Mi-am luat ochelari

Întotdeauna am văzut …departe.

A, nu am scrutat timpul cu nu ştiu ce percepţie anticipată, nu am prognozat toate alea pe care le voi „împlini” odată cu trecerea timpului; nimic de natura clarviziunii! Pur si simplu eram hipermetrop!

Nu am avut niciodată probleme cu vederea …iar o nesănătoasă deprindere, cititul în timpul meselor, îmi certifica lipsa oricăror probleme de vedere.

În faţa mea erau farfuriile cu mâncare, salatiera, sosiera, iar mult dincolo de ele, la peste 60 de centimetri distanţă,  pentru a nu le împroşca, inerent, cu zemi comestibile, îmi amplasam cărţile.

Cărţile erau puse pe un suport care le asigura verticalitatea, iar doua roci, ușor radioactive (asta am aflat-o mult mai târziu) aveau rolul de a ţine foile deschise. În faţa cărţii care urma a fi citită se afla un şerveţel  pentru a manevra filele cu degete curate.

Cum spuneam cărţile se aflau astfel la peste 60 cm şi vedeam perfect.

Uneori, vederea prea bună la distanţă mare, mă exaspera fiindcă vedeam prea bine defectele, imperfecţiunile de pe feţele oamenilor; sau de pe picioarele lor! Zăream fiece firişor de păr răzleţ de pe picioarele doamnelor care se deplasau unduios pe stradă  și mă întrebam imediat dacă nu sunt și eu în aceeași situație pentru un oarecare privitor din urma mea.

Nu m-am dezbărat niciodată de năravul de a citi la orele mesei cu toată ştiuta teorie că nu digeri ceea ce citeşti şi nu înţelegi ceea ce mănânci.

Aşa au trecut nişte ani şi într-o zi am constatat că, fără să pun fir de alcool în gură (cel mult din An în Paşti, cum se spune), văd dublu toate literele, iar pentru o bună lectură trebuia să … arunc ziarul sau cartea – urât tratament! – pe jos şi să citesc stând cocoţată pe un scaun supraînălţat cu o uriaşa pernă din piele!

Cititul mergea, dar mâncatul, cu capul aplecat spre a privi în jos, era deranjant şi incomod!

Începusem să văd două urechi la un singur ac de cusut!

La peste 1 metru și ceva distanță față de ochi, cele două urechi ale acului, începeau să se suprapună frumos, devenind una singură, dar cum să țin acul la asemenea distanță?

Era ridicol când, ca orice om, vrei să îţi coşi un nasture căzut, începi mai întâi să vânezi urechea acului.

Țineam firul de aţă, pe care îl trecusem de zeci de ori prin gură, l-am plescăit, l-am lipăit, doar – doar va trece mai uşor pe partea cealaltă a acului!

La monitor nu era nicio problemă să-l ţin la distanţă, dar la cumpărături, în magazin, trebuia să mă duc la doi metri de raft ca să văd produsele mai bine; asta dacă era spațiu.

Mâinile, cu toate eforturile făcute, nu se întindeau la peste 1 metru cât mi-ar fi trebuit pentru a citi inscripţionările de pe etichetele borcanelor, cutiilor, pachetelor.

Se copsese, deci, momentul să-mi pun ochelari! Era în 2002,

Reclamele atractive ale diverselor firme de ochelari iţi …săreau în ochi!

De unde să ştie ageamiul din mine cine îţi stabileşte dioptriile?  Reclamele (ah, reclamele!) lăsau să se înţeleagă că dioptriile se stabilesc acolo, la sediul comercial al firmei, cu o tehnologie computerizată, de secol XXI !

La Piaţa Unirii era plin de firme de ochelari! Am vizitat câteva sedii şi nu ştiu ce atracţie lăuntrică m-a determinat să aleg o firmă franţuzească deşi chiar alături se afla şi o unitate „Optinova”.

Marea tehnologie computerizată era de fapt tot aceeaşi învechită cutie cu lentile „şanjabile” şi aceeaşi ramă – cadru în care se introduceau, succesiv, lentile cu diverse dioptrii.

Rama – cadru mi s-a aplicat pe figură, mi s-a vârât un text la 25 centimetri sub nas şi am fost întrebată dacă văd  bine ce scrie.

După câteva schimbări de lentile m-am declarat mulţumită cât de bine văd. Am avut însă grijă să ţin foaia puţin mai departe de faţă, respectiv de gură: să nu mă încurce când voi citi mâncând!

Nu ştiu criteriile după care fusese angajat puştiul pirpiriu care stabilea dioptriile.

„La o firmă particulară nu sunt angajaţi tâmpiţi pe bază de pile ci oameni competenţi!” am gândit eu, cât se poate de prost, în momentul în care, câteva luni mai târziu,  am văzut pe… lentilele cui mi-am lăsat ochii.

Dioptriile stabilite erau identice pentru amândoi ochii, dar cine eram eu să comentez?

Încrederea în profesionalismul unui angajat al unei mari firme private m-a…orbit total şi am scăpat… din vedere că, de regulă chestiile duble ale corpului uman nu sunt identice; vezi lăbuţele  picioarelor, sânii femeilor, niciodată ce este în dreapta nu este la fel cu ce este în stânga.

Scuze pentru alăturarea sânilor de picioare, dar nu-mi vine alt exemplu de intercalat între sâni şi picioare.

Urmând regula de mai sus, probabil că mai rar se întâmplă ca ambii ochi să vadă la fel, dar fericită că lentilele din casetă mă ajută la citit, nu am acordat atenţie acestui amănunt al dioptriilor identice (-0,75).

Am ales ramele şi urma să revin după 48 de ore. Lentilele prescrise se aduceau nu ştiu de unde.

Am revenit după 48 de ore

Angajatul care se ocupa de comandarea – aducerea lentilelor prescrise cât şi de montarea lor în rame îmi aduce ochelarii făcându-mi o surpriză: ramele erau altele decât cele alese de mine, cu  mult mai mici, meschin de mici, pretextând că lentilele nu se potriveau cu ramele!

Am înghiţit pastila, fără a obiecta sau a face aluzii răutăcioase pentru ei, dar justificate de preţul plătit, de ciubucurile liber consimţite şi de suprataxele nesimţite luate de distinşii români angajaţi ai firmei franţuze!

Rama ochelarilor era cu mult mai mică decât cea aleasă de mine și avea un aspect ciudat:

era o structură spațială ce aducea cu un fluture imens cu aripi transparente, trapezoidale, aurii  pe margini, care se chinuie să stea pe prețiosul meu nas!

Din fericire, foloseam ochelarii doar  la citit acasă sau în spații închise, delimitate, deci nu exista pericolul de a speria cu ei persoane necunoscute, dar pentru orice eventualitate îi purtam  întotdeauna asupra mea.

 

A trecut circa o lună de când ochelarii deveniseră, alături de cuțitul meu pentru masaj, nelipsiți însoțitori în deplasările mele.

Aveam ochelarii în poșetă, iar poșeta  am pus-o lângă mine pe canapea. Canapeaua era a unchiului la care eram în vizită împreună cu Contele.

Era o frumoasă zi de sâmbătă și conform unei tradiții, după orele de electronică ale Contelui (de la Palatul Copiilor) îl vizitam pe fratele tatălui meu, unde venea și nepotul din partea fiului său și al meu văr.

Tradiția acestor vizite din zilele de sâmbătă începuse în urmă cu circa un an, odată cu aplicarea cu moderație, deci …perlată, a „Principiului deportării”!

Paranteză explicativă :

După o anumită vârstă, unii soți își separă paturile, alții își separă camerele, iar mătușa se separase de unchiul mutându-se fiecare în apartamente situate foarte aproape unul de celălalt.

Nici nu se punea problema unui divorț!

Pur și simplu era singura posibilitate a mătușii de a-și aplica principiul :

„După ce trec de 60 de ani, toți bărbații ar trebui să fie deportați în lagăre! Devin enervanți, ciudați și pentru a evita contrazicerile, dar mai ales amestecul lor în bucătărie, deportarea în lagăre de bărbați e singura soluție!

Evident, unchiul, colonel pensionar , cu studii superioare (și) în electronică (lucrase cu primele computere, rusești, de dimensiunile unor dulapuri ), continua să facă aprovizionarea și toate treburile aferente apartamentului mătușii …deci „deportarea”, izolarea unchiului, era limitată.

 

Revin la acea frumoasă zi de sâmbătă.

Îmbrăcat cu un șorțuleț frumos, unchiul pusese fripturile la făcut, preparase salatele și juca remi cu cei doi nepoți, elevi de clasa a VIII-a.

Am ieșit pentru câteva momente la bucătărie, așa că i-am rugat pe cei prezenţi să nu şadă, din neatenție sau viteză pe poșeta mea lăsată pe canapea, fiindcă înăuntru am ochelarii de curând achiziţionaţi.

 

Când am revenit în încăpere, observ că unchiul, aplecat asupra poalei proprii, că doar avea șorțuleț, moșmondea ceva foarte concentrat.

Fiul vărului meu, un junior judocan de 14 ani, făcuse un salt sălbatic pe canapea aterizând cu picioarele exact pe poșeta mea.

Unchiul, îngrijorat, a deschis poșeta  şi a scos ochelarii cărora de la compresiune le sărise o lentilă!

Moşmondeala din poală era încercarea de a reintroduce lentila în ramă. A tot frecat rama metalică pentru a obţine o dilatare temporară până când rama s-a fisurat. Fisura a permis lejer introducerea lentilei în ramă dar, la fel de uşor, permitea lentilei să danseze, să-mi perturbe  vederea, iar din când în când chiar să sară din ramă.

După două săptămâni de „uite lentila – nu-i lentila” am aruncat ochelarii într-o cutie – după ce am îndoit ramele înciudată –  însoțind acest gest cu o grămadă de gânduri bune (!) la adresa micului judocan care m-a lăsat fără ochelarii „de firmă” în mod atât de neaşteptat.

Dar cum se spune, tot răul înspre bine: am făcut exerciții chinezești de presopunctură pentru îmbunătățirea vederii.

 

Într-o zi, am aruncat priviri succesive pe monitor când cu un ochi, când cu celălalt și am constatat că ochiul stâng, care a suferit cândva un traumatism al  ganglionului stelat, în mod surprinzător,  vede mai bine decât dreptul!

 

Ochelarii mei, cu care văzusem bine, au fost prescriși de puștiulică al nostru de la firma franceză conform bancului: dacă ai un picior băgat într-un lighean cu apă rece, iar celălalt picior într-un lighean cu apă fierbinte, în medie situația e bună!

 

 

În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit

În trecutele timpuri la institutele, instituţiile si întreprinderile nu foarte mari se obişnuia ridicarea simplilor salariaţi la rangul pompos de „Ofiţer de serviciu”!

În realitate, salariații deveneau paznici sau dispeceri ad – hoc după orele 16, când programul de muncă înceta, până a doua zi dimineața.

În vorbirea curentă salariații spuneau „sunt de gardă”.

Ofiţerii de serviciu ofiţereau, sau …„gărduiau”, cum doriți, în două schimburi:
1. schimbul I de la ora 16 până la ora 22, și
2. schimbul II de la ora 22 până la 7 dimineaţa, când venea portarul adevărat, încadrat și retribuit ca atare.

Investirea salariaților ca ofițeri de serviciu, le era adusă la cunoștință la începutul fiecărei luni, când se întocmea lista cu programările tuturor și semnau de luare la cunoștință.

Salariatele de sex feminin erau programate doar pentru schimbul I pentru a nu sta singure, ca nişte bufniţe în noapte, în ditamai instituţiile şi să tremure de frica şoarecilor care bântuiau chiar şi la etajul 8 prin birourile de proiectare ale unei instituţii din apropierea Universităţii Bucureşti.

Salariații erau anunţați din timp când vor fi Ofiţer de serviciu, ca nu cumva să dea naiba să uite și să lase instituția de izbeliște.

În ziua şi la ora stabilită a gărzii, i se punea omului pe braţ o banderolă roşie cu două litere majuscule albe: OS!

Ofiţerul de serviciu primea trei registre:

– un registru pe care era scris „Procese verbale” în care, la încetarea serviciului, consemna solicitările şi problemele apărute în timpul serviciului, și

– alte două registecare care stăteau la dispoziţia OS – ului pentru a fi prompt în furnizarea numărului de telefon solicitat. Unul cu telefoanele angajaţilor şi altul cu telefoanele și adresele unor membri de partid importanţi, șefi, directori, etc.

Ofiţerul de serviciu stătea într-o încăpere sau într-o gheretă, răspundea la telefon dând relaţii apelanţilor, dădea indicaţii clienţilor pe unde, când şi cum să ajungă, a doua zi, la un anume birou sau la un anume şef al instituţiei.

Pentru prestaţia lor în afara orelor de program, OS – iştii erau gratulaţi cu o zi liberă.

Salariatele preferau să cedeze funcţia de ofiţerese bărbaţilor, mari amatori de zile libere, care să facă de serviciu în locul lor. Era permis.

Programul ofiţerului de serviciu din schimbul I se termina oficial, cum am spus, la ora 22,, dar schimbul II venea, în general, cu mai mult de o oră înainte de ora 22 ca să prindă mijloacele de circulație, deja mai rare la orele serii, fără emoții că va întârzia.

În aceste condiții, evident că Ofiţerul de serviciu din schimbul I pleca mai devreme acasă, fără să specifice în registrul de „Procese verbale” că a plecat acasă cu o oră mai devreme.

Nu avea sens!

Instituţia era pe mâini autorizate!

În timpul nopţii, singurele solicitări erau niscaiva telefoane de pe la vreun director care cerea Ofiţerului de serviciu să-i dea numărul de telefon al nu ştiu cărui şef, salariat, sau mare mahăr.

OS – iştii din schimbul II, își aduceau c3eva de citit, ascultau muzică la radio, iar când li se făcea somn se culcau pe o canapea care le stătea la dispoziţie.

Era o seară caldă a unui început de primăvară, început de martie.

La un binecunoscut Înstitut de Proiectar, Ofiţerul de serviciu, din schimbul II, a sosit cu mult înainte de ora 22, cam pe la ora 20:40, așa că Ofiţerul de serviciu din schimbul I a plecat bucuros acasă la ora 21, lăsând pe masă registrul cu următorul text:

„Proces verbal”

„Subsemnatul XX am fost Ofiţer de serviciu de la ora 16 până la ora 22.

În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit”

Ofiţerul de serviciu a semnat şi a pus data:

„4 martie 1977, ora 22” !!!

Nu se întâmplase nimic deosebit …???

Doar acel mare cutremur de 7,2 grade pe scara Richter!, de la ora 21 și 22 de minute !!

(„Strict autentic”)
noiembrie 2014