără să mă zgțrie, am smotocit toate pisicile satului, evident împreună cu Contele.

NB Cercetătorii au stabilit că mângâiatul unui animălus induce stare de fericire – prin aflux de secreţii neurohormonale, etc. – atât animălușului cât și omului.

– Nu veni ca un elefant, sau ca un bolid, că le sperii! mă apostrofa Contele când, repezită ca de obicei, veneam şi eu la mâţa pe care deja o mângâia.
E, la cele 50 de kile ale mele nu prea arăt a elefant, dar poate, comparativ cu o mâţă, aşa o fi!

Am rămas în urma Contelui admirând o casă.

De la o distanţă de peste 15 metri, îl zăresc pe Conte cum giugiulea o mâțucă neagră, stând pe vine pe zona ierboasă care mărginea uliţa înspre lac.

Am băgat viteză şi am alergat spre ei.

Ghinion! Doar mie putea să mi se întâmple asta!

Adidasul meu stâng a intrat cu vârful într-un ciot de ţăruş de 10 – 12 cm înălțime și 3,5 cm diametru, bine ascuns în iarbă!

Chiar dacă aş fi avut ambii ochi valizi tot nu l-aş fi observat din două motive:

1 direcţia privirii mele era pe deasupra solului

2 privirea mea nu scurmă prin iarbă, asemenea găinilor!

Viteza cu care mă îndreptam spre Conte, în combinaţie cu piedica bruscă, pusă de ţăruş, mi-au imprimat acea mișcare „de-a berbeleacul”:

m-a aruncat înainte, pe direcţia mea de mers, deci spre Conte, fără a mai putea frâna, stopa, mișcarea de bolid care cade în cap!

Pașii îmi deveniseră tot mai mici, tot mai rapizi, încercam să-mi controlez viteza, dar mai ales căderea în cap!
…de frână, am constat rapid, nici nu putea fi vorba!

Ridicându-se instantaneu și venind doi pași uriași spre mine, Contele mi-a oprit posibila cădere, ţineţi-vă bine, într-un alt ţăruş, de vreo 18 cm înălțime, care mi-ar fi intrat undeva în zona inimii!!!

Contele mi-a zis şugubăţ:
– Dacă intrai cu pieptul în ţăruş, ştiam sigur că nu vei deveni vampiriţă niciodată!!!

Mâţa neagră mângâiată de Conte, a fugit speriată imediat după stopul pus mie de ţăruşul numărul unu!

După clipele de amuzament, am privit spre direcţia în care a fugit mâţa şi am înţeles că am avut noroc de două ori:

1 am scăpat de prăbuşirea în cap și în ţeapă, dar dacă nu ar fi fost Contele acolo, la locul potrivit

2 nu era exclus, printr-o ușoară înclinare a trupului meu spre stânga, unde începea un taluz de cca 12 metri până la nivelul lacului!

Înclinaţia taluzului se apropia de verticală, iar lacul m-ar fi primit cu drag după câteva secunde de rostogolire pe o pantă deosebit de abruptă și destul de împănată cu țăruși.

Restul zilei petrecute la țară a fost relaxant și liniștit, ne-am bucurat de ziua caldă și însorită, uitând de jena din ochi.

Eram nedumerită:

de ce riposta verzei, faţă de cuvintele unui copil care, cum spuneam pe la început („Riposta verzei I”), s-a săturat de varză, a trimis-o la naiba şi a cerut să nu mai vadă varză în ochi, a fost să trimită o mică granulă – ghiulea în ochiul meu?

Au fost câteva zile de pomină în care cel mai inofensiv maitap, adică mişto, era:

– Ce te uiţi de parcă ai varză în ochi!
şi

– Ai o privire de varză în ochi!

Mai dureros a fost că porţia de salată a Contelui, din cauza căreia am suferit incidentul, a fost aruncată la gunoi după ce a stat două zile la frigider …

O nouă porţie de salată a urmat acelaşi stagiu de două zile în frigider şi drumul la coş …şi ce frumos o tăiasem!

După cinci zile de plutire în jurul globului ocular, cred că granula de varză a putregăit şi s-a prelins afară din ochi sub jetul de apă al duşului direcţionat pe ochi.

În a şasea zi de la întâmplarea asta, am constatat că am devenit alergică la varză: plămânii îmi şuieră, abia pot respir și nu-mi ajunge aerul!
Şi-mi plaaaaaaaaaace varza!!!!

Nota autorului
Am pus titlul „Riposta verzei” deoarece definiţia din dicţionar a cuvântului „ripostă”este „replică promptă şi cu energie” deci exact ceea ce mi-a făcut mie varza supărată de înjurătura Contelui!

(noiembrie 2013, din ciclul „Eu şi Contele”)

Riposta verzei I – La „Herăstrău”

Varza, deşi total contraindicată bolnavilor de ficat, are veleităţi deosebite, atât nutritive cât şi terapeutice.
În anii 70, un amic de-al casei a adus din Germania o lucrare destul de amplă despre varză şi utilizarea ei în toate modurile posibile, inclusiv sub formă de suc în combinaţie cu alte sucuri de legume şi fructe. Prin bunăvoinţa familiei mele lucrarea a fost tradusă şi multiplicată la Xerox.

Nu voi înşira aici toate binefacerile verzei.

Dacă Dromihete descăpăţâna frunzele de pe varză, pentru a le folosi pe post de comprese aplicate pe propria căpăţână împotriva durerilor de cap, astăzi industria farmaceutică extrage din varză acea vitamină U, antiulcer, aflată numai în dotarea verzei.

Micului Conte nu i-a lipsit varza din meniul cotidian decât în perioadele când nu se găsea nici cotor de varză.
Salatele de varză crudă, asociate fie cu morcovi şi mere, fie cu ceapă, castraveţi, şi roşii, sau o varză ușor călită, înăbușittă, poposeau pe masa noastră ca o garnitură la cărniţă şi ca o garanţie a sănătăţii.

Într-o zi, cu totul întâmplător, sau fie, aproape întâmplător, m-am uitat pe nişte însemnări ale micului Conte (avea cam şapte ani) din care se revărsau indignarea și acuzarea:

„Mamei mele îi place varza. Varză, varză şi iar varză! M-am săturat de atâta varză! Fir-ar a naibii de varză! Să nu mai văd varză în ochi!!”

Fără să comentez am decis să-i revizuiesc puţin meniul.

Treptat, evoluţia de la ţânc supus spre un puşti independent, s-a manifestat prin refuzul total al verzei.

Chiar şi astăzi, când a trecut cu câţiva ani peste majorat, abia dacă acceptă să guste minunăţia de varză gătită de mine, aruncă un compliment – ah, e foarte bună – pentru a-mi satisface orgoliul de bucătăreasă, dar farfurioara minusculă (8 cm diametru) în care îi servesc varza călită, sau varza la cuptor, etc., rămâne un decor neatins până la finalul ospăţului.

Totuşi de câteva ori pe lună, mă face fericită mâncând cu poftă o salată de varză crudă.

În urmă cu trei săptămâni, Contele mi-a cumpărat o varză foarte frumoasa, iar eu mi-am pregătit cuţitul mare şi bine ascuţit pentru a tăia varza fideluţă, cu fineţe de 1 milimetru.

Am făcut un prim rulou din frunze pe care, din nefericire şi exces de zel l-am rulat foarte strâns precum cubanezii rulează frunzele de tutun pentru a obţine havane de calitate.

Sub tăişul ascuţit al lamei cuţitului de vânător de urşi, apăsat pe rulou, varza a zis în gura mare un „Craşc!” puternic, s-a destins sub crestătura produsă de cuţit, iar din mijlocul foilor crăpat – pleznite a ţâşnit în sus o granulă sferică cu diametrul de trei milimetri.

O priveam îngrozită venind spre ochiul meu stâng, iar pleoapele, care de regulă au cel mai rapid reflex să se închidă protejând ochiul, au rămas căscate fiind ca şi mine uimite până la starea de şoc!

Niciodată nu am mai văzut să ţâşnească particule de varza în acest mod şi singura explicaţie ar fi soiul verzei, un mixaj – corcitură de varză românească cu soiul acela de varză turcească cu frunze groase şi grosolane – sarmele nici să nu vă gândiţi să faceţi cu ea – iar nervurile dense şi dese acoperă cam toată suprafaţa foilor.

IMG_1652-2

FOTO: a se remarca grosimea frunzelor verzei mutant

Granula a fost expulzată dintr-o nervură mai nervoasă, supărată de pocnitura energică a cuţitului meu.

Straniu a fost că în acel moment de zbor al granulei spre ochiul meu stâng ,totul a început să se deruleze „au ralenti” ca-n filme, când glontele este filmat gros plan de umple ecranul cu dimensiunile lui şi vine, vine, vine încet spre privitorul aflat în faţa ecranului.

Priveam ca hipnotizată, cu ochii holbaţi, granula care devenise uriaşă, cum vine lent spre mine când, dintr-o dată, am fost scoasă din visare de impactul dur cu o pocnitură scurtă, ca la karate, a granulei care a dispărut instantaneu în ochiul stâng.

Am clipocit cu pleoapele degeaba; granula era captivă şi bine fixată undeva în jurul globului ocular.

Degeaba mi-am întors pleoapa superioară pe dos şi mi-am vârât, pe rând, unul câte unul degetele să cotrobăi şi să pipăi părţile intime ale ochiului.

Deşi, credeţi-mă că ştiu să scotocesc într-un ochi, nu am dat de varză pentru a o scoate!

Iată că acel yoghin care şi-a scos, demonstrativ, un glob ocular pe care l-a lăsat atârnat pe obraz, susţinut de ligamente, vase de sânge şi nervi ar fi făcut faţă situaţiei.

Fără nici un succes a fost şi demersul meu de a plânge pentru a favoriza eliminarea granulei.

Trebuia să plâng. Dar cum?

Să tai o ceapă? Ne!

Ceapă mănânc zilnic fără a lăcrima (alături de mere şi carne, e printre puţinele alimente care nu-mi dau alergii)

Deşi momentul de revelaţie dat de slujba Pascală de la Vatican din acest an mi-a adus posibilitatea de a plânge câteva zile cu lacrimi fierbinţi, pentru ceva spiritual, după ce nu mai plânsesem de peste 27 de ani, la scurt timp capacitatea de a plânge mi s-a blocat din nou.

Trebuia să încerc altceva. Dar ce?

Albul ochiului devenise roşu de la atâta scotocit, presat, apăsat.

Trebuia să ajung la medic, dar o discuţie pe mess cu o persoană care pierde noţiunea timpului, iar când spune „aşteaptă puţin, imediat” este sinonim cu cel puţin trei ore de aşteptare , m-a scos din graficul orelor de consultaţie.
În paranteză vorbind nu a făcut-o cu rea intenţie ci doar fiindcă nu a citit că mi-a intrat vărzuţa în ochi, iar pe cale de consecinţă nici nu trebuia să mai zic de vizita la medic.

Mi-am văzut de treburile mele şi, spre dimineață, m-am culcat.

Pe la 7 m-a trezit junghiul în ochi şi nesul Contelui!
Nu conta că e sâmbătă, reflexul cănii cu nes, înainte de duş şi de plecarea lui l-a serviciu, ne trezeşte pe amândoi.

Am pus nesul pe masă, am lansat chemarea Contelui pe mobil şi, ca să mai ameliorez aspectul ochiului mi-am pus picături de ochii, preparate personal în dozaj ochiometric din sare, acid boric şi albastru de metilen.

Sarea este indicată în conjunctivite, acidul boric este o componentă de bază în picăturile de ochi produse în fabricile de medicamente, iar albastrul de metilen este un foarte bun dezinfectant, utilizat la dezinfectatul apei din piscine, bazine de înot şi la tratarea unor micoze ale picioarelor!!

Abia intrat în sufragerie Contele, deşi nu a leşinat, a rămas cu o figură tâmp uimită privind la mine.

– Era să mă omori! Parcă eşti un raton imens!

Da, picăturile mi-au albăstrit albul ochilor iar o suprafaţă considerabilă de piele din jurul ochilor era vineţie – indigo.

Inundasem ambii ochi cu picături: stângul pentru efectul de inundaţie, sperând că va scoate granula de varză precum au scos nişte ploi torenţiale oseminte şi cranii dintr-un cimitir al unei comune sibiene, iar dreptul să nu resimtă frustrare că nu-i pun şi lui picături.

Uitasem că mai aveam ceva treburi de făcut, iar după ora 14 trebuia să onorez cu respect invitaţia Contelui de a petrece nişte ore pe lacul Herăstrău.

thutat-1349033201

Lacul este dotat de câţiva ani cu lebede, raţe, pescăruşi, aşa că nu eram invitată nici ca răţoi, cum îmi spune, de alint Contele, nici ca lebădă, cum mă simţeam eu … pur şi simplu dorea să mă plimbe cu barca pe lac în amintirea orelor plăcute, vâslite de el peste vară.

Mi-am lustruit faţa o oră sub duş, culoarea din jurul ochilor s-a dus dar varza nu a catadicsit să plece şi mă jena a dracului de tare.

Din cauza inconfortului mi-am machiat ochii cu draci, eram aproape EMO, am mai şters puţin surplusul, mi-am văzut de treburi, iar la ora 14 eram deja la pas alături de Conte în drum spre Herăstrău cu ochiul vărzificat mijit spre închis.

Timpul era plăcut, uşor răcoros, uşor noros; părea a se aduna a ploaie, iar Contele a închiriat o barcă pentru două ore.

Eram singuri pe lac.

Prima lopată lansată de Conte la apă a ridicat o impresionantă undă acvatică care mi-a udat faţa, hainele, bancheta.

După o jumătate de oră de plimbărică, norii au fugit, soarele scălda în lumină frunzele cu colorit tern înviorând puţin decorul, iar Contele a lopăta aparent haotic, dar de fapt urmărea să nu mă bată soarele în ochi.

Aşa am ajuns într-o extremitate mai pustie a lacului şi mai puţin circulată a parcului.

Nu erau oameni dar era plin de raţe.

Cum bărcile cu rame, prin definiţie şi construcţie, sunt singurele ambarcaţiuni – şi chiar vehicule – care sunt conduse de vâslaş fără a privi pe direcţia de mers ci în urmă, adesea intram în clanurile de raţe care fugeau speriate.

Chiar simţeam o plăcere sadică să aud masculii răţoi, şefi de clan, care se răţoiau la noi scoţând nişte mac – mac-uri grave, bas – baritonale, pline de revoltă și de teamă să nu le agresăm răţoaicele.

thutat-1349036363

Contele a făcut exces de zel, a condus tot timpul în forţă; pe mâinile lui mari, dar delicate, se instalau băşicuţe, prevestind formarea unor bătături.

Am pornit spre bază iar pe mijlocul lacului Contele a făcut nişte fotografii.

Ajunşi în zona centrală a lacului am constata că cerul înseninat şi Soarele vesel au atras doritori pe lac: toate bărcile şi hidrobicicletele din dotarea bazei erau pe suprafaţa lacului şi o mulţime de perechi tinere aşteptau să preia barca. „noastră”.

Contele a adus barca cu plutire lină spre ponton, dar acostarea a fost forţată de cei doi inși, la 40 de ani bucata, care vroiau să preia barca.

Au tras cu lăboanţele de barcă izbind-o de ponton, iar la izbitură s-a primit un răspuns instantaneu: bărcii i s-a imprimat o mişcare de recul în condiţiile în care eu eram deja în picioare, pregătită să sar pe ponton!

Singura soluţie, pentru a evita căderea în lac din cauza reculului, a fost să-mi arunc fundul pe bancheta pe care şezusem deja două ore.

Asta îmi amintea de termenul folosit în Bulgaria la gimnastică: când săritura era nereuşită şi în loc să rămâi în picioare cădeai în fund se spunea că ţi-ai cumpărat plazkart, adică bilet cu loc de şezut.

Amabil, noul deţinător al bărcii mi-a întins mâna să ies din barcă …

Soarta s-a răzbunat repede în locul meu: în momentul în care cei care au provocat reculul s-au urcat în barca „noastră”, vaporul care tocmai pleca din micul port a făcut valuri, iar unda de şoc i-a trântit grămadă, pe jos, din fericire, pentru ei, în barcă şi nu în lac.

Deși Contele îmi atribuie capacități vrăjitorești și / sau diabolice, sunt pur întâmplătoare toate neplăcerile, ulterioare, prin care trec cei care care mă supără, într-un fel sau altul …sau n-or fi chiar întâmplătoare!???

Fiindcă de multişor nu mai călcasem pe punţile vapoarelor de la Company Royal Caribbean International, unde se pare că am lucrat ceva timp – iar prietenii de acolo mă numeau Bubu, Boo Boo şi mamacita – m-am simţit uşor ameţită de la tangajul cauzat de micile valuri şi de smuciturile involuntare ale barcagiului; au fost şi astfel de momente pe parcursul celor două ore, fără a mai vorbi de valurile vaporaşelor .

Am plecat oarecum crăcănată, mă simţeam aeriană de parcă vorba cântecului lui Domenico Modugno eram pe lună şi cântăream „la meta della meta” (jumătate din jumătate)!
Mai rău era că îmi era greaţă ţi îmi venea să vomit.
Cu avionul, în toate zborurile, şi cu goluri de aer sau cu un motor defect, nu am avut nimic niciodată; ba chiar intenţionat mă duceam în partea cozii să simt mai mult efectul golurilor de aer.
Mergeam pe alei mormăind „ah ce-mi vine să vomit” până când mi-am dat seama că nu dă bine atâta văicăreală; Contele nu prea suportă suferinzii.
Din fericire,, luată cu treburile şi problema ochiului care mă agasa mai mult decât mă durea, nu apucasem să mănânc nimic de peste 18 ore (când mi-am răsfăţat papilele cu o salată pe bază de varză ).

Ne-am învârtit prin parc şocaţi de aspectul dezolant al copacilor!

Trecuse abia prima decadă a lui octombrie dar frigul, ploile şi rafalele puternice de vânt din septembrie au desfrunzit pomii mult mai devreme decât, spre exemplu, anul trecut când, pe 11 noiembrie, Contele a făcut nişte fotografii superbe ale parcului şi lacului privind dinspre Muzeul Satului.

thutat-1353027391

FOTO: cu un an în urmă

Pomii erau golaşi, frunzele rămase afişau un bej tern, trist, lipsind acele tonuri galbene – oranj – auriu – roşu – arămiu care dau farmecul zilelor de toamnă.

Iniţial Contele dorea să revenim, prin simetrie cu anul trecut, în Parcul Herăstrău, să facă fotografii pe 11 noiembrie, dar aspectul, aproape dezolant în anumite zone, l-a determinat să hotărască să venim mâine, duminică, să revedem Muzeul Satului.

– Cred că ochiului tău şi verzei lui le va prii să se plimbe şi mâine în soare, s-a amuzat Contele.

992819_685230141503332_214061672_n

– Ochiului da, căpăţânii mele nu! O viaţă am mers alegând părțile de drum unde nu bătea soarele, doar de când eşti tu îmi clocesc creierii, am bâiguit eu.

(din ciclul „(Eu și contele”)
Octombrie 2013

Operațiunea CANA DIANA

De câteva luni, Contele mă tot informa că trebuie să-şi dea minunata geacă Benger la Nufărul, de parcă maşina mea de spălat nu era bună!

Deşi are destule haine pentru toate frigurile, geaca lui de mare firmă, căptuşită cu titan, avea avantajul că îi permitea să meargă, pe un ger de minus 10 grade, îmbrăcat peste pielea proprie, doar cu un tricou cu mâneci scurte, aşa cum poartă vara.

Deci scăpa de combinaţia haină plus cămaşă, plus pulover fiindcă la job e prea cald pentru a purta pulover.

1523226_792083957484616_939409057_o

FOTO: la Sinaia, Crăciun 2013

În metrou, ca să nu moară de căldură, scotea geaca de pe el şi rămânea în ţinuta văratecă a tricoului, fără complexe ce gândesc unii.

Ei bine, în urmă cu două săptămâni, Contele m-a rugat să-i duc eu geaca la curăţat.

Găsesc timp liber şi înghesui cu greu geaca într-o pungă uriaşă, elegantă, pentru cadouri, şi fac paşi la Nufărul.

Salariata, întoarce haina pe toate părţile şi o analizează cu deplina responsabilitate a funcției de primitor marfă .

– Aici negrul a intrat în alb spune ea savant. Aici este scămoşată, aici este murdară …

Ptiu drace, dar jegos era Contele iar eu nu am văzut, mă amuz eu, fără să contest în ideea că poate vrea să ceară mai mult şi să nu pară că mă zgârcesc.

După câteva bombăneli, a început să scrie factura şi trece toate jegurile găsite.

Îi întind 40 de lei dar mă atenţionează că mă costă doar 25.

– Nu prea avem clienţi şi am redus preţurile, spune ea deşi ,exact cu trei zile înainte, îi spusese Contelui, care avea geaca pe el, că îl costă 40 roni.

– Păi numai ca să uscăm haina asta uriaşă consumăm o grămadă de curent electric! s-a văitat salariata. Azi este vineri, deci veniţi luni după ora 16.

Ok, i-au restul și chitanța, salut şi plec.

Sâmbătă dimineaţa Contele a căutat ceva în caseta cu facturi şi alte delicatese de acest gen.

– Asta ce mai este? Ce dracu este asta CANA DIANA???

– A, este factura de la geaca ta! Ca să vezi cum a scris-o, cu majuscule şi cu pauză!!

Citeşte Contele în continuare caracterizarea canadienei şi zice:

– La cât de împuţită şi cât de scămoşată a descris-o, mi-e teamă că mi-o vor da franjuri înapoi!!

Luni după ora 16 ajung la Nufărul, iar salariata din tură caută zadarnic geaca apoi se uită pe un catastif, citeşte o notiţă şi-mi zice:

– Era foarte murdară canadiana dumneavoastră aşa că a trebuit spălată ca lumea. Veniţi mâine, tot aşa după ora 16.

De regulă sunt ghinionistă, dar acum mă întrebam cine e cu ghinionul: Eu sau Contele?

Îmi văd de drum şi acasă dau un mail Contelui spunându-i că abia acum am aflat ce murdărel de băiat am, noroc cu nuferistele care mi-au deschis ochii şi-l vor curăţa, dar mai durează o zi!

Experiența mea de viață îmi spunea că nu e nicio problemă, de regulă termenele nu se respectă, dar Contele a fost puțin dezamăgit și ușor panicat.

Marţi mi-am spart ziua în două pentru a merge din nou la Nufărul.

Ura! CANA DIANA a sosit!!

Am preluat de la salariată canadiana, pusă pe umeraş , acoperită cu o pelerină din folie transparentă.

Arăta bine iar calificativul „scămoşată lateral”, dat la primire, nu concorda cu realitatea dacă ţinem cont că musiu Conte a purtat-o doar un sezon ca freelancer care nu se înghesuie în RATB să meargă zilnic la job, ci doar în lungi plimbări per pedes apostolorum, deci frecările în mulţime erau excluse.

Am plecat bucuroasă cu canadiana pe care am ţinut-o iniţial în plan vertical de umeraş, dar din cauza vântului, care tindea să o facă drapel fluturând, am îndoit-o pe mână.

Atunci am constatat că haina s-a îndoit foarte uşor, este foarte uşoară şi mult mai puţin voluminoasă !!!

Am ajuns acasă.

Am început studiul …de caz.

Haina era întreagă, curată, dar subţiată.

Am privit spre lumina becurilor constatând transparenţa canadienei!

Nu l-am panicat pe Conte care era la job, i-am dat doar vestea bună că a sosit canadiana.

Vestea proastă, în ce hal a sosit, i-am păstrat-o pentru când va ajunge acasă.

A întors şi el geaca pe toate părţile:

– Cum dracu au subţiat-o în halul acesta???

Lăţimea., lungimea, păreau nemodificate.

– I-au furat umplutura din titan, dar cusăturile sunt intacte!
Clar. Idioţii au spălat-o la temperatură peste 30 de grade. Scrie pe ea în 4 limbi dar mai ales în română. Of, mi-au distrus hăinuţa!!!

În buzunarul canadienei era un bilet semnat de madame Stoicescu Tudora care a verificat şi a găsitul totul în ordine. După ordinea şi criteriile ei.

Protecția Consumatorilor era departe de a fi o soluție.

Care consumator şi ce protecţie?? Doar niscaiva incantaţii, de vrăjitoare, de cum să le meargă asasinilor canadienei în viitor.

Canadiana a costat în urmă cu un an şi ceva cam şase milioane lei vechi, acum la Hervis am căutat dar nu am găsit ceva la fel de bun şi frumos.

Niciun model actual nu se apropie de reușitul exemplar al Contelui! În special nu se regăsește, la niciunul din noile modele, atât de apreciatul buzunar imens, plasat în zona dorsal – lombară, cu acces – fermoar lateral dreapta, unde, la nevoie, încap destule cumpărături.

1545630_792083894151289_194971522_n

FOTO:  tot la Sinaia

În iarna lui 2014, Contele a purtat geaca subțiată, iar căldura
i-a fost asigurată de puloverele pe care trebuie să le poarte peste tricou.

Ei, dar între timp, Contele a devenit călduros și acum, cu tot debutul geros al lui 2015, poartă din nou, pe sub geacă, doar câte unul dintre tricourile mătăsoase cu mâneci scurte!

(din ciclul „Eu și Contele”)