Întâmplare potențial mortală

De două ore priveam tavanul.

 

– Ai omorât vreodată un om?

– Nuuuu …răspunse interlocutorul meu vădit șocat și contrariat de o asemenea întrebare directă.

– Era să omor un om …sau mai mulți …am spus eu cu glasul stins, apoi am continuat:

– Nu acum, în urmă cu două zile, dar încă nu-mi revin, mă simt vinovată pentru ceva neîntâmplat. Nu știu ce să fac pentru a uita.

– Fă ceva ce-ți place, mi se spune ferm soluția salvatoare.

– Păi privesc de două ore și ceva în tavan …

– Dacă asta îți place, spuse ușor glumeț cel de dincolo.

Rememoram ziua aceea și o îndulceam cu o amintire.
Mergeam cu niște amici pe stradă pe la ora prânzului când, de la etajul 2 al unui bloc, o gospodină ne scutura de mama focului, direct peste inteligentele noastre căpățâni, o față de masă cu resturi alimentare.

– Așa, hai, aruncă-mi și un picioruș de pui, i-a strigat enervat unul dintre colegi.

Dar să povestesc cum era să omor un om …sau mai mulți …

Guguștiucii pe care îi hrănesc pe pervazul ferestrei camerei mele tropăiau de mama focului precum niște răcani, de pe timpuri, la instrucție. Ba îmi atrăgeau și atenția că ei sunt acolo și vor pâine sau cozonac, depinde de ce resturi am prin casă. În timp, am început să disting emisiile lor sonore, diferite în funcție de trăirile lor: când cer papa, când papă …papa, când sunt nemulțumiți că le-am deversat pe pervaz o pungă cu mălai …evident crud.

Nu mă învățasem minte cum este cu dictonul „vrabia mălai visează” …de când i-am dat puiului de liliac insectivor o farfurioară cu mălai, iar el, ud după ce a căzut în farfurioara cu lapte, s-a panat în mălai! Știu că liliacul e mamifer, dar când a intrat în zbor în camera mea, crezusem că este o vrăbiuță, iar zborul foarte special l-am atribuit fricii de spațiu necunoscut!

Deci, ca să nu supăr guguștiucii insistenți să le dau papa, nu am mai ținut cont că Stevy, motanul fiului, pândește din umbra camuflajului …

Le-am dat să mănânce apoi mi-am văzut de treburi.

Un mieunat, relativ vinovat, mi-a adus aminte că era ora de carne a lui Sevy așa că l-am chemat la masă.

Surzenia mea de urechea stângă face ca toate sunetele să le aud venind din dreapta deci, am căutat mai întâi în dreapta, apoi în stânga, în față, în spate.
Ioc don cotoi! (scuze turcismul)

Mieunatul s-a transformat treptat în țipete disperate și m-am edificat: cotoiul nu a pus frâna la timp când a atacat guguștiucii și a picat pe acoperișul balconului de la etajul 4! Precizez că balcoanele nu sunt unul sub altul, arhitectul a făcut un frumos „ joc” al balcoanelor pentru a sparge monotonia fațadelor.

O oră i-am întins mai întâi mâna, apoi bețe, sfori, cârpe, cuverturi, de care să se agațe și să urce la fereastră. De două ori era să alunec și eu, în cap, pe acoperiș.
Probabil panicat fiind renunța rapid să se cațere mai mult de 60 centimetri, deși după cum înfige ghearele în pulpele și mâinile mele garantez că avea potențial de a urca până la fereastră.

Aveam două probleme conjugate: urletele lui care deranjau vecinii și teama să nu cadă frumușelul casei de pe acoperiș. L-am salvat odată cu 3 ore de masaj după ce a zburat cinci etaje în jos, pe geamul băii, vânând vreo zburătoare …

Sub presiunea urletelor disperate, am luat cea mai proastă hotărâre: am luat din spațiul de depozitare al balconului meu o scară din lemn de vreo 20 de kile pe care am scos-o pe fereastră și am pus-o pe acoperișul de la 4.

Acoperișul avea o mică pantă …Nu am apucat să stabilizez scara …trebuia să mă urc pe o piesă de mobilier din fața ferestrei, timp în care cotoiul a hotărât de unul singur să se urce pe scară și a sărit pe ea cu o detentă neprevăzută care era să mă arunce peste fereastră.

Norocul meu a fost că scara mi-a fost smulsă din mâini în timp ce escaladam mobila din dreptul ferestrei, dar scara – o scară dublă – s-a dat peste cap și a zburat de pe acoperișul balconului de la etajul 4!

Am înlemnit!

Mi-am revenit ascultând tăcerea de la sol …semn că, din fericire, nimeni nu a fost nici lovit, nici omorât …mi-am înlocuit pantalonii scurți cu unii lungi și am coborât în fața blocului.

Da! Slavă Domnului nimeni nu fusese lovit, scara zăcea inertă, supărată de aventura ei deloc premeditată, iar un grup de oameni, indignați și ostili au sărit cu gurile pe mine după ce au aflat că scara picată „de sus” îmi aparține.

Cea mai vocală și indignată era o mămică venită cu copilul la spațiul de joc amenajat la vreo 15 metri distanță, deși copilul dânsei nu s-a aflat nicidecum în spațiul unde a picat scara și nici nu ar fi avut de ce să se afle acolo.

Oricâte scenarii s-ar fi putut scrie, oricâte victime, teoretic, ar fi putut să fie, am avut noroc atât eu cât și potențialele victime care nu s-au aflat în locul și în momentul acela al aterizării scării.

Aflând că nu am aruncat scara cu vădită intenție de omucidere ci pentru a-mi salva cotoiașul, grupul de circa 10 persoane s-a divizat în 9 contra 1!
Deci 9 erau iubitorii de animale care, cu suflet bun, au început a-l deplânge micuțul care se auzea urlând. Le era teamă să nu cadă și se gândeau că poate îi este foame și sete.

– Da, da! m-a susținut o doamnă la vreo 70 de ani. Eu eram în blocul din fața blocului doamnei, am văzut cum doamna i-a întins un cearșaf, apoi o cuvertură să urce pisoiul, dar mereu aluneca. Apoi i-a pus scara și …

– Doamnă, acum stați aici încă puțin, îmi zice un tânăr, nu știam ce s-a întâmplat și când am ieșit din bloc, am văzut oamenii adunați în jurul scării căzute de sus … Am anunțat poliția și trebuie să sosească din clipă-n clipă, vă rog, deci, să stați să-i lămuriți.

Trecuse deja o jumătate de oră și, dacă situația nu ar fi avut un potențial tragic, aș fi spus că parcă era un moment al grupului „Vouă”.

După circa 10 minute tânărul se scuză că trebuie să plece, iar eu am rămas cu grupul așteptând poliția.

Abia a parcurs acel tânăr cca 30 de metri, că a sosit mașina poliției; tânărul a discutat cu cei doi polițiști și le-a explicat ce se întâmplase, deci treaba se lămurise deja.

Polițiștii au venit la locul faptei și, în temă cu ce se întâmplase, au fost foarte amabili, binevoitori cu mine și au calmat-o pe doamna intrigată: scara a căzut, dar nu lovise pe nimeni. Orice speculații nu aveau sens!
Au discutat foarte prietenoși, nici măcar nu i-a interesat cum mă cheamă și cine sunt.

– Doamnă, luați-vă scara, plecați liniștită, dar nu uitați: în orice situație sunteți, când întreprindeți ceva mai întâi să vă asigurați!

Cuvinte simple, dar atât de potrivite, mai ales pentru o persoană ca mine: întotdeauna am mers la risc!

Una din doamnele din grup, arătându-se foarte impresionată de pisic, chiar i-a întrebat dacă nu vor să ne ajute să recuperăm pisicul de pe acoperiș.

– Doamnă …noi suntem de la poliție …totuși …

Domnii de la poliție au plecat, oamenii din grup s-au dus la treburile lor, doamna cea drăguță și iubitoare de animale m-a sfătuit să chem pompierii, iar doamna în vârstă, care a văzut scena privind din blocul de vizavi de la 5 – 6 metri distanță, grație arhitectului care a aplicat cele învățate la școală „jucând” capetele blocurilor pentru „a da bine” desenate în plan (astfel încât între capetele a două blocuri sunt doar maximum 6 metri care ne asigură un trai intim dacă nu ne punem elemente de camuflaj) a venit la mine să-mi facă o propunere de comă, după toată întâmplarea din care doar un noroc chior m-a salvat.

– Doamnă, îmi zice dânsa, am o idee! Vin la dumneavoastră și vă ajut să recuperăm pisoiul. Trebuie să îmbrăcăm cu 4 șosete picioarele scării să nu mai alunece, vă ajut și eu să ținem scara.

M-am abținut să nu izbucnesc în râs în timp ce vizualizam cu ochii minții picioarele scării îmbrăcate cu șosete și am declinat oferta.
I-am spus doamnei că vorbisem deja, până să cobor în fața blocului, cu fiul meu care trebuie să sosească din clipă în clipă și am înhățat cele 20 kile de scară.

Am intrat în apartament, am dus scara în balcon în spațiul de depozitare și m-am aplecat peste fereastră: cotoiul nicăieri!

Abia atunci mi-am dat seama că, prinși în discuția din fața blocului, nimeni nu remarcase că urletele cotoiului încetaseră.
Poate a adormit, am gândit eu și îl strig încetișor să nu care cumva să cadă dacă este trezit brusc.

– Ma – ma! se aude din spatele meu acea articulare veselă a lui Stevy atunci când vrea să-i dau ceva bun de păpat.

Da, cotoiașul, pentru care m-am simțit vreo trei luni ca un asasin lăsat în libertate, a sărit singur în casă și era calm, fără pic de stres în el!

Îmi sun fiul, îi povestesc întâmplarea, iar el îmi aruncă o întrebare halucinantă dat fiind stresul meu:

– Scara a pățit ceva?

– O mică julitură, stai liniștit, e complet funcțională!

Ieri, 8 Martie …

 

Ieri, 8 Martie, am avut o zi mai complexă, am alergat dintr-o parte în alta a orașului schimbând diverse mijloace de transport puse la dispoziție de RATB.

La un moment dat, am urcat într-un tramvai spre o anume destinație.

Cu 2 secunde înainte de a porni tramvaiul din stație, trei iele vesele, chicotind zglobii au urcat în tramvai urmate de un junior.

O doamnă la vreo 54 de ani, molipsită de râsul naiadelor, a început și ea a râde – aș zice ca proasta – dar era prea doamnă ca să o insult …

În secunda doi după pornirea tramvaiului, telefonul meu, aflat în geanta de pe umăr, a prins a suna …Vorba vine „a suna”! Emitea o melodie sprințară și veselă să știu că e un mesaj important …

Trag fermoarul, iau telefonul, închid fermoarul, pun telefonul la ureche și până să mi se zică de „dincolo” ceea ce era de comunicat, o tânără domnișoară, frumoasă ca o zână, cu un păr șaten ondulat, îmi spune: vedeți că vor să vă umble-n geantă!

Cine?
Ielele!

Cele trei grații cu fuste crețe – crețe, foarte viu colorate și lungi până-n podeaua tramvaiului, au tras la geanta mea precum muștele la r … scuze, reformulez. Ca muștele la miere.

Ei, dar și geanta mea de umăr era parcă special făcută atrăgătoare …unul dintre fermoare lăsa o deschizătură de 10 cm,cât să-și strecoare o lăboanță în geantă, iar alt fermoar, de la altă deschizătură, lăsa la vedere un șnur roșu să atragă și taurii!

Era șnurul de la teaca super cuțitului meu de masaj!

Am plecat spre partea din față a tramvaiului unde se retrăsese tânăra și priveam cu atenție spre …zâne ca nu cumva să scoată ceva de tăiat – crestat, așa cum fac cu cei vigilenți care le împiedică în muncă.

Nu era un tramvai aglomerat, dar erau destule entități cu chip umanoid care ne-am fi putut solidariza …

Se spune că hoții de sărbători nu ies la muncă1

Păi ielele nu serbau 8 Martie prin muncă, ele munceau pentru Sfinții Mucenici de a doua zi… la fel cu cei trei hoți dintr-un autobuz care, în ajun de Paști, în marea aglomerație, mi-au operat în geantă, dar ghinion!

Întâmplător, în mașină se aflau trei tineri polițiști sub acoperire … Cel cu „scotocitul” în geanta mea și cu banii mei asupra lui, a stat trei sferturi de oră întins pe burtă pe asfaltul străzii până a sosit dubița poliției.

 

Batista sud – americană a telenovelelor

 

Se pare că odată cu gripa intrată în țară, a sosit și un import masiv de batiste sud – americane, din acelea care se foloseau în telenovelele de prin anii 1996 – 1999.

În acea perioadă aveam mereu musafire care doreau să privească telenovele la televizorul meu.
Cum puteai să le refuzi culturalizarea?
Volens – nolens îmi scăpau ochii prin telenovele …

Nu știu cum este acum, dar în perioada pomenită telenovelele erau dublu lacrimogene: plângeau atât actrițele care sufereau întruchipând personajele și plângeau deopotrivă doamnele privitoare de telenovele.

Este știut că pe timpul plânsului, multe lacrimi curg peste obraji, iar și mai multe lacrimi se scurg prin nas …
Deci producție simultană de lacrimi și mucișori

Am constatat zilele acestea în transportul RATB și nu numai, mulțime de persoane, mai ales bărbați, care foloseau batistele sud – americane din telenovele.
Nu, nimeni nu plângea, dar gripaților plecați la drum cu RATB – ul le curgea nasul! De la gripă!

A!
Poate vă întrebați cum arată batistele sus pomenite?

Ei, asta e marea problemă!

Oricâte lacrimi vărsau eroinele din telenovele în afara degețelelor, mânuțelor nu aveau nici un fel de batiste!

Asemenea lor, fără a folosi nici batiste tradiționale, nici șervețele de unică folosință, fără a folosi deci nici măcar o cârpă pe post de mucioflete, mulți bărbați se ștergeau de muci cu dosul palmei, cu latul palmei. cu deștele, apoi se ștergeau de barele verticale sau orizontale ale autobuzului …
Bleah!

Iertare uitare

Aveam aprobare să intrăm în spital oricând,  așa că, împreună cu mama, îl vizitam și eu destul de des.

Întotdeauna, după circa o oră și jumătate în care noi relatam noutățile ultimelor zile aflând, la schimb, ce au mai făcut colegii lui de salon, el trăgea concluzia:

– Se pare că discuția noastră a ajuns într-un punct mort. Plecați acasă că e deja târziu pentru voi și sunt puțin obosit.

 

Pe parcursul a trei săptămâni de spitalizare i-au fost făcute toate investigațiile necesare și, deși scintigrama arăta că doar o zonă a ficatului, de dimensiunea unei boabe de mazăre mai era funcțională, la externarea lui ni s-a dat câteva rețete în care erau prescrise medicamente pentru un tratament de lungă, foarte lungă durată.

Cantitățile acopereau necesarul pentru mai mult de doi ani, încât mama era convinsă că boala va fi cel puțin stopată dacă nu chiar vindecată, așa că prin intervenții, apelând la mulți farmaciști și relații, am reușit să procurăm toată cantitatea medicamentelor rare, scumpe, miraculoase și salvatoare.

A trecut o lună, iar starea sănătății lui se deteriora progresiv. Mânca din ce în ce mai puțin, obosea ușor, simpla deplasare la masă era epuizantă. Chiar dacă nu dormea, stătea mai mult întins pe pat.

Ca o manifestare a bolii era și un început de afectare a sistemului nervos. Se ridica din pat și începea să repare aparate electrocasnice sau obiecte perfect funcționale pe care, evident, le defecta. Prize, radiocasetofon, instalații sanitare, tablou electric.

Pe la mijlocul lunii decembrie, i-a spus mamei să-i cer șefului o lună de concediu fără plată și să vin să locuiesc la ei pentru a o degreva de unele treburi.

De fapt nu am făcut mai nimic sau mai bine zis nimic deosebit: unele cumpărături, spălat de vase, curățenie.

Mare parte din timp, cu precădere după orele serii, am șezut pe un fotoliu amplasat la un metru lângă patul lui; priveam împreună la așa zisul program tv, comutam pe bulgari, discutam despre meciurile de fotbal sau pur și simplu înseilam discuții despre mici banalități.

Nicio vorbă, nici un regret despre implicarea lui directă în răpirea lui Alex … niciun cuvânt despre nesăbuita tentativă de a mă lichida fizic …Moartea clinică, cicatricele, deși ameliorate, le port și astăzi. Sunt vizibile. Cicatricile sufletului persistă, fără a fi evidențiate.

Noaptea dormeam un somn superficial pe același fotoliu de lângă patul lui, atentă dacă se trezește și ar dori ceva.

După douăzeci de zile abia gusta din mâncare, îl obosea chiar și drumul de la masă la pat; se culca epuizat.

Nefiind la mine acasă, îmi abandonasem tabieturile, dar într-una din seri, îmi făcusem o cană de ceai chinezesc și m-am așezat pe acel fotoliu de lângă el.

M-a întrebat dacă ceaiul este bun, apoi mi-a cerut săi dau și lui să guste.

I-am dat să bea din cana mea, fără repulsie și fără teamă că aș lua posibilul virus …I-a plăcut, a băut jumătate, dar nu a vrut mai mult.

Cana cu ceai băută împreună  a fost un fel de pipă a păcii …

În a treia săptămână nu s-a mai atins de mâncare, dar îmi cerea să-l ajut să meargă la baie.

Epuizat fizic, doar el știa cu ce eforturi se spăla de două – trei ori zilnic, pe tot corpul, de parcă se pregătea să fie curat când va pleca …părea că voia să-și spele simultan cu trupul și sufletul.

În primele trei zile ale celei de a patra săptămâni nu a mai băut nici apă, iar medicul ne-a spus să ne pregătim că în cel mult două zile va muri.

În ziua următoare cu mari eforturi s-a dus la baie și s-a spălat …l-am ajutat împreună cu mama să se întindă pe pat. A rămas nemișcat privind parcă prin noi fără să scoată un cuvânt. Cred că nici nu ne auzea. Am chemat medicul care îl văzuse cu o seară înainte.

La ora 15 și 20 a gemut încetișor sau poate a fost aerul expulzat de un ultim spasm al trupului în agonie, iar câteva lacrimi i s-au prelins pe obraji.

Ceasul de mână al mamei, ceasul lui de mână și un ceas de masă s-au oprit la ora 15:23.

Medicul a ajuns după o oră și a constatat decesul.

Murise cu palma mâinii drepte ținută în dreptul ficatului, iar palma stângă o pusese pe inimă.

 

O prietenă a mamei – și vecină de scară – îi spusese mamei la telefon că mortul, conform tradiției ortodoxe, trebuie spălat cu vin …

Tata și fratele meu decedaseră în spitale, oricum erau papistași ca și mine, așa că nu au fost dichisiți așa …

Mama intrase într-o stare ciudată, nici măcar nu putea să plângă. Era grăbită de parcă trupul soțului decedat, spălat și îmbrăcat, trebuia să fie prezent undeva cât se poate de repede.

Mama era ortodoxă, dar avea prea puține cunoștințe despre obiceiurile din zona Regatului. Când venea vorba, uneori, despre obiceiurile de aici mama o tăia scurt: „La noi nu este așa!”

Deci, mama, gândind un „la noi nu se spală mortul cu vin”, îmi spune direct:

– Săracul, doar știi că s-a spălat mereu, chiar și azi dimineață! Îl ștergem cu niște prosoape umezite, cred că ajunge.

L-am dezbrăcat de bluza pijamalei și am șters pieptul și mâinile apoi am părăsit încăperea să se ocupe mama de partea de la mijloc în jos.

Am ieșit până la prietena mamei să-i duc bani. Se oferise ca împreună cu soțul ei să se ocupe de a cumpăra cele necesare obiceiurilor – prosoape, batiste, lumânări, bani de dat de pomană, cât și pentru coliva pe care se oferise să o prepare – dar și pentru sicriu, transport la capelă, etc. A fost un ajutor enorm din partea acestor prieteni.

În lipsa mea, mama reușise să-l îmbrace de la mijloc în jos, iar acum trebuia să-i punem cămașa și sacoul.

Mama îi cumpărase haine noi, care deși erau de dimensiuni mult mai mari decât purta el, din cauza cirozei hepatice cu ascită erau totuși prea strâmte în zona toraco – abdominală.

Cu aceeași manevră fermă cu care, cu ani în urmă, mi-a sfâșiat peste piept cămașa de noapte de pe mine ca să-l pot alăpta pe Alex, mama a sfâșiat spatele cămășii albe de sus până jos după ce a făcut o crestătură cu foarfeca peste partea cu tivul.

Trupul inert, deși nu era rigidizat totalmente, devenise foarte greu; cu un efort incredibil pentru a-l menține în poziție șezând, l-am îmbrăcat cu cămașa.

Înainte de a-i pune sacoul, despicat și el la spate  trebuia să-i punem cravata. Fusese un om cu mare grijă pentru aspectul lui, iar în dulap avea, cumpărate pe gustul lui, multe cravate pe care nu le folosise niciodată.

Dar cine să le facă nodul?

Nodul cravatelor, departe de a fi un nod gordian sau unul complicat, marinăresc, era acum o problemă.

Aveam mai multe ținute la care purtam și eu cravate deosebit de frumoase, comandă specială, dar totdeauna el era cel care îmi înnoda cravatele.

– Stai că mă duc la tatăl lui Viorel! Sper că este acasă, zise mama și înșfăcând cea mai frumoasă dintre cravate s-a dus la ușa vecinului de palier.

După câteva minute mama a revenit cu cravata înnodată și îmi povestește:

– Am avut noroc! Tatăl lui Viorel era acasă; mi-a deschis ușa de cum am sunat.

– Domnule X, sunteți amabil, puteți să-mi faceți nod la cravata aceasta?

– Da, desigur, doamna Banducci.

A luat cravata, și-a pus-o în jurul gâtului, a înnodat-o, apoi glisând ușor nodul a sos-o peste cap și întinzând-o mamei i-a aruncat, senin și curios, întrebarea:

– Dar la ce vă trebuie?

– Oh, mulțumesc! Mi-a murit soțul, l-am îmbrăcat și trebuie să-i pun cravata!

În acel moment, domnul X, un tânăr de cca 30 de ani, înalt și bine făcut, a tresăltat de parcă era electrocutat, gata – gata să scape cravata din mână mormăind ceva ce suna a condoleanțe.

 

Era îmbrăcat, întins pe pat, iar vecinii veneau, ziceau câteva cuvinte despre răposat, câteva cuvinte de îmbărbătare pentru mama, stăteau puțin și plecau.

Vecinii …oameni de tot felul!

Printre cei veniți să spună condoleanțe, era și un mărunțel, de vreo 65 de ani, care nu-l agrea deloc pe nenea Nicu.

Aaaaa, nu „acel” nenea Nicu …aici vorbesc despre al doilea soț al mamei mele. S-a căsătorit după 5 ani de văduvie de la trecerea în neființă a tatălui meu și la un an după plecarea mea pe tărâm bulgar. Am convenit să mă adresez lui cu nenea Nicu.

Revenind la vecinul mărunțel, rar mi-a fost dat să văd un om care, în fața unui trup neînsuflețit, să nu-și poată stăpâni zâmbetul de fericire că „dușmanul” a sucombat.

Dușman? Când oamenii „ies la pensie” și nu au nicio preocupare își găsesc motive de ceartă la nivel local: pe cine să susțină la alegerile pentru înalta funcție de președinte de bloc și cine să fie membrii ai comitetului de bloc.

Omulețul acesta plin de ură, era afectat și el de o boală a ficatului și după câteva luni a murit. Nu, nu conform superstiției că acela care se bucură de moartea unui om va pleca și el curând.

Își echilibrase boala de ficat cu un medicament de import preparat dintr-o rădăcină căreia i se atribuie capacități terapeutice miraculoase,iar tratamentul cu astfel de medicamente nu trebuie întrerupt. Nu se știe din ce cauză medicamentul nu s-a mai importat și la scurt timp boala omulețului a recidivat mult mai agresivă aducându-i sfârșitul.

 

Era mijlocul lui ianuarie și un ger de  – 18 grade Celsius.

Am plecat să declar decesul la serviciul de resort din primărie și apoi la serviciul de îmbălsămare pentru a plăti taxa de îmbălsămare și ciubucul pentru a nu fi îmbălsămat: din cauza bolii cu  retenție hidrică, s-ar fi revărsat peste 40 litri de apă …

 

Fiind ger mare, groparii nu au vrut să sape prea mult spunând că pământul este înghețat, deci nu s-a ajuns la osemintele tatălui meu, înmormântat într-un început de ianuarie la fel de geros al anului 1960 . Atunci una dintre surorile tatălui meu a stat neclintită și nu a lăsat groparii până nu au săpat trei metri și jumătate adâncime. Mă pregătisem cu prosoape albe, frumoase în care să învălui rămășițele tatălui meu, să le pun în sacul alb din pânză, mă pregătisem și psihic pentru această dureroasă și tristă întâlnire …

A treia zi după deces, dimineața, l-am dus cu bine la capela cimitirului. Cu bine, deoarece cioclii erau să scape sicriul de câteva ori când au coborât cele 5 etaje.

Livid, dar arătând asemenea unui om care doarme liniștit, a reușit să sperie groparii în momentul în care a fost scos din capelă spre a fi înmormântat: în contact cu gerul puternic, fața și mâinile  i s-au colorat oranj intens asemenea portocalelor încât groparii și-au făcut cruce:

– Așa un mort nu am mai văzut până acum! Parcă este din carton vopsit!

Am rămas să locuiesc un timp la mama spre a-i fi un sprijin. Am reușit să o îngraș 8 kilograme deși acesta era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit.

La două luni după moartea lui nenea Nicu am primit o invitație de la Cercetări penale – secția de miliție X. Serviciul Cercetări penale primise o cerere din Bulgaria, evident prin ministerele de resort, din partea lui Ex în care acesta cerea, nici mai mult nici mai puțin decât să fiu arestată.

M-am prezentat a doua zi la secția de miliție, am aflat despre ce era vorba și am plecat cu duba  – nu aveau altă mașină –la Tribunalul Municipal împreună cu un tânăr ofițer care m-a pus în legătură cu un avocat pentru a formula întâmpinarea la dosarul deschis de Ex.

Totul era clar, deci nu era nici un motiv de îngrijorare, dar atunci, la scurt timp după ce primisem citația, intrată în panică, mama, mult mai în temă decât mine, și-a dat seama că deși nenea Nicu murise acțiunile lui încă mai produceau efecte.

Imediat mama a luat legătura cu un bun amic al surorii sale, înalt procuror ale acelor timpuri, care lucra în clădirea actuală a guvernului. S-au întâlnit la Piața Victoriei, au discutat, iar mama a aflat niște lucruri înspăimântătoare și atât de groaznice despre urzelile lui nenea Nicu împotriva mea încât s-a întors acasă transfigurată.

Mama a refuzat să-mi destăinuie ce a aflat de la procuror , a purtat cu ea acele secrete timp de 15 ani și a murit fără să mi le spună …

Nenea Nicu se pensionase cu 3 ani înainte de a muri. Atunci am aflat că a fost informator …îi aflasem și numele sub care colabora…Un nume conspirativ absolut bizar: numele unei biserici  din centrul orașului, situată pe strada cu același nume!

Chiar și după trecerea a 3 ani de la deces încă descopeream câte ceva din acel nedeclarat război împotriva mea. A fost omniprezent și distructiv; afla de la mama tot ceea ce aveam planificat și, având muncă de teren, era simplu să aloce timp mergând malefic, ani la rând, pe urmele mele. Cu succes sau fără …

Deși îmi era la îndemână, nu mi-am dorit niciodată să aflu adevărata dimensiune a răului. Îndepărtarea lui Alex a fost atât de dureroasă încât restul nu mai conta.

Bune sau rele, frumoase sau urâte, toate amintirile îmi sunt vii, parcă aș privi secvențe de film care nu scapă niciun detaliu din nicio scenă, pe toate le-am retrăit când le-am prins în „Fărâme de viață”.

Chiar dacă am deschis acum, după 30 de ani de când el nu mai este, „imaginile” cu el din ultima lui lună de viață, prefer amintirea cadrelor luminoase din perioada când el era ca un bunic grijuliu cu Alex, când ne cânta la banjo, când ne povestea întâmplări din copilărie sau din timpul când era transmisionist Morse, pe avion, în război.

 

Rugămintea lui de a-mi lua o lună concediu fără plată, de parcă și-ar fi presimțit data morții, dorința de a-i fi și eu alături în cele mai grele momente ale lui, erau ca o penitență și, de ce nu, ca o rugăminte de a-l ierta, iar acea cană cu ceai, din care am băut împreună cu el cu câteva zile înainte de a muri, fără nicio teamă că m-aș fi contaminat, am considerat-o a fi o simbolică pipă a păcii, o împăcare cu el.

10 februarie 2016,  „Gânduri”

O amintire sinistră

Nu contează cât de lung am părul,
important e cum și cât gândesc”
Florian Pittiș „Lume, lume”

Adesea, în spațiul public asistăm, bine educați, deci tăcuți, la diverse discuții.
Revoltătoare mi se par acele manifestări, pe tonuri ridicate parcă special pentru a atrage atenția, când nostalgicii își aduc aminte ce bine era pe timpuri! Adică înainte de Revoluție.

Mă uimește memoria scurtă a unora care încă mai văd lucruri bune de atunci.

Deși neplăcută îmi este amintirea acelor timpuri când mă limitam drastic și consumam doar produse fără coadă – alimentare sau nu, toate erau cu coadă – iar eu nu aveam nici timp, nici resurse psihice de a sta înșiruită așteptând.

Din nefericire erau și alte aspecte pe care foarte mulți, nu doar că le-au uitat și au transmis și copiilor, nepoților, ce bine era „atunci”!

O amintire sinistră, cutremurătoare, din acele timpuri mi-a rămas puternic imprimată în memorie, iar când îmi amintesc de Mario, automat mi se derulează în fața ochilor, asemenea unui film, acele cadre nealterate de trecerea timpului.

După trei ani de peregrinări, revenită în România prin iulie 1968, intrată prin echivalări bine cumpănite în anul II la arhitectură, mi-am regăsit un bun coleg de liceu, Mario.
Mario reprezenta mare parte din adolescența mea, iar anii de liceu au fost mai frumoși datorită lui și altor colege, colegi minunați.

Redactarea proiectelor era diferită de stilul simplu, ceva mai rece, învățat la institutul sofiot, așa că Mario, deși era în altă grupă de studiu, trecea pe la planșeta mea, îmi explica ce se poartă pe aici și totodată mă învăța stiluri de scris liber cu litere latine.

Într-una din seri, prin anii ’70, pe la ora 8, obosiți după o predare de proiect, am plecat împreună cu Mario să ne clătim ochii privind tablourile recent expuse la galeria de la intersecția străzii Ion Câmpineanu cu Calea Victoriei.

Deși drumul până la galerie dura maximum 3 – 4 minute, nu am mai ajuns acolo!

Am ieșit din Institut, am traversat strada Academiei, iar după cca 50 de metri am intrat într-un cordon format din civili și câțiva milițieni.

Niște civili ne-au luat la triere în fete și băieți, apoi băieții erau triați în …„normali” și pletoși!

Pletoșii erau bine înconjurați, duși de un civil pentru a fi legitimați de un milițian, trecuți într-un catastif, urmând a se prezenta într-un anume loc, într-un anumit termen, pentru a face dovada intrării în normalitatea lungimii firului de păr căpățânian.
Era cam dificil, la acea oră, să fie duși la tuns și din fericire nu s-a ajuns să bage cineva foarfecele în părul lor.

Mario nu era nici pe departe pletos, șuvițele sale de păr coborau cel mult 3 cm pe gât.

Tras în grămadă pentru a i se lua datele, Mario a apucat să-mi strige să îl aștept.
Normal că îl așteptam, în asemenea clipe, nici un om nu își părăsește prietenii.

Așteptam în afara grămezii, iar unul dintre civilii care păzeau ca nimeni să nu fugă înainte de a fi indexat, m-a măsurat de sus până jos și a rostit cea mai oribilă frază care mi-a fost adresată vreodată:

– Cum puteți, domnișoară, să umblați cu unul ca ăsta? Dacă aș avea o soră ca dumneavoastră i-aș zdrobi țeasta!

Adresarea cu domnișoară demonstra clar că nu era milițian, ei mi se adresau cu tovarășa, iar acel „dumneavoastră” demonstra că și brutele au o doză de bun simț.

Chiar dacă a debutat înspăimântător, vânătoarea pletoșilor a fost abandonată: erau prea mulți pletoși de valoare, dar erau destui și în lumea bună …

Dragul meu Masis și-a purtat nestingherit minunatele lui plete (iar la examene, cum am scris de curând , îl salvam eu plină de tupeu) atât timp cât i-a făcut plăcere.

(„Gânduri”)

1 august 2015

 

Țucu și dentistul

Era prin ‘62 ( ’63 ?) când l-am cunoscut pe Țucu.

Oamenii care se îngrijeau de casa de oaspeți și domeniul (de protocol) de la Podul Pitarului îl găsiseră pe Țucu cu 14 luni în urmă: mic, flămând, fără mamă.

L-au îngrijit fără a-i pune nicio opreliște de a hălădui prin tot domeniul: nu existau lupi sau alte animale care să-l ucidă pentru a se hrăni.

Pentru căpriorul Țucu era limpede că „acasă” înseamnă aici printre oameni unde era hrănit dar mai ales mângâiat și iubit.
Înțelesese că el este „Țucu” și venea când era strigat.
.
Rațele sălbatice traversau lacul fără a zbura prea sus, iar atunci, pe la 15ani, a fost momentul când mi s-a pus prima dată o armă în mână.
Învățasem, în teorie, poziția corectă de tragere din poziția „î picioare” așa că     m-am ridicat în picioare în barcă și am tras în plan vertical, fără a ținti spre nevinovatele zburătoare. (La talere, unde am mers apoi cu alte ocazii, era altceva).

După primirea unui așteptat recul zdravăn în umărul stâng,
s-a auzit clipocitul alicelor care picau delicat în apă.
Oricum, nicio rață nu a fost împușacată.

Lacul era plin de pești, posibil hrăniți suplimentar, fiindcă degeaba stăteam cu undițele nemișcați în bărci, nu mușca niciunul.

Chiar dacă nimeni nu prindea vreun pește, seara, la ora mesei, peștii scoși cu plasa erau preparați după toate gusturile și preferințele.

Întipărită cel mai puternic în memorie mi-a rămas ziua în care ajungând la Podul Pitarului am găsit oamenii, salariații care asigurau să nu lipsească nimic celor care petreceau aproape o zi pe domeniu, cu sufletele îndurerate.

Abia dacă puteau vorbi.

În cele din urmă, unul din bărbați a reușit să articuleze sacadat:

– Țucu …l-au împușcat …pe …Țucu …

Venise un boss care trebuia musai să plece acasă cu ceva vânat cu mână proprie …

Dintre toate vietățile din pădurea domeniului l-a cerut, l-a vrut pe Țucu …
Nu am avut puterea și tăria să întreb cum s-a produs crima, dar acea vizită la Podul Pitarului a fost ultima!

La peste 50 de ani de la acea oribilă sacrificare a lui Țucu, un dentist omoară sadic un leu celebru.

Are justificare: a plătit pentru a primi dreptul la crimă!

Țucu al nostru a murit gratis …

Povestea unui tablou și nu doar atât

 

babutavesela-1270415981-2

Prin ’75, mama m-a rugat pe un ton care nu permitea niciun refuz:

– Aș vrea să-mi pictezi un tablou cu Isus!

Nu vă speriați, mama dorea „doar” un portret al lui Isus, nu vă gândiți că îmi arunca, pe umerii mei lați și în mâinile mele puternice, povara unei compoziții savante.

Credincioasă, deși fără a frecventa prea des slujbele la biserică, mama își avea cărticelele – și nu puține – cu rugăciuni la căpătâiul patului: pe și în noptieră.

În funcție de motive doar de ea știute, în unele seri, prefera drept somnifer lectura rugăciunilor.
În alte seri, același efect adormitor îl avea lectura a doar câtorva pagini din „Castelana din Shenstone”.
Romanul scris de Florence L. Barclay își avea, și el, locul lui pe noptiera mamei.

 

După ce viziona filme despre Isus, mama era foarte marcată de suferințele îndurate pentru noi, oamenii, și într-un astfel de moment de puternice sentimente, m-a rugat să-I pictez portretul.

Am început să pictez plină de temerile nereușitei.

Întotdeauna am fost frustrată de a avea „timpul meu”, de a avea acel timp pe care să mi-l dedic mie și hobby – urilor mele, printre care pictura.
Puținul talent, în lipsa exersării, nu prea mă ajuta.

Necesitatea perseverenței, a continuității, a exercițiului zilnic, au fost atât de concis spuse de către Leonardo da Vinci în patru cuvinte: „nihil die sine linea ”.

Am pictat mereu în grabă, cu pauze de la câteva luni la câțiva ani …culorile erau cam prea puternice (fără a fi totuși foviste) pentru a suplini prin culori vii cenușiul din suflet.
De a-mi însuși sau, a-mi crea o tehnică de pictat nici nu se punea problema.

Pictam atât de rar încât nici măcar nu mă puteam numi „pictor de duminică”.

Mă frământa întrebarea:

– Cum, oare, pot eu, o diletantă, să îndrăznesc a picta chipul lui Isus?

Îmi aminteam, din perioada sofiotă, cum regizorii bulgari din acele timpuri se temeau să facă un film despre marele lor erou, Hristo Botev. Nu îndrăzneau!  Le era greu să aleagă dintre actorii de marcă, pe acela al cărui chip să rămână veșnic legat de marele Botev.

La o probă filmată, cu un mare actor, al cărui chip a fost pe placul realizatorilor, era o secvență în care în prim plan apăreau mâinile actorului. Cam butucănoase, neșlefuite, cu degete scurte, ele au produs un șoc echipei regizorale și filmul nu s-a mai făcut. Perfecțiunea caracterului lui Hristo Botev trebuia regăsită și într-o perfecțiune fizică.

Am pictat rapid, eram în vacanţă, nu am avut griji sau probleme vreo două zile … aşa că am apucat să-l termin.

Îmi pare rău că la atât s-a rezumat talentul meu.

În acea perioadă nu se purta, în pictură, redarea fotografică. Se spunea că pentru asta e suficient să ai un aparat foto.

Am pictat cu pioșenie în limita posibilităților mele

Veșmintele cu care L-am îmbrăcat erau în culorile cerute de canoanele Renașterii: alb, albastru, roşu şi, pentru a fi Isus, tot după cum cereau canoanele, i-am făcut ochii albaștri.

Am aşteptat două – trei zile să se usuce bine vopselele de ulei şi m-am prezentat cu tabloul la mama care, bucuroasă ia tabloul, desface hârtia albă în care era ambalat, îl pune pe o piesă de mobilier să-l poată privi şi contempla din fotoliu.

Se holbează mama la tablou şi rămâne mută câteva minute!

Scuze pentru „holbează” dar acesta este cuvântul cel mai apropiat de modul în care a privit mama tabloul.

Cu glasul stins ca al unei pisicuţe nou născute, mama încerca să articuleze câteva vorbe şi în final a spus:

– Da’ ăsta nu este Isus, ăsta este Masis!

Cine era Masis?

MASIS ISSS

Masis era colegul meu drag din facultate care, întâmplător, în acea perioadă avea părul superb, lung, buclele negre i se unduiau graţios asemenea unor căluţi de mare, iar accesoriile de pe față, mustață, barbă, îl făceau să semene cu d’Artagnan, eroul lui Dumas, nicidecum cu Isus!

Probabil mama avea în mintea ei o cu totul altă imagine a Mântuitorului, total diferită de pictura mea.

– Păi Masis nu are ochi albaştri! spun eu cu tupeu.

Și ca necuviința mea să fie totală, i-am spus:

– Nu cred că L-ai văzut pe Isus ca să spui că nu este El! nu m-am abţinut eu.

În partea stângă a portretului pictasem o lumânare mare care să dea o atmosferă de pioşenie.

Mama a fost total dezolată aşa că m-am întors acasă cu portretul și am extirpat lumânarea din cauza cartonului care s-a îndoit, la propriu, în acea parte.

Poate un pic de inspirație a fost în ceea ce privește barba și mustața, dar nu m-am străduit nicidecum să semene cu Masis, poate cine știe, involuntar,
i-am dat aerul, mina lui, nu a fost nicio blasfemie.

În acest context nu pot să nu mă gândesc la icoanele româneşti vechi, pictate pe sticlă de mâinile pictorilor naivi, cu un Isus răstignit, zugrăvit în culori alb lăptoase, afişând un trupuşor inabil desenat şi o faţă schimonosită.

Bunica mea nemţoaică a venit şi s-a stabilit în România în anul 1930, în zona Sibiului, de unde se trăgea soțul ei (bunicul meu) , împreună cu cu cele două fiice, pe atunci de 7 ani (mama) și de 5 ani (sora mamei).

Au cumpărat o casă în podul căreia, făcând curăţenie, bunica a găsit câteva zeci de icoane pe sticlă.

Bunica nu ştia valoarea acelor icoane, atât de diferite de cele romano – catolice şi împreună cu copilele ei (mama şi tanti Ani) ridicau pe rând câte o icoană, o priveau, se strâmbau la ea imitând figurile strâmbe ale sfinţilor pictate inabil de pictorii zugravi de icoane din urmă cu două –trei sau mai multe veacuri după care le aruncau în coşul mare pentru gunoi unde s-au spart şi au fost iremediabil pierdute …

Rugămintea mamei de a-l picta pe Isus a venit după ce îl pictasem, tot la rugămintea ei pe regele Elvis!

L-am pictat pentru a mă relaxa în timp ce trebuia să stau ascunsă în casă din cauza lui Ex.

Aveam camuflajul pus spre a nu se vedea din afară, niciun semn că aș fi acasă şi, din aceleaşi raţiuni am aprins o lumină chioară.

De regulă nu pictez după fotografii ci din memorie.

În cazul lui Elvis, priveam o fotografie de pe când avea 30 de ani.
Ei bine, din cauza luminii chioare, culorile mi-au ieșit armonioase, asemănarea era perfectă, dar Elvis era tare tuciuriu …

La Isus am căutat să dau culorilor un aspect oarecum întunecat, mai rembrandian, dar Elvis era de-a dreptul tuciuriu ca un sudanez, dar mamei însă i-a plăcut şi ţinea portretul regelui rockului la loc de cinste.

După trecerea mamei în nefiinţă m-am mutat înapoi în locuinţa pe care i-o cedasem mamei şi lui nN în 1979.

Ca să îmi aduc mobila, am dat cadou celor de la firma de mutări lucrurile mamei, iar fiindcă oamenii se uitau admirativ la portretul lui Elvis, l-am făcut cadou împreună cu un alt tablou, cu pere, al pictoriţei aromânce Silvia Obreja.
S-au bucurat enorm şi mi-au mulţumit mult.

Dar stupoare! în urmă cu exact două luni am descoperit că în grabă l-au uitat pe rege și au luat doar celălalt tablou!

MASIS FRUNZA

… Masis

MASIS ISSS

Cum spuneam Masis a fost bunul meu coleg de facultate

MASIS BAR

Da, era frumos, iar d’Artagnan, eroul lui Dumas este cea mai apropiată caracterizare pentru timpurile când avea părul lung şi purta … accesoriile de pe faţă.

MASIS 5

Avea un păr superb, lung, iar buclele negre se unduiau graţios asemenea unor căluţi de mare în timp ce eu eram adesea tunsă ca o cătană pedepsită la doi centimetri.

MASIS DARIUS

Eu, iubitoare, l-am salvat de ameninţarea foarfecelor, deoarece condiţiile de acceptare în examene erau legate de tăierea părului.

MASIS NET

 

 

MASIS SIBIU

La unul din examene, la care ştiam că nu pot să negociez cu proful explicându-i că Masis era eroul unor poze pe care trebuia să le realizez pentru anulatul meu proiect de transfer la operatorie, am folosit 60 centimetri fir de liţă, sârma aceea super subţire, 8 agrafe de păr şi aproape un de flacon de fixativ!!!!

MASIS SOARE

Părea că are o freză tip fleică întinsă, lipită de frunte şi cap! Părea tuns la ceafă pe o linie dreaptă.

MASIS SEMI

Ehe, printre lucrurile utile învăţate de la Ex era şi arta deghizării.

MASIS BEZ

(În paranteză vorbind un alt lucru bun era să nu bei niciodată alcool pentru a avea întotdeauna mintea brici şi să fii totdeauna cumpătat pentru a rezista în condiţii improprii de viaţă.)

MASIS EU

Ex patrula peste drum de blocul în care locuiam eu.

Îmi aflase adresa şi aşa cum nu suport nici acum să meargă cineva, constant la un pas în urma mea, tot aşa nu suportam să stau în casă iar el să patruleze în faţă.

MASIS SCRIPT

Mă simţeam ca sechestrată aşa că am ieşit din bloc cu perucă şi îmbrăcată de aşa fel încât am trecut pe sub nasul fără ca el să aibă vreo reacţie şi a rămas ca tontul în faţa casei.

MASIS SĂPUN

Scuze, amintiri în amintiri …

MASIS  PALTON

Să nu mai vorbesc despre evenimente trecute și să privim fotografiile.

MASIS 3

 

 

 

 

 

 

(„Gânduri”, „Firimituri de fărâme viață”)

Iulie 2015

Despre stopuri

Să fie clar: scriu despre stopuri, nu despre semafoare.

Nu scriu despre acei stâlpi sau stâlpişori amplasaţi cât este oraşul de mare pe la intersecţii sau simple traversări, cu scop de trafic civilizat şi lipsit de accidente. Cu căpăţâni purtătoare de lumini colorate, ei ne dau cale liberă liber sau ne indică să stăm cuminţi până ne vine rândul să ne mişcăm.

Nu scriu despre semafoare fiindcă ar trebui să scriu cine sunt cei mai indisciplinaţi în faţa semaforului.

Nu, nu! Nu sunt şoferii ci o anume categorie de pietoni.
Vârstnicii!!
Oamenii împovăraţi de ani şi de ceea ce aduce vârsta înaintată: probleme de muşchi şi de oase topite, că se pierde proteina şi calciul, pasul nu mai este ferm ci ezitant. Auzul nu mai este chiar asemenea radarului de liliac aşa că maşina care se apropie este departe de urechile tari. Văzul și orientarea în spaţiu slăbesc.
Nu există zi în care să nu văd cel puţin doi vârstnici care nu se ştie de ce şi unde se grăbesc. Se uită la noi, pietonii corecţi ca la o turmă de oi proaste, care se lasă dirijaţi. Cu privirea, îndoim-aş că ar fi de vultur, apreciază cum să o zbughească prin faţa maşinilor care au încă verde. Nu de puţine ori am văzut câte o băbuţă, care probabil nici la ora de sport nu s-a prea obosit cu alergatul, cum smuceşte un copil de pe trotuar şi-l bagă pe carosabil în faţa unei maşini, salvaţi fiind doar de abilitatea şoferului!

Nu voi scrie nici despre stopurile unui Oltcit furate cu doi ani înainte de Revoluţie.

Furate, dar nu oricum!

Oltcitul era proprietatea unui militar, iar stopurile mașinii au fost furate chiar din incinta unităţii militare unde activa!!!

Superstiţios din fire, militarul aștepta, conform superstiției din popor, să i se mai întâmple ceva rău!

La nici trei ore după furtul stopurilor, militarul află că va fi tată!

– Ştiam, eram convins că voi primi o veste proastă, că mi s-au furat stopurile de la mașină! Exact așa cum se spune: în ziua în care ți se fură ceva, la scurt timp primești și o veste proastă! au fost cuvintele pe care a găsit de cuviinţă să le adreseze purtătoarei pruncului său.

De fapt vreau să dedic câteva rânduri, unor mici flecuşteţe de care adesea avem mare nevoie. .
Când sunt la locul lor le ignorăm şi le apreciem atunci când le simţim lipsa.

Aşa au păţit probabil amicii mei când au dat o petrecere.

Un puşti de 11 – 12 ani vede un dopuşor din lemn, mic, negru, înşurubat în parchet.
Îl deşurubează, îl bagă în buzunar, petrece cu invitaţii şi pleacă acasă la el cu acel dop din lemn, mic, negru.

A doua zi, la școală îl arată, ca pe un mare trofeu, unui amic.
– Ce ai făcut omule, ai luat stopul de la casa cu petrecerea!
– Ce stop?
– Păi nu era prin preajma dopului, cumva, vreo uşă?
– Ba da!
– Nu te-ai gândit că nu se afla acolo cu totul întâmplător? Păi dopul acesta din lemn, mic, negru avea rolul de a stopa uşa să se deschidă mai mult decât trebuie. Stai liniştit, de câte ori uşa va izbi unde nu trebuie vei fi pomenit cu origini cu tot.

Aveam şi eu nevoie de un stop.
Fereastra bucătăriei, cu geamuri duble are patru foi, iar când se făcea curent se deschideau toate ca petalele lalelelor pe timpul luminii de amiază, iar apoi începeau să se bată, cu zgomot între ele.

Trebuia să pun un stop care să ţină două foi de geam blocate.
Aleg din debara o bucată de lemn tare. Tai cu fierăstrăul chinezesc un buşon şi-l lustruiesc cu şmirghel.
Nu a fost nevoie să îl fixez cu şurub, era calculat (şi executat!) perfect să intre în profilul din lemn al ferestrei.

5 ani şi-a îndeplinit stopul misiunea până când, într-o zi, am deschis fereastra, am privit la stop și am gândit, influenţată la rele de Luna Mare ce sta să vină:

– Nu cred că mai este nevoie de ăsta!

L-am scos, dar ezitând să-l dau coşului de gunoi, l-am scăpat pe jos.
I-am dat, cu neobrăzare, un şut, iar el a zburat undeva, sub mobilă.

Nu a trecut mult timp și mi-am dat seama că fără micul stop viaţa este un calvar!

Vijelia stârnită de vâjgălăul aducător de ploaie agita cele 4 foi ale ferestrei, iar zăngănitul lor sinistru parcă anunța Sfârșitul Lumii!
Înainte însă de sosirea lui riscam să se spargă geamurile, să adun cioburi și să pun alte foi.

Am adoptat poziţia unui copoi în urmărire: mers în patru labe, cu fundul în sus scotocind dedesubturile bucătăriei. (Această poziţie îmi este foarte obişnuită: umblu prin casă adulmecând dacă negrul meu cotoi nu a lăsat urme mirositoare pe pardoseli).

L-am găsit, l-am repus la locul lui şi totul a intrat în normal.

Valoarea se află şi în cele mai, aparent, insignifiante obiecte.
Într-un mic stop.

Gânduri

FACEBOOK. Îndemnul Patriarhului Daniel pentru toţi preoţii: Intraţi în reţelele de socializare pentru întâlnirea cu omul de astăzi

Am citit titlul din ziarul „Gândul” și … gândurile m-au întors cu câteva zeci de ani în urmă …când mă aflam în Bulgaria.

Fugită din țară – eram primul om care fugea din țară socialist în altă țară …tot socialistă – m-am căsătorit cu Ex în Bulgaria, fără aprobarea consiliului de stat al RSR, așa cum era atunci normal, când era vorba de cetățeni din țări diferite.

Era interesul lui Ex să „realizeze” această căsătorie. Cum am făcut căsătoria am povestit pe larg în „Fărâme de viață”.

De ce acest interes, am aflat ceva mai târziu când lui Ex i-a fost interzisă rezidența în țară.
Am trimis consiliului de stat actele căsătoriei din Bulgaria pentru a fi recunoscută și pe teritoriul RSR, dar validarea întârzia.

Într-una din zilele anului 1966, Ex află că Patriarhul Justinian Marina se află în vizită la Sofia.

Ca de obicei Ex era bine informat: hotelul unde era cazat, ora exacta când intră, când iese, când… așa că, iată-mă în fața Patriarhului.

Îi sărut mâna – căsătoria mea a început cu puparea mâinilor unui sat întreg (satul unde s-a născut Ex), și femei și bărbați, că eram, la 18 ani, cea mai mica adultă prezentă la ceremonia nunții mele – și smerită, îi spun ce m-a învățat Ex.
În principiu, mai vulgar spus, l-am rugat să ne pună o pilă la consiliul de stat pentru ca acesta să ne recunoasă oficial căsătoria, cu ordin al …etc. fiindcă oricum o căsătorie încheiată oficial undeva trebuie recunoscută ca să nu fim nevoiți să mergem la ONU! Ei, tupeu exian! El orthodox și ateu, eu catolică, fără căsătorie religioasă …
Surprins și șocat, Patriarhul îmi spune, balansând capul în sus și în jos, ca un semn de neputință, cu voce blândă, tristă și resemnată:

– Eeeeee, nu mai avem puterea de altă dată …

Pupat din nou, etc. și ce o mai fi fost …am ieșit.

Normal, nu a urmat nicio recunoaștere a căsătoriei.

A fost recunoscută prin decret al consiliului de stat, după 2 ani, în august 1968 … când m-am repatriat și am depus actele de divorț!

Ei bine, amintirile m-au înors spre acei ani și curiozitatea mă impinge pe Google să aflu mai multe despre Patriarhul Justinian.

Și am aflat, printre altele, cea mai tare zicere a lui Justinian Marina:

„Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!” a spus Justinian Marina, patriarhul României.”

Și acum zic și eu:

– Auuuuuuuuuu!

(Scriitorul polonez Czeslaw Milosz, laureat al premiului Nobel, citează pe patriarhul Justinian în cartea sa Gândirea captivă.[4]

„Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii – crude, ce-i drept – care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului. „Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!” a spus Justinian Marina, patriarhul României.”
Scriitorul american Christopher Hitchens este și el de acord cu ideea că patriarhul Justinian a fost o unealtă a sistemului comunist. Hitchens scrie in God is not Great: „oameni ca Marina au fost fără îndoială plini de ură și jalnici in același timp”. )

Cred că va muri de …

„Hai să mănânc castraveții ăia doi care mi-au mai rămas!
Cică sunt „cornișon” …dar așa castraveți proști nu am mai mâncat decât cu trei ani în urmă”…mi-am spus în sinea mea ieșind din cadă.

Am luat două guri de chefir, în încercarea de a face un compromis între alergia la lactate și necesitatea unui strop de calciu, iar din frigider, am scos, de la legume, cei doi castraveți pe care, cu mult zel, am prins a-i spăla de zor sub jetul robinetului, meditând la castraveții Cornișon.

Știam că soiul Cornișonilor cuprinde în jur de peste 10 varietăți. Unele pentru consum în stare crudă, altele destinate să devină delicioase murături, în saramură sau oțet, cum dorește gospodina.

Încercam să determin dacă nu cumva gustul fad resimțit era din cauză că mâncam crud un castravete care trebuia murat.

Nuuuuu, categoric nu!

Pe vremuri, când încă mai credeam că pot fi, în paralel cu alte activități desfășurate, și o bună gospodină, am strâns o colecție întreagă de reviste rusești și bulgărești cu sfaturi și rețete culinare.
Citisem că soiurile de castraveți propice murăturilor sunt cei cu suprafața buburoasă iar eu luasem castraveți cu suprafața netedă și lucioasă ca fața sau ca …fesele pruncilor.

De regulă la murat se pun castraveți de dimensiuni mici sau până în 12 – 14 cm deși am văzut și castraveți murați care se apropiau de dimensiunea dovlecilor plini de voluptate pictați de David Siqueiros cu și mai multă voluptate.

De câte ori am cumpărat castraveți murați în saramură, de la precupețele din piețe, m-am trezit acasă că mi-au trântit câțiva castraveți murați de tip bostanoid, al căror interior era plin de sâmburi imenși, plutind într-o zeamă care îmi exploda în față, când mușcam din ei!

Am renunțat la castraveții în saramură din cauza alergiei la tot ceea ce fermentează, deși, pentru oamenii normali sunt recomandați în meniurile lui Pvzner ca fiind foarte sănătoși, dar ador în continuare castraveții în oțet.

Înainte de revoluție nu găseai pe timpul verii, în magazine, nici un fel de murături; erau ceva extrasezon probabil în virtutea principiilor:
– 1 „vara se mănâncă legume proaspete” și
– 2 „cine vrea vara murături să-și pună singur”

Da, adevărul este că adevărata gospodină, precum bunica, punea și vara câteva borcane mari cu castraveți la murat; după trei săptămâni erau buni de consum, întru bucuria pofticioșilor.

În luna a treia a coacerii lor intrauterine, cei doi fii ai mei mi-au indus o poftă nebună de murături în extrasezon!

Primul fiu a avut norocul de a se afla, împreună cu burtica mea, într-o țară unde legumele și fructele se găseau pe tot parcursul anului: proaspete, congelate sau conservate, deci pofta de acru mi-a fost satisfăcută pe deplin.

În perioada burticătoasă a celui de-al doilea fiu, am alergat, zadarnic, în luna iunie a anului 1987, după un borcan de castraveți murați.

Eram ca un vampir care nu găsește un gât, furnizor al licorii preferate!

După câteva zile de perseverentă căutare prin multe magazine am reușit să găsesc, într-un magazin mare, chiar din apropierea casei, ultimele trei borcane, din fericire destul de mari, cu ardei capia, import de calitate superioară din Bulgaria, rămași miraculos nevânduți, parcă pentru mine.
Ah! Tot Bulgaria salvatoare!

Dar să revin la spălarea sârguincioasă a celor doi castraveți, aleși special ceva mai mărișori, cam de 10 cm, pentru a simți că mușc zdravăn din ei, iar ei fac „crașc”!

După spălare i-am curățat de coajă, am aruncat cojile, i-am spălat din nou și i-am pus într-un castronel.
I-am despicat longitudinal, ca să mă bucur de imaginea texturii interioare, și am mușcat dintr-una din cele patru jumătăți.
Lucram ceva pe calculator, întindeam mâna spre stânga, lângă maus, unde plasasem castronelul, apucam o bucată de castravete, mușcam, puneam la loc restul și lucram mai departe. (evident, îmi ștergeam, pe un șervețel, degetele mâinii stângi, după fiecare contact cu bucățile de castravete)

După o jumătate de oră mai aveam o ultimă bucățică de castravete. Îmi înfig dinții în ea și înhaț castronelul să-l duc la bucătărie.

Privirea mi-a alunecat pe fundul castronelului unde cineva mărunțel, un albinos cu trup firav, chiar plăpând, se chinuia să meargă târâș, târâș.

IMG_1744

Spre ce??
Spre ieșirea din castronel, m-am amuzat eu malițioasă.

– Ai cale liberă, mă pregăteam să-i strig, dar în următorul moment mi-au înghețat răutățile printre dinți, blocate de întrebarea pe care mi-am aruncat-o mie însămi:

– De undea apărut acest viermișor în castronel?!

IMG_1740

Trec pe anamneza gesturilor:

Am scos castraveții din cutia de legume – zarzavaturi, i-am spălat, i-am curățat de coji, i-am spălat din nou – asta, cu a doua spălare, este o exagerare tembelă după părerea unei doamne doctor medic internist – i-am pus în castronel despicați în două pe axa longitudinală și nu era nici urmă de viermișor!

– Dacă ăsta micu’ a reușit să se ascundă atât de bine prin miez de castravete, după o gândire cvasi logică, mi-am zis că este posibil să mai fi avut frați, sau veri, sau alte grade de rudenie, pe care i-am mâncat.

– Ooooo, nu!! am răcnit îngrețoșată

Instantaneu mi se perindau prin fața ochilor, asemenea unor secvențe de filme, vizualizări din viața reală sau bancuri pe care le-aș încadra la tema: „Tu știi ce mănânci?”

O văd pe bunica în vagonul restaurant al trenului care o ducea în vizită la sora ei și la alte câteva zeci de neamuri ale noastre din Kazahstan.
A fost o lungă călătorie: două săptămâni cu trenul, până la cca 50 km de frontiera cu China, cu mese servite la vagonul restaurant …

– Chelnăr, uite în supa mea plutește pana asta de găină! spune bunica indignată.

Chelnerul se apropie, scoate calm pana cu furculița și cu blândețe o întreabă:

– Doar sunteți gospodină, nu? Ce, nu vi s-a întâmplat niciodată să vă cadă o pană în supă?
Omul a schimbat totuși farfuria cu supă poate fiindcă bunica, revoltată a răspuns prompt, energic:

– Mie? Niciodată!

– Fraților, a strigat un coleg de facultate căminist. Știți ce am găsit, azi dimineață, în cana cu lapte servită la cantină?

– Ce! Am întrebat toți pocnind de curiozitate.

– Un sâmbure de lămâie de la ceaiul servit aseară!

Iată și un banc pe astă temă:

Un cetățean stă la masă la un local și, după ce soarbe trei linguri din supa gustoasă, dă de ceva ciudat …

– Chelner, în supă am găsit o bucată de cârpă ordinară!

– Cât ați plătit pe supă, domnule?

– 8,75 lei! spune omul nervos.

– Și ce vroiați la banii ăștia, catifea??

Ei, dar am uitat de viermele meu …

Hait! Castronelul gol!

Ne, ne, ne, doar la prima vedere.
Viermișorul se plimba pe circumferința castronelului!
Cerc închis!
Nicio ieșire, am gândit eu, din nou, răutăcios.
Cu o micuță cheie franceză l-am aruncat înapoi în centrul vasului și l-am hidratat cu trei linguri de apă să se înece.
Care, ce înec?
Asemenea unei rățuște viermele înota cu căpșorul în sus ca nu cumva să înghită apă.

Mi-am văzut de ale mele vreo jumătate de oră.

„El” continua, obosit, cu forțe reduse să înoate.

– Cred că v-a muri de oboseală, am gândit privind-l, apreciind că sunt ultimele lui zbateri.

Aș! Cu forțe renăscute a reușit să iasă din apă și să urce pe peretele vasului! I
Cheița franceză l-a retrimis în apă.

Încăpățânat a început o dinamică luptă cu apa și în câteva secunde urca din nou pe perete!

Parcă a găsit cheia, nu, nu cea franceză, ci cheia escaladării vasului.

În decurs de un minut a urcat de 6 ori până la muchia vasului și, mânată de a face un studiu de …caz, l-am retrimis de tot atâtea ori pe fundul apei.

Viermele a rămas câteva clipe nemișcat, parcă șocat, lăsându-și capul pe luciul apei.

– Cred că v-a muri de dezamăgire …

După câteva clipe de renunțare și-a continuat lupta cu apa și cu peretele: cele câteva clipe de odihnă au fost benefice, au avut un efect de reviriment!

A străbătut apa și a reînceput, cu forțe sporite, parcă plin de bucurie, să urce.

Nu pentru mult timp.

Cheia franceză l-a retrimis de unde venise.

S-a zbătut parcă plin de ciudă iar eu am gândit sadic:

– Cred că v-a muri de oftică …

Totuși viermișorul nu s-a dat bătut și a urcat din nou, și din nou, și din nou.

Absorbită de ceea ce lucram, priveam spre el doar din timp în timp și de 6 ori a reușit din nou să urce și să se plimbe victorios pe marginea castronelului.

Ah, tu cheie franceză fără milă …

– Va muri de disperare …ba nu, de năuceală … ba nu, de amețeală, am spus în sinea mea după ce viermișorul, asemenea unui avion defect intrat în vrie, se rotea în apă, total dezorientat.

Cineva a sunat la ușă și a încheiat experimentul meu și lupta impresionantă, tenace, a micuței ființe.

Considerând că viermișorul stă bine la capitolul înot l-am eliberat rapid în chiuvetă, iar jetul robinetului a continuat să-l învârtească purtându-l spre necunoscut.

(„Gânduri”)
iulie 2014