Iertare uitare

Aveam aprobare să intrăm în spital oricând,  așa că, împreună cu mama, îl vizitam și eu destul de des.

Întotdeauna, după circa o oră și jumătate în care noi relatam noutățile ultimelor zile aflând, la schimb, ce au mai făcut colegii lui de salon, el trăgea concluzia:

– Se pare că discuția noastră a ajuns într-un punct mort. Plecați acasă că e deja târziu pentru voi și sunt puțin obosit.

 

Pe parcursul a trei săptămâni de spitalizare i-au fost făcute toate investigațiile necesare și, deși scintigrama arăta că doar o zonă a ficatului, de dimensiunea unei boabe de mazăre mai era funcțională, la externarea lui ni s-a dat câteva rețete în care erau prescrise medicamente pentru un tratament de lungă, foarte lungă durată.

Cantitățile acopereau necesarul pentru mai mult de doi ani, încât mama era convinsă că boala va fi cel puțin stopată dacă nu chiar vindecată, așa că prin intervenții, apelând la mulți farmaciști și relații, am reușit să procurăm toată cantitatea medicamentelor rare, scumpe, miraculoase și salvatoare.

A trecut o lună, iar starea sănătății lui se deteriora progresiv. Mânca din ce în ce mai puțin, obosea ușor, simpla deplasare la masă era epuizantă. Chiar dacă nu dormea, stătea mai mult întins pe pat.

Ca o manifestare a bolii era și un început de afectare a sistemului nervos. Se ridica din pat și începea să repare aparate electrocasnice sau obiecte perfect funcționale pe care, evident, le defecta. Prize, radiocasetofon, instalații sanitare, tablou electric.

Pe la mijlocul lunii decembrie, i-a spus mamei să-i cer șefului o lună de concediu fără plată și să vin să locuiesc la ei pentru a o degreva de unele treburi.

De fapt nu am făcut mai nimic sau mai bine zis nimic deosebit: unele cumpărături, spălat de vase, curățenie.

Mare parte din timp, cu precădere după orele serii, am șezut pe un fotoliu amplasat la un metru lângă patul lui; priveam împreună la așa zisul program tv, comutam pe bulgari, discutam despre meciurile de fotbal sau pur și simplu înseilam discuții despre mici banalități.

Nicio vorbă, nici un regret despre implicarea lui directă în răpirea lui Alex … niciun cuvânt despre nesăbuita tentativă de a mă lichida fizic …Moartea clinică, cicatricele, deși ameliorate, le port și astăzi. Sunt vizibile. Cicatricile sufletului persistă, fără a fi evidențiate.

Noaptea dormeam un somn superficial pe același fotoliu de lângă patul lui, atentă dacă se trezește și ar dori ceva.

După douăzeci de zile abia gusta din mâncare, îl obosea chiar și drumul de la masă la pat; se culca epuizat.

Nefiind la mine acasă, îmi abandonasem tabieturile, dar într-una din seri, îmi făcusem o cană de ceai chinezesc și m-am așezat pe acel fotoliu de lângă el.

M-a întrebat dacă ceaiul este bun, apoi mi-a cerut săi dau și lui să guste.

I-am dat să bea din cana mea, fără repulsie și fără teamă că aș lua posibilul virus …I-a plăcut, a băut jumătate, dar nu a vrut mai mult.

Cana cu ceai băută împreună  a fost un fel de pipă a păcii …

În a treia săptămână nu s-a mai atins de mâncare, dar îmi cerea să-l ajut să meargă la baie.

Epuizat fizic, doar el știa cu ce eforturi se spăla de două – trei ori zilnic, pe tot corpul, de parcă se pregătea să fie curat când va pleca …părea că voia să-și spele simultan cu trupul și sufletul.

În primele trei zile ale celei de a patra săptămâni nu a mai băut nici apă, iar medicul ne-a spus să ne pregătim că în cel mult două zile va muri.

În ziua următoare cu mari eforturi s-a dus la baie și s-a spălat …l-am ajutat împreună cu mama să se întindă pe pat. A rămas nemișcat privind parcă prin noi fără să scoată un cuvânt. Cred că nici nu ne auzea. Am chemat medicul care îl văzuse cu o seară înainte.

La ora 15 și 20 a gemut încetișor sau poate a fost aerul expulzat de un ultim spasm al trupului în agonie, iar câteva lacrimi i s-au prelins pe obraji.

Ceasul de mână al mamei, ceasul lui de mână și un ceas de masă s-au oprit la ora 15:23.

Medicul a ajuns după o oră și a constatat decesul.

Murise cu palma mâinii drepte ținută în dreptul ficatului, iar palma stângă o pusese pe inimă.

 

O prietenă a mamei – și vecină de scară – îi spusese mamei la telefon că mortul, conform tradiției ortodoxe, trebuie spălat cu vin …

Tata și fratele meu decedaseră în spitale, oricum erau papistași ca și mine, așa că nu au fost dichisiți așa …

Mama intrase într-o stare ciudată, nici măcar nu putea să plângă. Era grăbită de parcă trupul soțului decedat, spălat și îmbrăcat, trebuia să fie prezent undeva cât se poate de repede.

Mama era ortodoxă, dar avea prea puține cunoștințe despre obiceiurile din zona Regatului. Când venea vorba, uneori, despre obiceiurile de aici mama o tăia scurt: „La noi nu este așa!”

Deci, mama, gândind un „la noi nu se spală mortul cu vin”, îmi spune direct:

– Săracul, doar știi că s-a spălat mereu, chiar și azi dimineață! Îl ștergem cu niște prosoape umezite, cred că ajunge.

L-am dezbrăcat de bluza pijamalei și am șters pieptul și mâinile apoi am părăsit încăperea să se ocupe mama de partea de la mijloc în jos.

Am ieșit până la prietena mamei să-i duc bani. Se oferise ca împreună cu soțul ei să se ocupe de a cumpăra cele necesare obiceiurilor – prosoape, batiste, lumânări, bani de dat de pomană, cât și pentru coliva pe care se oferise să o prepare – dar și pentru sicriu, transport la capelă, etc. A fost un ajutor enorm din partea acestor prieteni.

În lipsa mea, mama reușise să-l îmbrace de la mijloc în jos, iar acum trebuia să-i punem cămașa și sacoul.

Mama îi cumpărase haine noi, care deși erau de dimensiuni mult mai mari decât purta el, din cauza cirozei hepatice cu ascită erau totuși prea strâmte în zona toraco – abdominală.

Cu aceeași manevră fermă cu care, cu ani în urmă, mi-a sfâșiat peste piept cămașa de noapte de pe mine ca să-l pot alăpta pe Alex, mama a sfâșiat spatele cămășii albe de sus până jos după ce a făcut o crestătură cu foarfeca peste partea cu tivul.

Trupul inert, deși nu era rigidizat totalmente, devenise foarte greu; cu un efort incredibil pentru a-l menține în poziție șezând, l-am îmbrăcat cu cămașa.

Înainte de a-i pune sacoul, despicat și el la spate  trebuia să-i punem cravata. Fusese un om cu mare grijă pentru aspectul lui, iar în dulap avea, cumpărate pe gustul lui, multe cravate pe care nu le folosise niciodată.

Dar cine să le facă nodul?

Nodul cravatelor, departe de a fi un nod gordian sau unul complicat, marinăresc, era acum o problemă.

Aveam mai multe ținute la care purtam și eu cravate deosebit de frumoase, comandă specială, dar totdeauna el era cel care îmi înnoda cravatele.

– Stai că mă duc la tatăl lui Viorel! Sper că este acasă, zise mama și înșfăcând cea mai frumoasă dintre cravate s-a dus la ușa vecinului de palier.

După câteva minute mama a revenit cu cravata înnodată și îmi povestește:

– Am avut noroc! Tatăl lui Viorel era acasă; mi-a deschis ușa de cum am sunat.

– Domnule X, sunteți amabil, puteți să-mi faceți nod la cravata aceasta?

– Da, desigur, doamna Banducci.

A luat cravata, și-a pus-o în jurul gâtului, a înnodat-o, apoi glisând ușor nodul a sos-o peste cap și întinzând-o mamei i-a aruncat, senin și curios, întrebarea:

– Dar la ce vă trebuie?

– Oh, mulțumesc! Mi-a murit soțul, l-am îmbrăcat și trebuie să-i pun cravata!

În acel moment, domnul X, un tânăr de cca 30 de ani, înalt și bine făcut, a tresăltat de parcă era electrocutat, gata – gata să scape cravata din mână mormăind ceva ce suna a condoleanțe.

 

Era îmbrăcat, întins pe pat, iar vecinii veneau, ziceau câteva cuvinte despre răposat, câteva cuvinte de îmbărbătare pentru mama, stăteau puțin și plecau.

Vecinii …oameni de tot felul!

Printre cei veniți să spună condoleanțe, era și un mărunțel, de vreo 65 de ani, care nu-l agrea deloc pe nenea Nicu.

Aaaaa, nu „acel” nenea Nicu …aici vorbesc despre al doilea soț al mamei mele. S-a căsătorit după 5 ani de văduvie de la trecerea în neființă a tatălui meu și la un an după plecarea mea pe tărâm bulgar. Am convenit să mă adresez lui cu nenea Nicu.

Revenind la vecinul mărunțel, rar mi-a fost dat să văd un om care, în fața unui trup neînsuflețit, să nu-și poată stăpâni zâmbetul de fericire că „dușmanul” a sucombat.

Dușman? Când oamenii „ies la pensie” și nu au nicio preocupare își găsesc motive de ceartă la nivel local: pe cine să susțină la alegerile pentru înalta funcție de președinte de bloc și cine să fie membrii ai comitetului de bloc.

Omulețul acesta plin de ură, era afectat și el de o boală a ficatului și după câteva luni a murit. Nu, nu conform superstiției că acela care se bucură de moartea unui om va pleca și el curând.

Își echilibrase boala de ficat cu un medicament de import preparat dintr-o rădăcină căreia i se atribuie capacități terapeutice miraculoase,iar tratamentul cu astfel de medicamente nu trebuie întrerupt. Nu se știe din ce cauză medicamentul nu s-a mai importat și la scurt timp boala omulețului a recidivat mult mai agresivă aducându-i sfârșitul.

 

Era mijlocul lui ianuarie și un ger de  – 18 grade Celsius.

Am plecat să declar decesul la serviciul de resort din primărie și apoi la serviciul de îmbălsămare pentru a plăti taxa de îmbălsămare și ciubucul pentru a nu fi îmbălsămat: din cauza bolii cu  retenție hidrică, s-ar fi revărsat peste 40 litri de apă …

 

Fiind ger mare, groparii nu au vrut să sape prea mult spunând că pământul este înghețat, deci nu s-a ajuns la osemintele tatălui meu, înmormântat într-un început de ianuarie la fel de geros al anului 1960 . Atunci una dintre surorile tatălui meu a stat neclintită și nu a lăsat groparii până nu au săpat trei metri și jumătate adâncime. Mă pregătisem cu prosoape albe, frumoase în care să învălui rămășițele tatălui meu, să le pun în sacul alb din pânză, mă pregătisem și psihic pentru această dureroasă și tristă întâlnire …

A treia zi după deces, dimineața, l-am dus cu bine la capela cimitirului. Cu bine, deoarece cioclii erau să scape sicriul de câteva ori când au coborât cele 5 etaje.

Livid, dar arătând asemenea unui om care doarme liniștit, a reușit să sperie groparii în momentul în care a fost scos din capelă spre a fi înmormântat: în contact cu gerul puternic, fața și mâinile  i s-au colorat oranj intens asemenea portocalelor încât groparii și-au făcut cruce:

– Așa un mort nu am mai văzut până acum! Parcă este din carton vopsit!

Am rămas să locuiesc un timp la mama spre a-i fi un sprijin. Am reușit să o îngraș 8 kilograme deși acesta era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit.

La două luni după moartea lui nenea Nicu am primit o invitație de la Cercetări penale – secția de miliție X. Serviciul Cercetări penale primise o cerere din Bulgaria, evident prin ministerele de resort, din partea lui Ex în care acesta cerea, nici mai mult nici mai puțin decât să fiu arestată.

M-am prezentat a doua zi la secția de miliție, am aflat despre ce era vorba și am plecat cu duba  – nu aveau altă mașină –la Tribunalul Municipal împreună cu un tânăr ofițer care m-a pus în legătură cu un avocat pentru a formula întâmpinarea la dosarul deschis de Ex.

Totul era clar, deci nu era nici un motiv de îngrijorare, dar atunci, la scurt timp după ce primisem citația, intrată în panică, mama, mult mai în temă decât mine, și-a dat seama că deși nenea Nicu murise acțiunile lui încă mai produceau efecte.

Imediat mama a luat legătura cu un bun amic al surorii sale, înalt procuror ale acelor timpuri, care lucra în clădirea actuală a guvernului. S-au întâlnit la Piața Victoriei, au discutat, iar mama a aflat niște lucruri înspăimântătoare și atât de groaznice despre urzelile lui nenea Nicu împotriva mea încât s-a întors acasă transfigurată.

Mama a refuzat să-mi destăinuie ce a aflat de la procuror , a purtat cu ea acele secrete timp de 15 ani și a murit fără să mi le spună …

Nenea Nicu se pensionase cu 3 ani înainte de a muri. Atunci am aflat că a fost informator …îi aflasem și numele sub care colabora…Un nume conspirativ absolut bizar: numele unei biserici  din centrul orașului, situată pe strada cu același nume!

Chiar și după trecerea a 3 ani de la deces încă descopeream câte ceva din acel nedeclarat război împotriva mea. A fost omniprezent și distructiv; afla de la mama tot ceea ce aveam planificat și, având muncă de teren, era simplu să aloce timp mergând malefic, ani la rând, pe urmele mele. Cu succes sau fără …

Deși îmi era la îndemână, nu mi-am dorit niciodată să aflu adevărata dimensiune a răului. Îndepărtarea lui Alex a fost atât de dureroasă încât restul nu mai conta.

Bune sau rele, frumoase sau urâte, toate amintirile îmi sunt vii, parcă aș privi secvențe de film care nu scapă niciun detaliu din nicio scenă, pe toate le-am retrăit când le-am prins în „Fărâme de viață”.

Chiar dacă am deschis acum, după 30 de ani de când el nu mai este, „imaginile” cu el din ultima lui lună de viață, prefer amintirea cadrelor luminoase din perioada când el era ca un bunic grijuliu cu Alex, când ne cânta la banjo, când ne povestea întâmplări din copilărie sau din timpul când era transmisionist Morse, pe avion, în război.

 

Rugămintea lui de a-mi lua o lună concediu fără plată, de parcă și-ar fi presimțit data morții, dorința de a-i fi și eu alături în cele mai grele momente ale lui, erau ca o penitență și, de ce nu, ca o rugăminte de a-l ierta, iar acea cană cu ceai, din care am băut împreună cu el cu câteva zile înainte de a muri, fără nicio teamă că m-aș fi contaminat, am considerat-o a fi o simbolică pipă a păcii, o împăcare cu el.

10 februarie 2016,  „Gânduri”

Povestea unui tablou și nu doar atât

 

babutavesela-1270415981-2

Prin ’75, mama m-a rugat pe un ton care nu permitea niciun refuz:

– Aș vrea să-mi pictezi un tablou cu Isus!

Nu vă speriați, mama dorea „doar” un portret al lui Isus, nu vă gândiți că îmi arunca, pe umerii mei lați și în mâinile mele puternice, povara unei compoziții savante.

Credincioasă, deși fără a frecventa prea des slujbele la biserică, mama își avea cărticelele – și nu puține – cu rugăciuni la căpătâiul patului: pe și în noptieră.

În funcție de motive doar de ea știute, în unele seri, prefera drept somnifer lectura rugăciunilor.
În alte seri, același efect adormitor îl avea lectura a doar câtorva pagini din „Castelana din Shenstone”.
Romanul scris de Florence L. Barclay își avea, și el, locul lui pe noptiera mamei.

 

După ce viziona filme despre Isus, mama era foarte marcată de suferințele îndurate pentru noi, oamenii, și într-un astfel de moment de puternice sentimente, m-a rugat să-I pictez portretul.

Am început să pictez plină de temerile nereușitei.

Întotdeauna am fost frustrată de a avea „timpul meu”, de a avea acel timp pe care să mi-l dedic mie și hobby – urilor mele, printre care pictura.
Puținul talent, în lipsa exersării, nu prea mă ajuta.

Necesitatea perseverenței, a continuității, a exercițiului zilnic, au fost atât de concis spuse de către Leonardo da Vinci în patru cuvinte: „nihil die sine linea ”.

Am pictat mereu în grabă, cu pauze de la câteva luni la câțiva ani …culorile erau cam prea puternice (fără a fi totuși foviste) pentru a suplini prin culori vii cenușiul din suflet.
De a-mi însuși sau, a-mi crea o tehnică de pictat nici nu se punea problema.

Pictam atât de rar încât nici măcar nu mă puteam numi „pictor de duminică”.

Mă frământa întrebarea:

– Cum, oare, pot eu, o diletantă, să îndrăznesc a picta chipul lui Isus?

Îmi aminteam, din perioada sofiotă, cum regizorii bulgari din acele timpuri se temeau să facă un film despre marele lor erou, Hristo Botev. Nu îndrăzneau!  Le era greu să aleagă dintre actorii de marcă, pe acela al cărui chip să rămână veșnic legat de marele Botev.

La o probă filmată, cu un mare actor, al cărui chip a fost pe placul realizatorilor, era o secvență în care în prim plan apăreau mâinile actorului. Cam butucănoase, neșlefuite, cu degete scurte, ele au produs un șoc echipei regizorale și filmul nu s-a mai făcut. Perfecțiunea caracterului lui Hristo Botev trebuia regăsită și într-o perfecțiune fizică.

Am pictat rapid, eram în vacanţă, nu am avut griji sau probleme vreo două zile … aşa că am apucat să-l termin.

Îmi pare rău că la atât s-a rezumat talentul meu.

În acea perioadă nu se purta, în pictură, redarea fotografică. Se spunea că pentru asta e suficient să ai un aparat foto.

Am pictat cu pioșenie în limita posibilităților mele

Veșmintele cu care L-am îmbrăcat erau în culorile cerute de canoanele Renașterii: alb, albastru, roşu şi, pentru a fi Isus, tot după cum cereau canoanele, i-am făcut ochii albaștri.

Am aşteptat două – trei zile să se usuce bine vopselele de ulei şi m-am prezentat cu tabloul la mama care, bucuroasă ia tabloul, desface hârtia albă în care era ambalat, îl pune pe o piesă de mobilier să-l poată privi şi contempla din fotoliu.

Se holbează mama la tablou şi rămâne mută câteva minute!

Scuze pentru „holbează” dar acesta este cuvântul cel mai apropiat de modul în care a privit mama tabloul.

Cu glasul stins ca al unei pisicuţe nou născute, mama încerca să articuleze câteva vorbe şi în final a spus:

– Da’ ăsta nu este Isus, ăsta este Masis!

Cine era Masis?

MASIS ISSS

Masis era colegul meu drag din facultate care, întâmplător, în acea perioadă avea părul superb, lung, buclele negre i se unduiau graţios asemenea unor căluţi de mare, iar accesoriile de pe față, mustață, barbă, îl făceau să semene cu d’Artagnan, eroul lui Dumas, nicidecum cu Isus!

Probabil mama avea în mintea ei o cu totul altă imagine a Mântuitorului, total diferită de pictura mea.

– Păi Masis nu are ochi albaştri! spun eu cu tupeu.

Și ca necuviința mea să fie totală, i-am spus:

– Nu cred că L-ai văzut pe Isus ca să spui că nu este El! nu m-am abţinut eu.

În partea stângă a portretului pictasem o lumânare mare care să dea o atmosferă de pioşenie.

Mama a fost total dezolată aşa că m-am întors acasă cu portretul și am extirpat lumânarea din cauza cartonului care s-a îndoit, la propriu, în acea parte.

Poate un pic de inspirație a fost în ceea ce privește barba și mustața, dar nu m-am străduit nicidecum să semene cu Masis, poate cine știe, involuntar,
i-am dat aerul, mina lui, nu a fost nicio blasfemie.

În acest context nu pot să nu mă gândesc la icoanele româneşti vechi, pictate pe sticlă de mâinile pictorilor naivi, cu un Isus răstignit, zugrăvit în culori alb lăptoase, afişând un trupuşor inabil desenat şi o faţă schimonosită.

Bunica mea nemţoaică a venit şi s-a stabilit în România în anul 1930, în zona Sibiului, de unde se trăgea soțul ei (bunicul meu) , împreună cu cu cele două fiice, pe atunci de 7 ani (mama) și de 5 ani (sora mamei).

Au cumpărat o casă în podul căreia, făcând curăţenie, bunica a găsit câteva zeci de icoane pe sticlă.

Bunica nu ştia valoarea acelor icoane, atât de diferite de cele romano – catolice şi împreună cu copilele ei (mama şi tanti Ani) ridicau pe rând câte o icoană, o priveau, se strâmbau la ea imitând figurile strâmbe ale sfinţilor pictate inabil de pictorii zugravi de icoane din urmă cu două –trei sau mai multe veacuri după care le aruncau în coşul mare pentru gunoi unde s-au spart şi au fost iremediabil pierdute …

Rugămintea mamei de a-l picta pe Isus a venit după ce îl pictasem, tot la rugămintea ei pe regele Elvis!

L-am pictat pentru a mă relaxa în timp ce trebuia să stau ascunsă în casă din cauza lui Ex.

Aveam camuflajul pus spre a nu se vedea din afară, niciun semn că aș fi acasă şi, din aceleaşi raţiuni am aprins o lumină chioară.

De regulă nu pictez după fotografii ci din memorie.

În cazul lui Elvis, priveam o fotografie de pe când avea 30 de ani.
Ei bine, din cauza luminii chioare, culorile mi-au ieșit armonioase, asemănarea era perfectă, dar Elvis era tare tuciuriu …

La Isus am căutat să dau culorilor un aspect oarecum întunecat, mai rembrandian, dar Elvis era de-a dreptul tuciuriu ca un sudanez, dar mamei însă i-a plăcut şi ţinea portretul regelui rockului la loc de cinste.

După trecerea mamei în nefiinţă m-am mutat înapoi în locuinţa pe care i-o cedasem mamei şi lui nN în 1979.

Ca să îmi aduc mobila, am dat cadou celor de la firma de mutări lucrurile mamei, iar fiindcă oamenii se uitau admirativ la portretul lui Elvis, l-am făcut cadou împreună cu un alt tablou, cu pere, al pictoriţei aromânce Silvia Obreja.
S-au bucurat enorm şi mi-au mulţumit mult.

Dar stupoare! în urmă cu exact două luni am descoperit că în grabă l-au uitat pe rege și au luat doar celălalt tablou!

MASIS FRUNZA

… Masis

MASIS ISSS

Cum spuneam Masis a fost bunul meu coleg de facultate

MASIS BAR

Da, era frumos, iar d’Artagnan, eroul lui Dumas este cea mai apropiată caracterizare pentru timpurile când avea părul lung şi purta … accesoriile de pe faţă.

MASIS 5

Avea un păr superb, lung, iar buclele negre se unduiau graţios asemenea unor căluţi de mare în timp ce eu eram adesea tunsă ca o cătană pedepsită la doi centimetri.

MASIS DARIUS

Eu, iubitoare, l-am salvat de ameninţarea foarfecelor, deoarece condiţiile de acceptare în examene erau legate de tăierea părului.

MASIS NET

 

 

MASIS SIBIU

La unul din examene, la care ştiam că nu pot să negociez cu proful explicându-i că Masis era eroul unor poze pe care trebuia să le realizez pentru anulatul meu proiect de transfer la operatorie, am folosit 60 centimetri fir de liţă, sârma aceea super subţire, 8 agrafe de păr şi aproape un de flacon de fixativ!!!!

MASIS SOARE

Părea că are o freză tip fleică întinsă, lipită de frunte şi cap! Părea tuns la ceafă pe o linie dreaptă.

MASIS SEMI

Ehe, printre lucrurile utile învăţate de la Ex era şi arta deghizării.

MASIS BEZ

(În paranteză vorbind un alt lucru bun era să nu bei niciodată alcool pentru a avea întotdeauna mintea brici şi să fii totdeauna cumpătat pentru a rezista în condiţii improprii de viaţă.)

MASIS EU

Ex patrula peste drum de blocul în care locuiam eu.

Îmi aflase adresa şi aşa cum nu suport nici acum să meargă cineva, constant la un pas în urma mea, tot aşa nu suportam să stau în casă iar el să patruleze în faţă.

MASIS SCRIPT

Mă simţeam ca sechestrată aşa că am ieşit din bloc cu perucă şi îmbrăcată de aşa fel încât am trecut pe sub nasul fără ca el să aibă vreo reacţie şi a rămas ca tontul în faţa casei.

MASIS SĂPUN

Scuze, amintiri în amintiri …

MASIS  PALTON

Să nu mai vorbesc despre evenimente trecute și să privim fotografiile.

MASIS 3

 

 

 

 

 

 

(„Gânduri”, „Firimituri de fărâme viață”)

Iulie 2015

ȚUM sau cât de universale pot fi magazinele universale sau Raionul pentru femei sadice

Mall-urile de astăzi nu se pot compara cu vechile noastre magazine universale.

Mărfurile sunt mult mai diversificate, firmele care etalează şi vând aparţin unor patroni şi sunt conduse de echipe bine pregătite în domeniul marketingului, produsele alimentare ocupă spaţii vaste, găseşti de toate din toate domeniile de produse necesare omului din sec XXI.
Dar ce mai mă chinui să explic când toți știm ce este un Mall.

În Bucureşti aveam, la nivelul anului 1965, Magazinul Universal „Victoria” şi, la scară ceva mai mică, magazinul „Bucureşti”, care ofereau „de toate” mai puţin produse alimentare şi mobilier.

Desigur, specific pentru acele timpuri, toate ţările din „sistem” aveau cam acelaşi tip de magazine care vindeau diversele mărfuri numite „Articole” în spaţii specializate pe un anume profil numite „Raioane”!

Aflându-mă cu totul neîntâmplător în anii 65 – 68 la sud de Dunăre, în Sofia, am rămas surprinsă de existenţa unui raion, cu totul inedit.

În marele magazin sofiot numit scurt ŢUM, după iniţialele care alcătuiau denumirea „Magazinul Universal Central”, magazin aflat evident, în plin centrul Sofiei, se găseau chiar de toate, inclusiv produse alimentare.

La parterul magazinului se găseau raioanele cu articole pentru copii, haine pentru toate sezoanele, mobilier, dar şi un raion cu multe jucării.

La 18 ani mă simţeam încă un copil şi, bine sau rău, încă mă mai simt; în anumite privinţe.

Deja căsătorită, eram certată mereu de soţul meu pentru că dădeam „liber” spiritului copilăresc, exuberant şi adesea eram atenționată, cum dreaq decât solemn, să mă comport „прилично като една госпожа” = prilicino kato edna gospoja”, adică decent, cuviincios, ca o doamnă !

Ei bine, nu am rezistat să nu mă bucur de oferta de jucării dar mai ales să sar în sus de bucurie când, tot la parterul ŢUM – ului, lângă raioanele cu articole pentru copii, am descoperit o încăpere cu acvarii.

Conţinutul de bază al acvariilor mi-a aruncat memoria în lumea minunată a copilăriei mele.

Nu, nu, nu! Nu erau peşti exotici.

Raionul comercializa, vindea pur şi simplu broaşte, simple broaşte pe care le vezi prin parcuri, lacuri, iazuri!

Aceste broaşte erau preferatele jocurilor mele pe la vârsta de 5 – 7 ani, când mergeam prin parcuri! Le înfăşam ca pe bebeluşi şi le puneam băsmăluţe pe cap!

Se pare că m-am bucurat cu prea mult entuziasm când am văzut broaștele, iar soţul ( devenit Ex după trei ani) mi-a atras din nou atenţia să mă comport „prilicino” ca o doamnă!!

La un moment dat, două domnişoare au venit şi au cumpărat fiecare câte o broască. Vânzătoarea a pus fiecare broască, cu grijă, în câte o cutie specială cu răsuflători.

– Cumpără-mi şi mie o broască, m-am tânguit eu pe lângă soţul meu care, pocnind de râsul abia stăpânit, îmi spune:

– Sunt broscoi, nu broaște!

– Vreau şi dacă este broscoi!

Da, erau nişte broscoi mari!

Soţul a aşteptat să plece tinerele domnişoare şi mi-a explicat ce este cu broscoii.

Broscoii erau victimele unui test infailibil de sarcină!!!

Domnişoarele fac pipi pe care cu o seringă îl injectează subcutanat broscoilor, normal pipiul fiecăreia în broscoiul de unică folosinţă.

Dacă broscoiul îşi dă duhul este limpede că domnişoara este însărcinată.

Atunci am numit acel loc „Raionul pentru femei sadice”!

Ei, aveam 18 ani şi iubeam broaştele.

(„Firimituri de fărâme de viață”)

Partea a doua a lecției de bulgară

NOTĂ: Textul „Lecţia a treia” din manualul bulgar pentru studenții străini este STRICT CEL CU LINIUȚE DE DIALOG, deoarece fiind vorba de a treia lecție din manual, studenții nu stăpâneau decât câteva cuvinte.

Liniile de text care nu sunt precedate de liniuțe de dialog le-am adăugat pentru a da dinamică textului, sunt comentarii de tip pamflet, parcă textul „le cerea”, deci, rog să fie considerate ca atare.

CONVERSAȚIE ÎNTRE V ȘI S (titlul original)

Un tânăr se adresează unui alt tânăr, aflat ca şi el în holul Universităţii sofiote.

– Tovarăşe, Dumneavoastră de ce naţionalitate sunteţi?

Tânărul răspunde întrebării cu mândrie:

– Sunt … Mă cheamă V. Dumneavoastră de unde sunteţi?

Da, era rândul lui V să-l interpeleze pe cel din faţa lui, ba chiar îl supune unor rafale de întrebări, iar acesta îi răspunde:

– Şi eu sunt străin. Sunt din …

V este cam curios şi îl bombardează pe tânăr cu câteva întrebări
necauzatoare de supărare:

– Din ce oraş sunteţi?

– Sunt din ..

Ce dacă este din …? gândeşte V curios să afle numele tânărului ..

– Şi cum vă numiţi?

Tânărul din … nu are absolut nimic de ascuns aşa că răspunde scurt şi rapid:

– D

Era de importanţă crucială pentru V să afle ce studiază D
Altfel nu ar fi izbutit să adoarmă la ora 22 când se stingea lumina în camera de la cămin.

– Ce cursuri urmaţi, tovarăşe D?

– Încă nu studiez. Acum învăţ un an limba bulgară. Dumneavoastră?

– Eu studiez Istoria la SDU. Înţelegeţi limba bulgară?

Se pare că V nu a înţeles ce i-a spus D şi anume că abia acum a început să înveţe limba bulgară!

Prin urmare D răspunde uşor jenat, deşi nu are motiv fiindcă abia a venit în Bulgaria.

– Înţeleg puţin.

Vrând parcă să-l testeze dacă a băgat ceva în memorie în cele 15 de zile de când este la Sofia, V îl întrebă brusc:

– Spuneţi-mi, de exemplu, ce este aceasta?

Cuminte, D răspunde ca la şcoală:

– Aceasta este o oglindă.

Parcă vrând să-l bage în încurcătură pe D,  V îl întreabă şmechereşte:

– Şi obiectul acesta cum se numeşte?

– Creion.

Răspunde la fel de şcolăreşte D, dar următoarea întrebare pusă de V ne uimeşte.

De la paşnicul obiect creion sare la ceva cam … tendenţios.

Păcat că nu putem să auzim tonul cu care V îl întreabă, uşor conspirativ sau doar puţin curios, pe tânărul student D:

– Aveţi cuţitaş?

Desigur răspunsul lui D este sincer::

– Nu înţeleg acest cuvânt.

Foarte interesant să ne imaginăm şi momentul când V îl lămureşte pe
studentul D ce este un cuţitaş:

– Uite, ăsta este un cuţitaş!

Erau posibile „n” modalităţi de a …scoate cuţitaşul pentru a-l arăta lui D:

1. din buzunarul lateral al pantalonilor
2. din borsetă
3. de la glezna piciorului
4. din buzunarul de la spate
5. de pe dosul braţului zona de sub axilă, dar hai să nu mai dau idei unde se poate ascunde un cuţitaş!

Interesant este să ne imaginăm şi cum i-a arătat V cuţitaşul!

Există diverse variante de „a arăta” cuiva ce este un cuţitaş.

Mă limitez la a indica două variante:
a) agresivă şi b) blândă

a) varianta agresivă: există posibilitatea ca vorbele „uite, acesta este un cuţitaş” să fie însoţite de poziţionarea vârfului cuţitaşului în punctele sensibile ale feţei,gâtului, capului, pentru a testa veridicitatea acelui răspuns „Nu înţeleg acest cuvânt”

b) varianta blândă: se ţine cuţitaşul în palmă, iar palma se vâră sub nasul curiosului zicându-i-se „Uite mă gulie fiartă, ăsta este un cuţitaş!”.
Evident vârful cuţitaşului se află poziţionat în palmă în prelungirea degetelor iar mâna este pregătită ca printr-o „scurtă” să-l arunce în gâtul … la naiba, nu mai dau idei!

V nu are nimic de împărţit cu nimeni. Vorbeam de parcă are în faţă un
agresor …mama ei de gândire anticipativă …

Interesant este să ne imaginăm moaca lui V când i-a spus : „Uite, acesta este un cuţitaş!”

Flegmatică, adică „uite băi , nătăfleţule ce este un cuţitaş”, sau arogantă, neîncrezătoare, sau „sinceră” la modul: „ce mă, D, nu ştii tu ce este acela un cuţitaş?”

Edificat de ceea ce este un cuţitaş, D răspunde cu un ton ce nu lasă loc de îndoială că nu ar fi sincer :

– Nu am cuţitaş!

şi uimit de unde atâta curiozitate din partea lui Vai, Said face mişto de el!

Iată răspunsul său întreg :

– Nu am cuţitaş! Am caiet, manual, geantă, gumă şi stilou.

În fine, V a înţeles că D este …un bun coleg aşa că schimbă macazul în ceea ce priveşte întrebările puţin cam răutăcioase, dar îl întreabă cu ton subversiv:

– Când aveţi lecţie de limba bulgară?

Sincer, cum este de obicei, D răspunde fără ezitare:

– Astăzi avem. Iată vine Jorj. Mergem împreună la oră.

Probabil D ar fi răspuns „Acum avem ora de bulgară” dar nu ştia decât cuvântul „astăzi”!.

D s-a bucurat de sosirea lui Jorj care l-a salvat de atâtea interpelări venite din partea lui V şi se gândea „Aşa îmi trebuie dacă am intrat în vorbă cu un străin!
Muream de curiozitate să aflu ce naţie e !”

– La revedere, tovarăşe D. Muncă plăcută!

i-a urat V lui D, văzând că într-adevăr se duce, cuminte, la lecţia de limba bulgară

Notă. Cuvântul bulgăresc „nojce” se traduce cuţitaş, prima definiţie, dar şi briceag , a doua definiţie din dicţionar.

Folosite cu răutate sunt la fel de periculoase!!!!

Alegeţi varianta de traducere care vă sună mai plăcut şi răcoros pe la urechi.

Am ales cuvântul cuţitaş deoarece este diminutivul de la noj = cuţit.

Cuvântul briceag este derivat din turcescul briceak

Am preparat primele lecţii pentru expediţie dar este adevărat că n-am apucat să trimit amicului meu niciuna.

Am aşteptat să văd dacă mai există acel „chef”, acea „chemare” înainte să năvălească temele peste om iar el să se simtă agresat de lecţii.

Un timid:

– Da, da, să-mi dai lecţii” a fost, de curând, o reconfirmare (sau doar a politeţe?), dar trebuie să-mi structurez materialul şi pe suport sonor.

Este o condiţie obligatorie în lipsa unei colaborări cursant – profesor pe viu pentru ca limba vorbită de învăţăcelul studios să nu sune precum cel mai vechi dialect al lumii asiatice. Cunosc cazuri concrete. Nu ştiu cât de bine vorbea un amic – român – limba chineză, dar engleza lui suna a mandarină, scuze, a dialect mandarin.

Amicul meu este un om foarte prins de treburi şi doar dacă aş fi răutăcioasă şi neînţelegătoare aş comenta că impulsul de prim moment al dorinţei de bulgară s-a topit ca un … bulgăre ţinut prea mult timp în mâinile mari, calde, prietenoase, talentate, ale amicului meu.

(Firimituri din fărâme de viață”)
septembrie 2014

Traducerea de sus  – râmdurile precedate de liniuțe de dialog – reprezintă  „Lecţia a treia” din manualul de limba bulgară pentru studenții străini, editat de editura „Știința și arta” din Sofia.

Lecție de bulgară

Un bun prieten m-a rugat, nu de mult (greu de definit acest „nu de mult” fiindcă două – trei luni uneori par o eternitate) să-i dau lecţii de bulgară.

Fiind un om deosebit de talentat în mai multe domenii, în special în artă, dar timpul său liber fiind destul de limitat, prin rugămintea lui m-a cam uimit.

Desigur, dacă mă ghidez după cele spuse de Dr. M, (acelaşi Dr. M din „Fărâmele” mele de viaţă, posesor al diplomei de medic dar şi a uneia de filolog), citez: „Fiecare limbă străină pe care o înveţi te renaşte ca om”, ar trebui să salut, necondiţionat, această dorinţă.

Devenită odată cu avansarea în vârstă ceva mai pragmatică m-am întrebat totuşi cui prodest?
Nu este o limbă de mare circulaţie cu care să te descurci când străbaţi mări şi ţări, dar este o limbă deosebit de frumoasă şi am zis, în sinea mea, de ce nu?
Vrea omul să o înveţe, hai să-i predau.
Rugămintea unui prieten trebuie îndeplinită.

Aflându-mă la o distanţă considerabilă de prietenul meu, am hotărât să-i trimit lecţiile prin e-mail – uri folosind metoda de predare utilizată la cursurilor de bulgară ale Institutului din Sofia.

Prin urmare, m-am repezit la bibliotecă şi am extras cu emoţie, din zona mea de limbi străine, o carte veche, mai precis „Manualul de limbă bulgară pentru studenţi străini” din primul an de facultate la Sofia.

Aveam senzaţia că nu am mai pus mâna pe manual de …ăhăhă, cât de mulţi ani, dar brusc mi-am adus aminte că, la fiecare schimbare de adrese, l-am ocrotit şi împachetat cu atenţie luându-l după mine deşi îmi era complet inutil: nu mai avea ce să mă înveţe! Ştiam cu mult peste ce mi-a oferit el, dar fragmentele frumoase, deosebite, din scriitorii clasici bulgari îl fac să fie preţios.

Am apelat la manual prin ’93 când puştiul meu a dorit să înveţe bulgara, dar multiple alte preocupări l-au făcut să se oprească la cuvântul тебешир = tibişir = cretă.

Ultima dată am mângâiat manualul, ca pe un bun şi vechi prieten, nu cu mult timp în urmă când am aerat biblioteca!

Iniţial ţineam cărţile înghesuite pe două rânduri în fiecare raft.

Trebuia să scot, în funcţie de grosimea lor, cca. 35 – 45 de cărţi „din faţă” ca să acced la cele „din dos”.

Aerarea însemna să păstrez doar un rând de cărţi pe raft.

„Colocatarul” mi-a cerut ca la vedere să se afle doar cărţile cu coperţi frumoase, deci, toate cărţile patinate de vreme şi purtând oarece înţelepciuni prin ele s-au căţărat peste bibliotecă şi au format vrafuri cu o înălţime de 50 cm.

Am lăsat, din bun simţ şi pentru a se putea căuta la nevoie prin vrafuri, circa 10 cm „liberi” până la tavan. Vrafurile sunt mascate de 10 tablouri în ulei, cu dimensiuni de 36 x 50, pictate de colocatar pe vremea când avea 8 – 12 ani.

iată unul din tablourile pictate de Conte

thutat-1270414970

Și încă unul

thutat-1270415351 (1)

Și un altul

thutat-1270415185

Cam greu de căutat o carte sus la tavan dar …asta e.

Nu dau prea multe amănunte despre cei doi saci imenşi, de peste un metru înălţime, cu zeci de cărţi, pe care, conform modalităţii de debarasare de lucruri nedorite practicată pe bulevardul pe care locuiesc, i-am scos lângă un stâlp de iluminat.

Am considerat că nimeni din familia noastră nu va avea nevoie de cărţile respective.

Cărţile erau foarte prezentabile ca aspect exterior – interior şi se adresau unor grupe de specialişti pe care nu-i aveam prin familie: de la lingvişti până la muzeografi păstrători ai tradiţiilor olandeze în arta dantelăriei (!!), de la pasionaţi de noi limbi, deci limbi artificiale cum este Esperanto, până la cei atraşi de tratate oculte de toate felurile: ghicit în palmă şi în vise, spiritism şi toate ariile paranormalului.

Pe astea paranormale le aruncam în sac însoţite de trei scuipături în aer – Ptiu! Ptiu! Ptiu! – şi de o închinăciune cu o cruce generoasă peste tot pieptul.

Este adevărat că cineva din familie a fost destul de implicat (de fapt implicată) în vorbirea cu duhurile şi chiar a făcut dovada unor entităţi existenţe „dincolo” de no(r)i prin natura celor aflate în cadrul unor „discuţii” cu ele, dar eu prefer să rămân în sfera lumii vizibile, concrete, palpabile.

Printre altele mai erau şi 20 de manuale şi dicţionare, câte două exemplare din fiecare tip de manual şi din fiecare tip de dicţionar, neatinse – nedeschise vreodată, destinate învăţării unei limbi cu o bună circulaţie pe care noi, cei ai casei, nu intenţionăm să o învăţăm niciodată, iar in extremis am apela la metode mai noi de studiu.

Frunzărite de mine febril, pentru sortare, cu viteză de prestidigitator, cărţile erau aruncate în saci printr-o răsucire a mâinii stângi, asemenea unui stânga împrejur rotit cu ciudă de piciorul unui răcan pedepsit şi supărat.

În acest timp grăiam, parcă pentru a justifica faţă de mine însămi crima de a arunca o carte, adică zeci de cărţi:

– Cine naiba să citească aşa ceva?

Ah, dar am zis că nu dau amănunte despre cărţile aruncate aşa că mă opresc aici.
Notificare: cărţile nu au fost distruse ci „redistribuite” gratis celor care au luat sacii de la stâlp.

Am rearanjat cărţile pe rafturi.

Coperţi frumoase a vrut copilul să vadă?

Păi un raft întreg este plin de electronicele lui care fără nicio teamă pot concura la concursul „Cea mai janghinoasă carte”!

Nu din vina lui. Când l-a apucat pasiunea electronicii avea spre şapte ani şi cele mai bune şi interesante cărţi erau cele vechi cumpărate de la anticariat şi de la vânzători ambulanţi.

Deci ştiinţa şi tehnica au învins literatura: cărţile de electronică aveau voie să arate cam terfelite şi să stea la vedere pe când cele de literatură dacă nu erau prezentabile aveau asigurat un loc sus, în dosul tablourilor.

Ei, dar pasiunile se mai modifică şi era calculatoarelor a adus câteva rafturi pline cu cărţi noi şi frumoase, multe din ele publicate de editura Teora.

Eiturile au scos cărţi bune, frumos editate, cu coperţi elegante deci şi cotoarele expuse erau arătoase.

Cum spuneam, am extras din raft şi ţineam în mână vechiul meu „Manual de limba bulgară pentru studenţi străini”.

Coperţile lui, de culoarea macului, m-au întors instantaneu în Sofia studenţiei mele, iar amintirile frumoase ale clipelor petrecute în Institut au năvălit făcându-mă fericită toată ziua.

Amintirea colegilor mei, bulgari sau străini, s-a finalizat şi cu o lacrimă vărsată în amintirea lui Kdom Pitan, studentul cântăreţ, ucis la întoarcerea în ţara lui.
A murit nevinovat doar fiindcă s-a schimbat conducerea şi preşedintele ţării, iar faptul că a fost la studii într-o ţară democrat populară i-a fost fatal!

Manualul mi-a trezit şi amintirea celei de a treia fugi din Bulgaria. Ultima.

Copilaşul era deja la adăpost în România aşa că bagajul meu de fugar a constat strict în manuale şi cărţi, hârtii şi acte.
Mama s-a enervat foarte mult pentru hainele cu care m-a cadorisit ea şi pe care le-am abandonat „acolo”, nedorind să-mi aduc odată cu ele tot felul de amintiri.
În afara hainelor, era revoltată că mi-am uitat şi coada!
Ba chiar a dat-o pe superstiţie:
– Acum o să-ţi facă farmece pe ea!
Pe ea, adică pe părul meu lung de 70 cm, strâns într-o coadă groasă.

Stresul, calvarul educaţiei Exiene de a deveni maleabilă precum vata şi de a rezista în condiţii extreme, mi-au declanşat o cădere accentuată a părului aşa că a trebuit să renunţ la părul lung.
Aş adăuga, cu puţină spargere a intimităţii, dar aceasta a fost realitatea, că după fiecare relaţie intimă cu Ex, numită azi simplu sex (sex cu Ex), zeci, poate sute de fire lungi de păr mă priveau triste de pe aşternuturi …
Să fi fost alergie la hormonii exieni care mi-au schimbat şi culoarea părului din arămiu închis în negru?
Să fi fost stresul indus automat de prezenţa lui Ex care îmi reamintea continuu de ce sunt acolo, lângă el, din propria mea voinţă şi din ura mea pentru el ?
Ce importanţă mai avea cauza dacă nu am găsit nici un remediu?
Mice, soţia vărului lui Ex, m-a sfătuit să încerc stoparea căderii părului folosind reţeta cu smântână a femeilor din Gruzia, considerate a avea cel mai frumos păr din lume.
Părul negru, lung, strălucitor a lui Mice era dovada că această reţetă funcţiona. Mi-a arătat pe viu procedura de aplicare a smântânii pe cap, deşi nu necesita tehnici şi manevre deosebite.
Două săptămâni mi-am năclăit zilnic capul cu 300 m de smântână şi l-am ambalat în folii de plastic şi prosoape.
După o oră de stat cu căpăţâna la fezandat, urma marele chin al spălării părului.
Timpul necesar spălării părului, a accesoriilor folosite, cât şi pentru curăţenia la locul faptei, era de două ori mai mare decât cel necesar năclăirii şi fezandării.
Două săptămâni le-am considerat a fi suficiente să mă edific: pentru părul meu reţeta nu funcţiona!
Deşi smântână mai gustoasă decât smântâna bulgărească nu există, pusă pe capul meu nu avea efectul terapeutic scontat şi prin urmare a trebuit să renunţ la coada mea lungă şi groasă …
A fost dureros, deşi tăiatul părului, ca acţiune fizico – mecanică nu doare deloc.

Dar să revin la manualul de bulgară.

La facultate aveam foarte mulţi colegi din Siria,Polonia, Irak, Rusia, Etiopia, Nigeria, Congo, Sudan, Cambodgia, Vietnam, China, Koreea, Cuba, Columbia, Chile, Germania Democrată, etc, iar manualul de bulgară după care învăţam, cel cu coperţile de culoarea macului, era un manual unic pentru toţi studenţii indiferent de limbile materne ale fiecăruia din noi.

Nu exista nicio traducere a cuvintelor în altă limbă.

Mai întâi învăţam noţiunile concrete, denumiri de obiecte, chestii care pot fi văzute şi atinse. (Notă: în bulgară atinge se spune pipai!).

Ni se arăta obiectul şi i se spunea „pe nume”.

Conversând cu noi profesoara introducea noţiuni simple, pe urmă elemente „de legătură” care erau deductibile şi apoi noţiunile pe care „nu puteam pune mâna” ne erau explicate prin cuvinte simple. Se considera că este o metodă matematică de a stăpâni, de a învăţa limba, aşa cum un copil mic învaţă limba maternă, iar traducerea vreunui cuvânt în altă limbă era exclusă.

Treptat simţeam semnificaţia noţiunilor abstracte, a celor mai elevate şi rafinate noţiuni din diverse domenii fără a avea nevoie de traducere în limba maternă sau într-o limbă auxiliară.

oţi începeam în scurt timp să gândim în limba bulgară, fără a mai pierde timpul să gândim în limba maternă, să ne traducem în minte în și din bulgară şi apoi să vorbim. Timp de cinci ani după ce am revenit în România gândeam încă în bulgară, la fel şi acum când vorbesc bulgăreşte.

Precizez că manualul este foarte bun, bine structurat dar neexistând traducere în nicio limbă colaborarea cu profesorul este obligatorie.

După Introducere şi Cuvânt înainte, la pagina 7 a manualului se află alfabetul chirilic, iar după însuşirea lui se trece la pagina cu numărul 9 unde este găzduită Prima lecţie.

Un desen înfăţişează o încăpere.
Tabla neagră pe care o privim frontal, catedra, mesele cu toate cele necesare unor elevi / studenţi, ne dau de înţeles că este o clasă de şcoală.
Pe desen sunt numerotate de la 1 la 22 obiecte, dotări, elemente ale clasei iar sub desen sunt 22 de cuvinte în bulgară corespunzătoare celor 22 de obiecte, dotări, elemente din desen (perete, duşumea, tavan, lampă, uşă, cheie, fereastră, tablă, cretă, burete, catedră, scaun, cuier, oglindă, chiuvetă, coş, masă, caiet, manual, creion, stilou . gumă).
Urmează conversaţiile care introduc întrebările „ce este acesta (aceasta), particula interogativă „li”, răspunsurile cu Da, răspunsurile cu Nu şi forma imperativă a 10 verbe.

Lecţia a doua este dedicată conversaţiilor care introduc noţiuni gramaticale, pronumele personale, cazul nominativ, conjugarea verbului a fi, dialoguri între studenţi:
de unde eşti, sunt chinez, neamţ, bocciu, etc. şi iată-ne în faţă cu incredibila „Lecţia a treia”

Urmarea în partea a doua

(Firimituri de fărâme de viață”)
august 2014