Cheile timpului pierdut

Am trecut de multe ori prin situații în care pierdeam noțiunea timpului.

Absorbită, concentrată în lucru, nu mai auzeam nimic deși în jur era vacarm infernal, iar când lucrarea era gata constatam că au trecut multe ore fără să le simt trecerea.

Alteori, stam  într-o anume așteptare, iar timpul se dilata sau se condensa după cum oscila  răbdarea mea (în general foarte mare).

Într-o zi, am reușit performanța ca după o activitate de 6 ore să cred că au trecut 24 de ore!

– T …, mi-ai adus planurile subsolului din S…? Sunt două luni de când ți le tot cer. Trebuie să zugrăvim subsolul ăla, vreau planurile!

De unde planuri?

T nici măcar nu călcase prin zona cvartalului, iar planurile nu aveau cum să-i pice din cer …

– Am fost ocupată cu ZD-urile …zise, deloc convingătoare Să meargă Lacrima să le facă!

Iată cum T, o fată admirabilă, inteligentă și deosebit de frumoasă a găsit rapid soluția unei lucrări întârziate printr-un passing shot spre mine. Făceam parte dintr-un colectiv deci interesul era să meargă treaba bine …

Deși,  în mod cert, planurile existau prin arhiva primăriei, T a găsit de cuviință că mai repede le întocmesc eu decât să fie căutate prin primărie cu cerere înregistrată, programare, amânări, etc.

Cum ordinele se execută, iar proverbul meu preferat este „a auzi înseamnă a te supune” (pr. arab), mi-am luat lanterna și am plecat la complexul S fără să pun întrebări suplimentare.

 

La ora 9 deja am ajuns la complexul S, alcătuit din vreo 10 – 12 blocuri foarte asemănătoare care se identificau după plăcuțele metalice inscripționate cu litere.

M-a întâmpinat administratorul, fost cadru militar, un om mărunțel la vreo 57 de ani.

Meticulos, a îmbrăcat un halat albastru cum purtam în anii de liceu la orele de politehnizare să nu sară șpanul pe noi.

Și-a luat și el o lanternă și am plecat spre intrarea în subsol.

Am intrat printr-o poartă uriașă și am coborât o pantă mai mult decât generoasă!

Nu, nu era un garaj! Nu era un garaj în accepția a ceea ce numim de obicei garaj. Era un spațiu imens ca suprafață, bine asfaltat, unde încăpeau o grămadă de camioane și nu numai.

Toate blocurile aveau subsoluri proprii legate între ele prin drum subteran.

Am plecat la pas pentru edificare. Lățimea subsolului era variabilă, existau și zone ceva mai înguste decât cele de la intrare, dar lungimea lui era imensă.

Șocantă era și înălțimea acestui uriaș subsol, dar exista o explicație!

Privind peretele care mărginea subsolul pe partea opusă intrării, am zărit niște trepte de acces.

Desenasem planul general, administratorul m-a ajutat la măsurători și țup, pe scări!

După un număr de trepte se făcuse beznă: nu exista curent electric.

Am intrat într-un  spațiu îngust al cărui tavan cobora tot mai aproape de capul meu.

După câțiva pași, unica soluție a fost să continuu drumul ca un răcan pedepsit:  pe burtă, cu pixul într-o mână, lanterna în cealaltă și cu răsuflarea administratorului în pantofi! Venea în urma mea cu foile.

Galeria avea sub 120 centimetri înălțime, iar lățimea era de cca 100 centimetri; un om de 90 de kile ar fi rămas captiv în tunel.

Ne târam pe burtă și pe coate în întunericul abia spart de lanterne, prin praf și mizerii, iar când am terminat traseul, ca să numesc elegant infectul tunel, soluția de întoarcere a fost fascinantă: prin alt tunel cvasi identic situat deasupra primului!

Burtă, coate, mizerii praf …și din fericire doar pânze de păianjeni – morți poate din lipsă de hrană – și nici urmă de șobolani!

Iată ce puțin îi trebuie unui om să fie fericit…

Parafrazându-l pe Ostap Bender,  „prezența lipsei” șobolanilor și a păianjenilor era deplina fericire!

Pe la ora 15:30 am terminat vizitarea ieșind din beznă în plin soare, orbitor soare.

După 6 ore petrecute în întuneric și în poziția culcat am pierdut noțiunea timpului.

Intrând în biroul administratorului, mi-am luat geanta de pe măsuța administrației, am scos agenda cu programul lucrărilor și am rupt pagina „Marți” convinsă că deja era miercuri.

M-am spălat pe mâini, pe față, încercând, inutil, cu mâinile ude să îndrept aspectul de homeless …norocul meu că aveam o geacă de fațadă.

Întind mâinile încă umede să-mi apuc geaca de pe cuierul stil pom, când am simțit pe spate două mâini obraznice care încearcă să mă pipăie, evident pe zona cea mai accesibilă …fundul.

Am făcut o întoarcere la 180 de grade și fără să scot un cuvânt i-am aplicat – nu, nu lovituri, era prea aschimodie, n-ar fi supraviețuit – un ciclu generos de zgâlțâituri.

Îl apucasem de reverele halatului albastru de politehnist și îl zgâlțâiam cu toți dracii adunați, intrați în mine din bezna subsolului.

Cred că m-ar fi apucat seara repetând la nesfârșit scuturatul cu mișcări bruște stânga – dreapta, înainte – înapoi, dacă după vreo 8 minute de procedură nu ar fi început să-i sară din buzunarele halatului niște legături cu tot felul de chei!

Cheile timpului pierdut inutil în subsoluri …

Imaginea era cât se poate de comică, iar zdrăngănitul cheilor în cădere, urmat de plezniturile lor pe pardoseală, au fost asemenea sunetelor de gong care mi-au spus că meciul s-a încheiat.

Zugrăveala subsolurilor?

Să fim serioși …

Mă întreb dacă a mai intrat vreodată cineva în acele tuneluri.

 

2 aprilie 2016 „Strict autentic”

Întâmplare potențial mortală

De două ore priveam tavanul.

 

– Ai omorât vreodată un om?

– Nuuuu …răspunse interlocutorul meu vădit șocat și contrariat de o asemenea întrebare directă.

– Era să omor un om …sau mai mulți …am spus eu cu glasul stins, apoi am continuat:

– Nu acum, în urmă cu două zile, dar încă nu-mi revin, mă simt vinovată pentru ceva neîntâmplat. Nu știu ce să fac pentru a uita.

– Fă ceva ce-ți place, mi se spune ferm soluția salvatoare.

– Păi privesc de două ore și ceva în tavan …

– Dacă asta îți place, spuse ușor glumeț cel de dincolo.

Rememoram ziua aceea și o îndulceam cu o amintire.
Mergeam cu niște amici pe stradă pe la ora prânzului când, de la etajul 2 al unui bloc, o gospodină ne scutura de mama focului, direct peste inteligentele noastre căpățâni, o față de masă cu resturi alimentare.

– Așa, hai, aruncă-mi și un picioruș de pui, i-a strigat enervat unul dintre colegi.

Dar să povestesc cum era să omor un om …sau mai mulți …

Guguștiucii pe care îi hrănesc pe pervazul ferestrei camerei mele tropăiau de mama focului precum niște răcani, de pe timpuri, la instrucție. Ba îmi atrăgeau și atenția că ei sunt acolo și vor pâine sau cozonac, depinde de ce resturi am prin casă. În timp, am început să disting emisiile lor sonore, diferite în funcție de trăirile lor: când cer papa, când papă …papa, când sunt nemulțumiți că le-am deversat pe pervaz o pungă cu mălai …evident crud.

Nu mă învățasem minte cum este cu dictonul „vrabia mălai visează” …de când i-am dat puiului de liliac insectivor o farfurioară cu mălai, iar el, ud după ce a căzut în farfurioara cu lapte, s-a panat în mălai! Știu că liliacul e mamifer, dar când a intrat în zbor în camera mea, crezusem că este o vrăbiuță, iar zborul foarte special l-am atribuit fricii de spațiu necunoscut!

Deci, ca să nu supăr guguștiucii insistenți să le dau papa, nu am mai ținut cont că Stevy, motanul fiului, pândește din umbra camuflajului …

Le-am dat să mănânce apoi mi-am văzut de treburi.

Un mieunat, relativ vinovat, mi-a adus aminte că era ora de carne a lui Sevy așa că l-am chemat la masă.

Surzenia mea de urechea stângă face ca toate sunetele să le aud venind din dreapta deci, am căutat mai întâi în dreapta, apoi în stânga, în față, în spate.
Ioc don cotoi! (scuze turcismul)

Mieunatul s-a transformat treptat în țipete disperate și m-am edificat: cotoiul nu a pus frâna la timp când a atacat guguștiucii și a picat pe acoperișul balconului de la etajul 4! Precizez că balcoanele nu sunt unul sub altul, arhitectul a făcut un frumos „ joc” al balcoanelor pentru a sparge monotonia fațadelor.

O oră i-am întins mai întâi mâna, apoi bețe, sfori, cârpe, cuverturi, de care să se agațe și să urce la fereastră. De două ori era să alunec și eu, în cap, pe acoperiș.
Probabil panicat fiind renunța rapid să se cațere mai mult de 60 centimetri, deși după cum înfige ghearele în pulpele și mâinile mele garantez că avea potențial de a urca până la fereastră.

Aveam două probleme conjugate: urletele lui care deranjau vecinii și teama să nu cadă frumușelul casei de pe acoperiș. L-am salvat odată cu 3 ore de masaj după ce a zburat cinci etaje în jos, pe geamul băii, vânând vreo zburătoare …

Sub presiunea urletelor disperate, am luat cea mai proastă hotărâre: am luat din spațiul de depozitare al balconului meu o scară din lemn de vreo 20 de kile pe care am scos-o pe fereastră și am pus-o pe acoperișul de la 4.

Acoperișul avea o mică pantă …Nu am apucat să stabilizez scara …trebuia să mă urc pe o piesă de mobilier din fața ferestrei, timp în care cotoiul a hotărât de unul singur să se urce pe scară și a sărit pe ea cu o detentă neprevăzută care era să mă arunce peste fereastră.

Norocul meu a fost că scara mi-a fost smulsă din mâini în timp ce escaladam mobila din dreptul ferestrei, dar scara – o scară dublă – s-a dat peste cap și a zburat de pe acoperișul balconului de la etajul 4!

Am înlemnit!

Mi-am revenit ascultând tăcerea de la sol …semn că, din fericire, nimeni nu a fost nici lovit, nici omorât …mi-am înlocuit pantalonii scurți cu unii lungi și am coborât în fața blocului.

Da! Slavă Domnului nimeni nu fusese lovit, scara zăcea inertă, supărată de aventura ei deloc premeditată, iar un grup de oameni, indignați și ostili au sărit cu gurile pe mine după ce au aflat că scara picată „de sus” îmi aparține.

Cea mai vocală și indignată era o mămică venită cu copilul la spațiul de joc amenajat la vreo 15 metri distanță, deși copilul dânsei nu s-a aflat nicidecum în spațiul unde a picat scara și nici nu ar fi avut de ce să se afle acolo.

Oricâte scenarii s-ar fi putut scrie, oricâte victime, teoretic, ar fi putut să fie, am avut noroc atât eu cât și potențialele victime care nu s-au aflat în locul și în momentul acela al aterizării scării.

Aflând că nu am aruncat scara cu vădită intenție de omucidere ci pentru a-mi salva cotoiașul, grupul de circa 10 persoane s-a divizat în 9 contra 1!
Deci 9 erau iubitorii de animale care, cu suflet bun, au început a-l deplânge micuțul care se auzea urlând. Le era teamă să nu cadă și se gândeau că poate îi este foame și sete.

– Da, da! m-a susținut o doamnă la vreo 70 de ani. Eu eram în blocul din fața blocului doamnei, am văzut cum doamna i-a întins un cearșaf, apoi o cuvertură să urce pisoiul, dar mereu aluneca. Apoi i-a pus scara și …

– Doamnă, acum stați aici încă puțin, îmi zice un tânăr, nu știam ce s-a întâmplat și când am ieșit din bloc, am văzut oamenii adunați în jurul scării căzute de sus … Am anunțat poliția și trebuie să sosească din clipă-n clipă, vă rog, deci, să stați să-i lămuriți.

Trecuse deja o jumătate de oră și, dacă situația nu ar fi avut un potențial tragic, aș fi spus că parcă era un moment al grupului „Vouă”.

După circa 10 minute tânărul se scuză că trebuie să plece, iar eu am rămas cu grupul așteptând poliția.

Abia a parcurs acel tânăr cca 30 de metri, că a sosit mașina poliției; tânărul a discutat cu cei doi polițiști și le-a explicat ce se întâmplase, deci treaba se lămurise deja.

Polițiștii au venit la locul faptei și, în temă cu ce se întâmplase, au fost foarte amabili, binevoitori cu mine și au calmat-o pe doamna intrigată: scara a căzut, dar nu lovise pe nimeni. Orice speculații nu aveau sens!
Au discutat foarte prietenoși, nici măcar nu i-a interesat cum mă cheamă și cine sunt.

– Doamnă, luați-vă scara, plecați liniștită, dar nu uitați: în orice situație sunteți, când întreprindeți ceva mai întâi să vă asigurați!

Cuvinte simple, dar atât de potrivite, mai ales pentru o persoană ca mine: întotdeauna am mers la risc!

Una din doamnele din grup, arătându-se foarte impresionată de pisic, chiar i-a întrebat dacă nu vor să ne ajute să recuperăm pisicul de pe acoperiș.

– Doamnă …noi suntem de la poliție …totuși …

Domnii de la poliție au plecat, oamenii din grup s-au dus la treburile lor, doamna cea drăguță și iubitoare de animale m-a sfătuit să chem pompierii, iar doamna în vârstă, care a văzut scena privind din blocul de vizavi de la 5 – 6 metri distanță, grație arhitectului care a aplicat cele învățate la școală „jucând” capetele blocurilor pentru „a da bine” desenate în plan (astfel încât între capetele a două blocuri sunt doar maximum 6 metri care ne asigură un trai intim dacă nu ne punem elemente de camuflaj) a venit la mine să-mi facă o propunere de comă, după toată întâmplarea din care doar un noroc chior m-a salvat.

– Doamnă, îmi zice dânsa, am o idee! Vin la dumneavoastră și vă ajut să recuperăm pisoiul. Trebuie să îmbrăcăm cu 4 șosete picioarele scării să nu mai alunece, vă ajut și eu să ținem scara.

M-am abținut să nu izbucnesc în râs în timp ce vizualizam cu ochii minții picioarele scării îmbrăcate cu șosete și am declinat oferta.
I-am spus doamnei că vorbisem deja, până să cobor în fața blocului, cu fiul meu care trebuie să sosească din clipă în clipă și am înhățat cele 20 kile de scară.

Am intrat în apartament, am dus scara în balcon în spațiul de depozitare și m-am aplecat peste fereastră: cotoiul nicăieri!

Abia atunci mi-am dat seama că, prinși în discuția din fața blocului, nimeni nu remarcase că urletele cotoiului încetaseră.
Poate a adormit, am gândit eu și îl strig încetișor să nu care cumva să cadă dacă este trezit brusc.

– Ma – ma! se aude din spatele meu acea articulare veselă a lui Stevy atunci când vrea să-i dau ceva bun de păpat.

Da, cotoiașul, pentru care m-am simțit vreo trei luni ca un asasin lăsat în libertate, a sărit singur în casă și era calm, fără pic de stres în el!

Îmi sun fiul, îi povestesc întâmplarea, iar el îmi aruncă o întrebare halucinantă dat fiind stresul meu:

– Scara a pățit ceva?

– O mică julitură, stai liniștit, e complet funcțională!

Ieri, 8 Martie …

 

Ieri, 8 Martie, am avut o zi mai complexă, am alergat dintr-o parte în alta a orașului schimbând diverse mijloace de transport puse la dispoziție de RATB.

La un moment dat, am urcat într-un tramvai spre o anume destinație.

Cu 2 secunde înainte de a porni tramvaiul din stație, trei iele vesele, chicotind zglobii au urcat în tramvai urmate de un junior.

O doamnă la vreo 54 de ani, molipsită de râsul naiadelor, a început și ea a râde – aș zice ca proasta – dar era prea doamnă ca să o insult …

În secunda doi după pornirea tramvaiului, telefonul meu, aflat în geanta de pe umăr, a prins a suna …Vorba vine „a suna”! Emitea o melodie sprințară și veselă să știu că e un mesaj important …

Trag fermoarul, iau telefonul, închid fermoarul, pun telefonul la ureche și până să mi se zică de „dincolo” ceea ce era de comunicat, o tânără domnișoară, frumoasă ca o zână, cu un păr șaten ondulat, îmi spune: vedeți că vor să vă umble-n geantă!

Cine?
Ielele!

Cele trei grații cu fuste crețe – crețe, foarte viu colorate și lungi până-n podeaua tramvaiului, au tras la geanta mea precum muștele la r … scuze, reformulez. Ca muștele la miere.

Ei, dar și geanta mea de umăr era parcă special făcută atrăgătoare …unul dintre fermoare lăsa o deschizătură de 10 cm,cât să-și strecoare o lăboanță în geantă, iar alt fermoar, de la altă deschizătură, lăsa la vedere un șnur roșu să atragă și taurii!

Era șnurul de la teaca super cuțitului meu de masaj!

Am plecat spre partea din față a tramvaiului unde se retrăsese tânăra și priveam cu atenție spre …zâne ca nu cumva să scoată ceva de tăiat – crestat, așa cum fac cu cei vigilenți care le împiedică în muncă.

Nu era un tramvai aglomerat, dar erau destule entități cu chip umanoid care ne-am fi putut solidariza …

Se spune că hoții de sărbători nu ies la muncă1

Păi ielele nu serbau 8 Martie prin muncă, ele munceau pentru Sfinții Mucenici de a doua zi… la fel cu cei trei hoți dintr-un autobuz care, în ajun de Paști, în marea aglomerație, mi-au operat în geantă, dar ghinion!

Întâmplător, în mașină se aflau trei tineri polițiști sub acoperire … Cel cu „scotocitul” în geanta mea și cu banii mei asupra lui, a stat trei sferturi de oră întins pe burtă pe asfaltul străzii până a sosit dubița poliției.

 

Batista sud – americană a telenovelelor

 

Se pare că odată cu gripa intrată în țară, a sosit și un import masiv de batiste sud – americane, din acelea care se foloseau în telenovelele de prin anii 1996 – 1999.

În acea perioadă aveam mereu musafire care doreau să privească telenovele la televizorul meu.
Cum puteai să le refuzi culturalizarea?
Volens – nolens îmi scăpau ochii prin telenovele …

Nu știu cum este acum, dar în perioada pomenită telenovelele erau dublu lacrimogene: plângeau atât actrițele care sufereau întruchipând personajele și plângeau deopotrivă doamnele privitoare de telenovele.

Este știut că pe timpul plânsului, multe lacrimi curg peste obraji, iar și mai multe lacrimi se scurg prin nas …
Deci producție simultană de lacrimi și mucișori

Am constatat zilele acestea în transportul RATB și nu numai, mulțime de persoane, mai ales bărbați, care foloseau batistele sud – americane din telenovele.
Nu, nimeni nu plângea, dar gripaților plecați la drum cu RATB – ul le curgea nasul! De la gripă!

A!
Poate vă întrebați cum arată batistele sus pomenite?

Ei, asta e marea problemă!

Oricâte lacrimi vărsau eroinele din telenovele în afara degețelelor, mânuțelor nu aveau nici un fel de batiste!

Asemenea lor, fără a folosi nici batiste tradiționale, nici șervețele de unică folosință, fără a folosi deci nici măcar o cârpă pe post de mucioflete, mulți bărbați se ștergeau de muci cu dosul palmei, cu latul palmei. cu deștele, apoi se ștergeau de barele verticale sau orizontale ale autobuzului …
Bleah!

Iertare uitare

Aveam aprobare să intrăm în spital oricând,  așa că, împreună cu mama, îl vizitam și eu destul de des.

Întotdeauna, după circa o oră și jumătate în care noi relatam noutățile ultimelor zile aflând, la schimb, ce au mai făcut colegii lui de salon, el trăgea concluzia:

– Se pare că discuția noastră a ajuns într-un punct mort. Plecați acasă că e deja târziu pentru voi și sunt puțin obosit.

 

Pe parcursul a trei săptămâni de spitalizare i-au fost făcute toate investigațiile necesare și, deși scintigrama arăta că doar o zonă a ficatului, de dimensiunea unei boabe de mazăre mai era funcțională, la externarea lui ni s-a dat câteva rețete în care erau prescrise medicamente pentru un tratament de lungă, foarte lungă durată.

Cantitățile acopereau necesarul pentru mai mult de doi ani, încât mama era convinsă că boala va fi cel puțin stopată dacă nu chiar vindecată, așa că prin intervenții, apelând la mulți farmaciști și relații, am reușit să procurăm toată cantitatea medicamentelor rare, scumpe, miraculoase și salvatoare.

A trecut o lună, iar starea sănătății lui se deteriora progresiv. Mânca din ce în ce mai puțin, obosea ușor, simpla deplasare la masă era epuizantă. Chiar dacă nu dormea, stătea mai mult întins pe pat.

Ca o manifestare a bolii era și un început de afectare a sistemului nervos. Se ridica din pat și începea să repare aparate electrocasnice sau obiecte perfect funcționale pe care, evident, le defecta. Prize, radiocasetofon, instalații sanitare, tablou electric.

Pe la mijlocul lunii decembrie, i-a spus mamei să-i cer șefului o lună de concediu fără plată și să vin să locuiesc la ei pentru a o degreva de unele treburi.

De fapt nu am făcut mai nimic sau mai bine zis nimic deosebit: unele cumpărături, spălat de vase, curățenie.

Mare parte din timp, cu precădere după orele serii, am șezut pe un fotoliu amplasat la un metru lângă patul lui; priveam împreună la așa zisul program tv, comutam pe bulgari, discutam despre meciurile de fotbal sau pur și simplu înseilam discuții despre mici banalități.

Nicio vorbă, nici un regret despre implicarea lui directă în răpirea lui Alex … niciun cuvânt despre nesăbuita tentativă de a mă lichida fizic …Moartea clinică, cicatricele, deși ameliorate, le port și astăzi. Sunt vizibile. Cicatricile sufletului persistă, fără a fi evidențiate.

Noaptea dormeam un somn superficial pe același fotoliu de lângă patul lui, atentă dacă se trezește și ar dori ceva.

După douăzeci de zile abia gusta din mâncare, îl obosea chiar și drumul de la masă la pat; se culca epuizat.

Nefiind la mine acasă, îmi abandonasem tabieturile, dar într-una din seri, îmi făcusem o cană de ceai chinezesc și m-am așezat pe acel fotoliu de lângă el.

M-a întrebat dacă ceaiul este bun, apoi mi-a cerut săi dau și lui să guste.

I-am dat să bea din cana mea, fără repulsie și fără teamă că aș lua posibilul virus …I-a plăcut, a băut jumătate, dar nu a vrut mai mult.

Cana cu ceai băută împreună  a fost un fel de pipă a păcii …

În a treia săptămână nu s-a mai atins de mâncare, dar îmi cerea să-l ajut să meargă la baie.

Epuizat fizic, doar el știa cu ce eforturi se spăla de două – trei ori zilnic, pe tot corpul, de parcă se pregătea să fie curat când va pleca …părea că voia să-și spele simultan cu trupul și sufletul.

În primele trei zile ale celei de a patra săptămâni nu a mai băut nici apă, iar medicul ne-a spus să ne pregătim că în cel mult două zile va muri.

În ziua următoare cu mari eforturi s-a dus la baie și s-a spălat …l-am ajutat împreună cu mama să se întindă pe pat. A rămas nemișcat privind parcă prin noi fără să scoată un cuvânt. Cred că nici nu ne auzea. Am chemat medicul care îl văzuse cu o seară înainte.

La ora 15 și 20 a gemut încetișor sau poate a fost aerul expulzat de un ultim spasm al trupului în agonie, iar câteva lacrimi i s-au prelins pe obraji.

Ceasul de mână al mamei, ceasul lui de mână și un ceas de masă s-au oprit la ora 15:23.

Medicul a ajuns după o oră și a constatat decesul.

Murise cu palma mâinii drepte ținută în dreptul ficatului, iar palma stângă o pusese pe inimă.

 

O prietenă a mamei – și vecină de scară – îi spusese mamei la telefon că mortul, conform tradiției ortodoxe, trebuie spălat cu vin …

Tata și fratele meu decedaseră în spitale, oricum erau papistași ca și mine, așa că nu au fost dichisiți așa …

Mama intrase într-o stare ciudată, nici măcar nu putea să plângă. Era grăbită de parcă trupul soțului decedat, spălat și îmbrăcat, trebuia să fie prezent undeva cât se poate de repede.

Mama era ortodoxă, dar avea prea puține cunoștințe despre obiceiurile din zona Regatului. Când venea vorba, uneori, despre obiceiurile de aici mama o tăia scurt: „La noi nu este așa!”

Deci, mama, gândind un „la noi nu se spală mortul cu vin”, îmi spune direct:

– Săracul, doar știi că s-a spălat mereu, chiar și azi dimineață! Îl ștergem cu niște prosoape umezite, cred că ajunge.

L-am dezbrăcat de bluza pijamalei și am șters pieptul și mâinile apoi am părăsit încăperea să se ocupe mama de partea de la mijloc în jos.

Am ieșit până la prietena mamei să-i duc bani. Se oferise ca împreună cu soțul ei să se ocupe de a cumpăra cele necesare obiceiurilor – prosoape, batiste, lumânări, bani de dat de pomană, cât și pentru coliva pe care se oferise să o prepare – dar și pentru sicriu, transport la capelă, etc. A fost un ajutor enorm din partea acestor prieteni.

În lipsa mea, mama reușise să-l îmbrace de la mijloc în jos, iar acum trebuia să-i punem cămașa și sacoul.

Mama îi cumpărase haine noi, care deși erau de dimensiuni mult mai mari decât purta el, din cauza cirozei hepatice cu ascită erau totuși prea strâmte în zona toraco – abdominală.

Cu aceeași manevră fermă cu care, cu ani în urmă, mi-a sfâșiat peste piept cămașa de noapte de pe mine ca să-l pot alăpta pe Alex, mama a sfâșiat spatele cămășii albe de sus până jos după ce a făcut o crestătură cu foarfeca peste partea cu tivul.

Trupul inert, deși nu era rigidizat totalmente, devenise foarte greu; cu un efort incredibil pentru a-l menține în poziție șezând, l-am îmbrăcat cu cămașa.

Înainte de a-i pune sacoul, despicat și el la spate  trebuia să-i punem cravata. Fusese un om cu mare grijă pentru aspectul lui, iar în dulap avea, cumpărate pe gustul lui, multe cravate pe care nu le folosise niciodată.

Dar cine să le facă nodul?

Nodul cravatelor, departe de a fi un nod gordian sau unul complicat, marinăresc, era acum o problemă.

Aveam mai multe ținute la care purtam și eu cravate deosebit de frumoase, comandă specială, dar totdeauna el era cel care îmi înnoda cravatele.

– Stai că mă duc la tatăl lui Viorel! Sper că este acasă, zise mama și înșfăcând cea mai frumoasă dintre cravate s-a dus la ușa vecinului de palier.

După câteva minute mama a revenit cu cravata înnodată și îmi povestește:

– Am avut noroc! Tatăl lui Viorel era acasă; mi-a deschis ușa de cum am sunat.

– Domnule X, sunteți amabil, puteți să-mi faceți nod la cravata aceasta?

– Da, desigur, doamna Banducci.

A luat cravata, și-a pus-o în jurul gâtului, a înnodat-o, apoi glisând ușor nodul a sos-o peste cap și întinzând-o mamei i-a aruncat, senin și curios, întrebarea:

– Dar la ce vă trebuie?

– Oh, mulțumesc! Mi-a murit soțul, l-am îmbrăcat și trebuie să-i pun cravata!

În acel moment, domnul X, un tânăr de cca 30 de ani, înalt și bine făcut, a tresăltat de parcă era electrocutat, gata – gata să scape cravata din mână mormăind ceva ce suna a condoleanțe.

 

Era îmbrăcat, întins pe pat, iar vecinii veneau, ziceau câteva cuvinte despre răposat, câteva cuvinte de îmbărbătare pentru mama, stăteau puțin și plecau.

Vecinii …oameni de tot felul!

Printre cei veniți să spună condoleanțe, era și un mărunțel, de vreo 65 de ani, care nu-l agrea deloc pe nenea Nicu.

Aaaaa, nu „acel” nenea Nicu …aici vorbesc despre al doilea soț al mamei mele. S-a căsătorit după 5 ani de văduvie de la trecerea în neființă a tatălui meu și la un an după plecarea mea pe tărâm bulgar. Am convenit să mă adresez lui cu nenea Nicu.

Revenind la vecinul mărunțel, rar mi-a fost dat să văd un om care, în fața unui trup neînsuflețit, să nu-și poată stăpâni zâmbetul de fericire că „dușmanul” a sucombat.

Dușman? Când oamenii „ies la pensie” și nu au nicio preocupare își găsesc motive de ceartă la nivel local: pe cine să susțină la alegerile pentru înalta funcție de președinte de bloc și cine să fie membrii ai comitetului de bloc.

Omulețul acesta plin de ură, era afectat și el de o boală a ficatului și după câteva luni a murit. Nu, nu conform superstiției că acela care se bucură de moartea unui om va pleca și el curând.

Își echilibrase boala de ficat cu un medicament de import preparat dintr-o rădăcină căreia i se atribuie capacități terapeutice miraculoase,iar tratamentul cu astfel de medicamente nu trebuie întrerupt. Nu se știe din ce cauză medicamentul nu s-a mai importat și la scurt timp boala omulețului a recidivat mult mai agresivă aducându-i sfârșitul.

 

Era mijlocul lui ianuarie și un ger de  – 18 grade Celsius.

Am plecat să declar decesul la serviciul de resort din primărie și apoi la serviciul de îmbălsămare pentru a plăti taxa de îmbălsămare și ciubucul pentru a nu fi îmbălsămat: din cauza bolii cu  retenție hidrică, s-ar fi revărsat peste 40 litri de apă …

 

Fiind ger mare, groparii nu au vrut să sape prea mult spunând că pământul este înghețat, deci nu s-a ajuns la osemintele tatălui meu, înmormântat într-un început de ianuarie la fel de geros al anului 1960 . Atunci una dintre surorile tatălui meu a stat neclintită și nu a lăsat groparii până nu au săpat trei metri și jumătate adâncime. Mă pregătisem cu prosoape albe, frumoase în care să învălui rămășițele tatălui meu, să le pun în sacul alb din pânză, mă pregătisem și psihic pentru această dureroasă și tristă întâlnire …

A treia zi după deces, dimineața, l-am dus cu bine la capela cimitirului. Cu bine, deoarece cioclii erau să scape sicriul de câteva ori când au coborât cele 5 etaje.

Livid, dar arătând asemenea unui om care doarme liniștit, a reușit să sperie groparii în momentul în care a fost scos din capelă spre a fi înmormântat: în contact cu gerul puternic, fața și mâinile  i s-au colorat oranj intens asemenea portocalelor încât groparii și-au făcut cruce:

– Așa un mort nu am mai văzut până acum! Parcă este din carton vopsit!

Am rămas să locuiesc un timp la mama spre a-i fi un sprijin. Am reușit să o îngraș 8 kilograme deși acesta era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit.

La două luni după moartea lui nenea Nicu am primit o invitație de la Cercetări penale – secția de miliție X. Serviciul Cercetări penale primise o cerere din Bulgaria, evident prin ministerele de resort, din partea lui Ex în care acesta cerea, nici mai mult nici mai puțin decât să fiu arestată.

M-am prezentat a doua zi la secția de miliție, am aflat despre ce era vorba și am plecat cu duba  – nu aveau altă mașină –la Tribunalul Municipal împreună cu un tânăr ofițer care m-a pus în legătură cu un avocat pentru a formula întâmpinarea la dosarul deschis de Ex.

Totul era clar, deci nu era nici un motiv de îngrijorare, dar atunci, la scurt timp după ce primisem citația, intrată în panică, mama, mult mai în temă decât mine, și-a dat seama că deși nenea Nicu murise acțiunile lui încă mai produceau efecte.

Imediat mama a luat legătura cu un bun amic al surorii sale, înalt procuror ale acelor timpuri, care lucra în clădirea actuală a guvernului. S-au întâlnit la Piața Victoriei, au discutat, iar mama a aflat niște lucruri înspăimântătoare și atât de groaznice despre urzelile lui nenea Nicu împotriva mea încât s-a întors acasă transfigurată.

Mama a refuzat să-mi destăinuie ce a aflat de la procuror , a purtat cu ea acele secrete timp de 15 ani și a murit fără să mi le spună …

Nenea Nicu se pensionase cu 3 ani înainte de a muri. Atunci am aflat că a fost informator …îi aflasem și numele sub care colabora…Un nume conspirativ absolut bizar: numele unei biserici  din centrul orașului, situată pe strada cu același nume!

Chiar și după trecerea a 3 ani de la deces încă descopeream câte ceva din acel nedeclarat război împotriva mea. A fost omniprezent și distructiv; afla de la mama tot ceea ce aveam planificat și, având muncă de teren, era simplu să aloce timp mergând malefic, ani la rând, pe urmele mele. Cu succes sau fără …

Deși îmi era la îndemână, nu mi-am dorit niciodată să aflu adevărata dimensiune a răului. Îndepărtarea lui Alex a fost atât de dureroasă încât restul nu mai conta.

Bune sau rele, frumoase sau urâte, toate amintirile îmi sunt vii, parcă aș privi secvențe de film care nu scapă niciun detaliu din nicio scenă, pe toate le-am retrăit când le-am prins în „Fărâme de viață”.

Chiar dacă am deschis acum, după 30 de ani de când el nu mai este, „imaginile” cu el din ultima lui lună de viață, prefer amintirea cadrelor luminoase din perioada când el era ca un bunic grijuliu cu Alex, când ne cânta la banjo, când ne povestea întâmplări din copilărie sau din timpul când era transmisionist Morse, pe avion, în război.

 

Rugămintea lui de a-mi lua o lună concediu fără plată, de parcă și-ar fi presimțit data morții, dorința de a-i fi și eu alături în cele mai grele momente ale lui, erau ca o penitență și, de ce nu, ca o rugăminte de a-l ierta, iar acea cană cu ceai, din care am băut împreună cu el cu câteva zile înainte de a muri, fără nicio teamă că m-aș fi contaminat, am considerat-o a fi o simbolică pipă a păcii, o împăcare cu el.

10 februarie 2016,  „Gânduri”

Atitudine de chirurg

Deși tata era un simplu internist – cardiolog specializat și în parazitologie, mama îl acuza că are o atitudine de chirurg în momentele în care trebuia să ne facă injecții, nouă, copiilor săi.
Tata era purtătorul contaminat, cel care aducea acasă toate bolile numite, pe timpuri, boli ale copilăriei și tot el era medicul care ne trata.

Când venea timpul să ni se facă injecții, mama se enerva mai tare decât atunci când avea răbufniri de gelozie …acestea fiind două dintre motivele de revoltă ale mamei.

– Ai atitudine de chirurg!
Supărarea pornea de la faptul că tata, spălat bine pe mâini venea la locul faptei, ne privea cu drag și apoi îi spunea mamei:

– Kati, adă-mi, te rog, seringa!
– Armeaz-o!
– Desfă serul!
Dizolva conținutul flaconului cu serul fiziologic și înainte de injectarea unuia dintre noi, cerea:
– Dă-mi tamponul de vată cu spirt!

După injecție mai cerea doar:
– Spală seringa, te rog și pune-o la fiert!

În replică, mama bombănea ofticată:
– Dă-mi aia și ailaltă! De parcă ai fi chirurg cu asistenta după el! Dacă trebuie să le pregătesc eu toate, pot să fac singură injecția!

Prin urmare, mama a învățat să facă injecții …iar eu și fratele am fost pe rol de câmp experimental.

Stres mai mare decât injecțiile mamei nu cred că exista.
Ne dezgolea partea dorsală pe o suprafață mult prea extinsă față de mica suprafață în care se fac injecțiile, apoi își plimba mâna moale, caldă și ne pipăia zona unde trebuia dată înțepătura, probabil de teamă că ne-ar fi crescut vre-un os acolo unde trebuia să intre acul.
Pentru a afla necunoscutul „PΔ, adică punctul de înțepătură, trasa cu degetul arătător al mâinii stângi linii imaginare, resimțite de cel aflat pe burtă și cu fundul dezgolit ca niște gâdilituri enervante.
„PΔ se afla la o anume intersecție a liniilor imaginare, iar mama apăsa pe acest punct bucuroasă de descoperire, ceea ce ne făcea să sărim în sus, involuntar.
Freca delicat cu tamponul de vată cu spirt punctul și în jurul lui, lua seringa armată, încărcată și cu acul îndreptat spre țintă se apropia încet, încet , încet, preț de peste 1 minut până când simțeam cum acul sparge pielea și intră în mușchiuleț.
Minutul de așteptare al acului care venea au ralenti era mai chinuitor decât înțepătura în sine.

Preferam injecțiile făcute de mâinile reci, ferme ale tatei, fără dichisuri și măsurători, cărora le spuneam tum – bum. Nu simțeam deloc înțepătura, dar mai ales lipsea cumplita, terorizanta așteptare.

Grătarele cu care mă răsfață Contele de vreo trei săptămâni încoace mi-au trezit amintirile de mai sus.
Deși nu l-a cunoscut pe bunicul său, se pare că musiu Contele a moștenit, nealterată, atitudinea de chirurg a tatălui meu.

Uneori abia sosit de la cumpărături Contele se apucă de grătărit.
După ce intră cu pachetele de carne în bucătărie, Contele îmi cere tocătorul pe care să bată carnea, ciocanul pentru bătut carnea, apoi usturoiul și verdețurile și o farfurie pentru carnea bătută.
Îi place să spele singur verdeața și să curețe usturoiul, eu doar i le aduc de pe unde stau la păstrare.
Pune pe grătar carnea unsă și preparată cu frunzuțe și usturoi, o bagă în cuptor și îmi dă la spălat tocătorul pe care prelucrase carnea.

Îmi cere salata, castronul mare pentru salata pe care o spală, îmi cere un alt tocător pe care taie salata, îmi cere brânza, îmi cere ceapa pe care am tocat-o mărunt, îmi cere castravetele, pe care îl feliază cu talent.
Salata e pentru el (eu am alergie la lactucarium, un fel de morfină din salata verde, iar o porțioară de salată îmi asigură edeme Quinke și somn non stop 3 – 4 zile).
Apoi îmi cere două farfurii în care va pune grătarele când vor fi gata și v-a sosi cu ele încântându-mă cu aroma lor.

Aș putea pregăti din timp, lejer, total destinsă, tot instrumentariul necesar salato – grătăritului, dar ora preparării prânzului diferă de la o zi la alta, situându-se la orice oră dintr-un posibil interval de 10 ore, timp în care vegetalele s-ar ofili, iar carnea s-ar deprecia dacă ar aștepta un Conte să le gătească.

Când nu gătește imediat după întoarcerea de la cumpărături, Contele îmi comunică ora exactă la care va găti:
– Le prepar mai încolo!
– OK!

19 ianuarie 2016

 

Mi-am luat ochelari

Întotdeauna am văzut …departe.

A, nu am scrutat timpul cu nu ştiu ce percepţie anticipată, nu am prognozat toate alea pe care le voi „împlini” odată cu trecerea timpului; nimic de natura clarviziunii! Pur si simplu eram hipermetrop!

Nu am avut niciodată probleme cu vederea …iar o nesănătoasă deprindere, cititul în timpul meselor, îmi certifica lipsa oricăror probleme de vedere.

În faţa mea erau farfuriile cu mâncare, salatiera, sosiera, iar mult dincolo de ele, la peste 60 de centimetri distanţă,  pentru a nu le împroşca, inerent, cu zemi comestibile, îmi amplasam cărţile.

Cărţile erau puse pe un suport care le asigura verticalitatea, iar doua roci, ușor radioactive (asta am aflat-o mult mai târziu) aveau rolul de a ţine foile deschise. În faţa cărţii care urma a fi citită se afla un şerveţel  pentru a manevra filele cu degete curate.

Cum spuneam cărţile se aflau astfel la peste 60 cm şi vedeam perfect.

Uneori, vederea prea bună la distanţă mare, mă exaspera fiindcă vedeam prea bine defectele, imperfecţiunile de pe feţele oamenilor; sau de pe picioarele lor! Zăream fiece firişor de păr răzleţ de pe picioarele doamnelor care se deplasau unduios pe stradă  și mă întrebam imediat dacă nu sunt și eu în aceeași situație pentru un oarecare privitor din urma mea.

Nu m-am dezbărat niciodată de năravul de a citi la orele mesei cu toată ştiuta teorie că nu digeri ceea ce citeşti şi nu înţelegi ceea ce mănânci.

Aşa au trecut nişte ani şi într-o zi am constatat că, fără să pun fir de alcool în gură (cel mult din An în Paşti, cum se spune), văd dublu toate literele, iar pentru o bună lectură trebuia să … arunc ziarul sau cartea – urât tratament! – pe jos şi să citesc stând cocoţată pe un scaun supraînălţat cu o uriaşa pernă din piele!

Cititul mergea, dar mâncatul, cu capul aplecat spre a privi în jos, era deranjant şi incomod!

Începusem să văd două urechi la un singur ac de cusut!

La peste 1 metru și ceva distanță față de ochi, cele două urechi ale acului, începeau să se suprapună frumos, devenind una singură, dar cum să țin acul la asemenea distanță?

Era ridicol când, ca orice om, vrei să îţi coşi un nasture căzut, începi mai întâi să vânezi urechea acului.

Țineam firul de aţă, pe care îl trecusem de zeci de ori prin gură, l-am plescăit, l-am lipăit, doar – doar va trece mai uşor pe partea cealaltă a acului!

La monitor nu era nicio problemă să-l ţin la distanţă, dar la cumpărături, în magazin, trebuia să mă duc la doi metri de raft ca să văd produsele mai bine; asta dacă era spațiu.

Mâinile, cu toate eforturile făcute, nu se întindeau la peste 1 metru cât mi-ar fi trebuit pentru a citi inscripţionările de pe etichetele borcanelor, cutiilor, pachetelor.

Se copsese, deci, momentul să-mi pun ochelari! Era în 2002,

Reclamele atractive ale diverselor firme de ochelari iţi …săreau în ochi!

De unde să ştie ageamiul din mine cine îţi stabileşte dioptriile?  Reclamele (ah, reclamele!) lăsau să se înţeleagă că dioptriile se stabilesc acolo, la sediul comercial al firmei, cu o tehnologie computerizată, de secol XXI !

La Piaţa Unirii era plin de firme de ochelari! Am vizitat câteva sedii şi nu ştiu ce atracţie lăuntrică m-a determinat să aleg o firmă franţuzească deşi chiar alături se afla şi o unitate „Optinova”.

Marea tehnologie computerizată era de fapt tot aceeaşi învechită cutie cu lentile „şanjabile” şi aceeaşi ramă – cadru în care se introduceau, succesiv, lentile cu diverse dioptrii.

Rama – cadru mi s-a aplicat pe figură, mi s-a vârât un text la 25 centimetri sub nas şi am fost întrebată dacă văd  bine ce scrie.

După câteva schimbări de lentile m-am declarat mulţumită cât de bine văd. Am avut însă grijă să ţin foaia puţin mai departe de faţă, respectiv de gură: să nu mă încurce când voi citi mâncând!

Nu ştiu criteriile după care fusese angajat puştiul pirpiriu care stabilea dioptriile.

„La o firmă particulară nu sunt angajaţi tâmpiţi pe bază de pile ci oameni competenţi!” am gândit eu, cât se poate de prost, în momentul în care, câteva luni mai târziu,  am văzut pe… lentilele cui mi-am lăsat ochii.

Dioptriile stabilite erau identice pentru amândoi ochii, dar cine eram eu să comentez?

Încrederea în profesionalismul unui angajat al unei mari firme private m-a…orbit total şi am scăpat… din vedere că, de regulă chestiile duble ale corpului uman nu sunt identice; vezi lăbuţele  picioarelor, sânii femeilor, niciodată ce este în dreapta nu este la fel cu ce este în stânga.

Scuze pentru alăturarea sânilor de picioare, dar nu-mi vine alt exemplu de intercalat între sâni şi picioare.

Urmând regula de mai sus, probabil că mai rar se întâmplă ca ambii ochi să vadă la fel, dar fericită că lentilele din casetă mă ajută la citit, nu am acordat atenţie acestui amănunt al dioptriilor identice (-0,75).

Am ales ramele şi urma să revin după 48 de ore. Lentilele prescrise se aduceau nu ştiu de unde.

Am revenit după 48 de ore

Angajatul care se ocupa de comandarea – aducerea lentilelor prescrise cât şi de montarea lor în rame îmi aduce ochelarii făcându-mi o surpriză: ramele erau altele decât cele alese de mine, cu  mult mai mici, meschin de mici, pretextând că lentilele nu se potriveau cu ramele!

Am înghiţit pastila, fără a obiecta sau a face aluzii răutăcioase pentru ei, dar justificate de preţul plătit, de ciubucurile liber consimţite şi de suprataxele nesimţite luate de distinşii români angajaţi ai firmei franţuze!

Rama ochelarilor era cu mult mai mică decât cea aleasă de mine și avea un aspect ciudat:

era o structură spațială ce aducea cu un fluture imens cu aripi transparente, trapezoidale, aurii  pe margini, care se chinuie să stea pe prețiosul meu nas!

Din fericire, foloseam ochelarii doar  la citit acasă sau în spații închise, delimitate, deci nu exista pericolul de a speria cu ei persoane necunoscute, dar pentru orice eventualitate îi purtam  întotdeauna asupra mea.

 

A trecut circa o lună de când ochelarii deveniseră, alături de cuțitul meu pentru masaj, nelipsiți însoțitori în deplasările mele.

Aveam ochelarii în poșetă, iar poșeta  am pus-o lângă mine pe canapea. Canapeaua era a unchiului la care eram în vizită împreună cu Contele.

Era o frumoasă zi de sâmbătă și conform unei tradiții, după orele de electronică ale Contelui (de la Palatul Copiilor) îl vizitam pe fratele tatălui meu, unde venea și nepotul din partea fiului său și al meu văr.

Tradiția acestor vizite din zilele de sâmbătă începuse în urmă cu circa un an, odată cu aplicarea cu moderație, deci …perlată, a „Principiului deportării”!

Paranteză explicativă :

După o anumită vârstă, unii soți își separă paturile, alții își separă camerele, iar mătușa se separase de unchiul mutându-se fiecare în apartamente situate foarte aproape unul de celălalt.

Nici nu se punea problema unui divorț!

Pur și simplu era singura posibilitate a mătușii de a-și aplica principiul :

„După ce trec de 60 de ani, toți bărbații ar trebui să fie deportați în lagăre! Devin enervanți, ciudați și pentru a evita contrazicerile, dar mai ales amestecul lor în bucătărie, deportarea în lagăre de bărbați e singura soluție!

Evident, unchiul, colonel pensionar , cu studii superioare (și) în electronică (lucrase cu primele computere, rusești, de dimensiunile unor dulapuri ), continua să facă aprovizionarea și toate treburile aferente apartamentului mătușii …deci „deportarea”, izolarea unchiului, era limitată.

 

Revin la acea frumoasă zi de sâmbătă.

Îmbrăcat cu un șorțuleț frumos, unchiul pusese fripturile la făcut, preparase salatele și juca remi cu cei doi nepoți, elevi de clasa a VIII-a.

Am ieșit pentru câteva momente la bucătărie, așa că i-am rugat pe cei prezenţi să nu şadă, din neatenție sau viteză pe poșeta mea lăsată pe canapea, fiindcă înăuntru am ochelarii de curând achiziţionaţi.

 

Când am revenit în încăpere, observ că unchiul, aplecat asupra poalei proprii, că doar avea șorțuleț, moșmondea ceva foarte concentrat.

Fiul vărului meu, un junior judocan de 14 ani, făcuse un salt sălbatic pe canapea aterizând cu picioarele exact pe poșeta mea.

Unchiul, îngrijorat, a deschis poșeta  şi a scos ochelarii cărora de la compresiune le sărise o lentilă!

Moşmondeala din poală era încercarea de a reintroduce lentila în ramă. A tot frecat rama metalică pentru a obţine o dilatare temporară până când rama s-a fisurat. Fisura a permis lejer introducerea lentilei în ramă dar, la fel de uşor, permitea lentilei să danseze, să-mi perturbe  vederea, iar din când în când chiar să sară din ramă.

După două săptămâni de „uite lentila – nu-i lentila” am aruncat ochelarii într-o cutie – după ce am îndoit ramele înciudată –  însoțind acest gest cu o grămadă de gânduri bune (!) la adresa micului judocan care m-a lăsat fără ochelarii „de firmă” în mod atât de neaşteptat.

Dar cum se spune, tot răul înspre bine: am făcut exerciții chinezești de presopunctură pentru îmbunătățirea vederii.

 

Într-o zi, am aruncat priviri succesive pe monitor când cu un ochi, când cu celălalt și am constatat că ochiul stâng, care a suferit cândva un traumatism al  ganglionului stelat, în mod surprinzător,  vede mai bine decât dreptul!

 

Ochelarii mei, cu care văzusem bine, au fost prescriși de puștiulică al nostru de la firma franceză conform bancului: dacă ai un picior băgat într-un lighean cu apă rece, iar celălalt picior într-un lighean cu apă fierbinte, în medie situația e bună!

 

 

Ah! Cât urăsc să merg la cumpărături!

 

1. Urăsc să merg la cumpărături!

De aceea, adesea, îl rog pe Conte să-mi cumpere el unele lucruri.

Umbrelele fac parte din categoria acelor obiecte despre care un scriitor spunea: „se sparg, se strică, se rătăcesc” …aș completa cu se uită în locuri de unde este imposibil a fi recuperate.
Deci, săptămânile trecute, anunțându-se ploi și având cam mult de umblat, l-am rugat pe Conte    să-mi cumpere o umbrelă …
– …dar vezi să nu fie una scumpă, să nu-mi pară rău dacă o stric sau pierd, caută una de cca 14 – 20 lei!

Seara, Contele a sosit cu o superbă umbrelă roz chilot, cu ceva rotogoale – flori stilizate? – ton în ton, luată cu 75 de lei …apoi mi-a exemplificat cum se folosește: cu atenție la recul !
Conform prognozelor ploile au venit însoțite de un strop de răcoare.
Evident, după zilele toride și secetoase, am mers, cu emoția reîntâlnirilor cu ploile – după mai bine de o lună de secetă – fără să deschid umbrela!

Apoi ploile s-au restrâns, circulam la ore diferite de căderile apei din cer, iar umbrela a rămas nefolosită

Acum, de peste o săptămână, iar este arșiță …

Culmea este că, scumpetea mea de umbrelă avea și un cartonaș circular care mă atenționa: „UV PROTECTION”, iar eu nu mă văd absolut deloc pe rol de …micuța Cio – Cio San umblând cu umbrela deschisă prin soare!

(„Eu șu Contele”)

1 sau 2 septembrie, 2015

Nu-mi place, dar îl ador: este cea mai bună cerneală!

Fărâma 5 c

 

Să revin la suspendarea pedepsei.

Ne-am întors la Sofia, iar mintea diabolică a lui Ex a mai născocit ceva …

A încercat să câştige bunăvoinţă la consulatul nostru pentru a fi susţinut să fie acceptat în România.

Fără succes!

Ex era mai furios ca niciodată.

M-a luat de mână şi m-a dus la consulat pentru a cere, cu propria-mi gură, să renunţ la cetăţenia română, în condițiile în care nu eram cetățean bulgar!

Consulul a dedus, fără explicaţii din partea mea, cum stă treaba, aşa că a spulberat rapid intenţia lui Ex. de a mă face apatrid.

– Da, sigur că doamna poate renunţa la cetăţenie. Trebuie să faceţi o cerere cu motivele şi să achitaţi taxa de renunţare!

– Taxă?! a explodat vocea lui Ex iar ochii i s-au rotit furioşi fixând în cele din urmă tavanul.

Și-a revenit din şoc destul de repede.

– Da, sigur, care este taxa?

Consulul a rostit cu seninătatea ochilor lui albaștru gâscă, o taxă la auzul căreia Ex  a rămas mut ceva timp şi, uitând de orice politeţe sau diplomaţie, a grăit, lăsând loc de interpretări:

– Nu merită atâţia bani!

Cine nu merita banii?

Eu fiinţa, sau ea, cetăţenia mea?

Intenţionat sau nu, consulul, foarte nou în această funcţie, a spus taxa de 100 de ori mai mare!

A transformat leii în leve înmulţind taxa în lei cu 10 în loc să o împartă la10! Dacă taxa a fost de 300 de lei, exprimată în leva ar fi fost de 30 leva (o leva era cca 10 lei). Calculul eronat era de 300 înmulţit cu 10!  Adică 3.000 de leva! Un salariu bun  era pe atunci de cca 90 leva și, deși Ex prindea un salariu f. mare spre 300 leva, nu era deloc dispus să arunce bani pe o renunțare de etățenie.

Afacerea eşuată a renunţării la cetăţenie, m-a costat …libertatea de a coresponda cu mama!

Până la acest moment de interdicţie deja rărisem scrisorile pentru mama. Nu eram deloc fericită, Ex îmi servea când una caldă, când una rece şi nu-mi venea să scriu „ ah ce fericită sunt” dar nici nu vroiam ca mama să sufere pentru nefericirea mea. Scriam odată la 4 – 5 săptămâni când era un moment de acalmie.

Eram tratată, în funcţie de toanele lui Ex, când ca o femeie tânără şi adorată, când a un copil tâmpit sau, cel mai adesea, ca un ostatic al unui stăpân barbar și duşman feroce.

Nu aveam voie să am bani, nici măcar cele câteva stotinkii pentru timbru.  Chiar dacă aş fi avut mărunţişul de timbru și aș fi încercat să trimit scrisori mamei, trăiam cu teroarea că el poate afla tot.

Din fericire ştiam că măcar gândurile nu mi le poate controla. Eram tare …

Ex trebuia să menţină bune relaţii cu mama soacră pentru a-i fi alături când am fi venit în România, aşa că tot la două săptămâni amândoi îi scriam mamei o scrisoare comună.

Nu eram Ilf şi Petrov şi nici eu viţelul de aur, aşa că Ex era cel care formula conţinutul şi îl scria în limba rusă introducând de nenumărate ori „noi suntem”, „noi am fost” care să inducă încrederea că suntem trup şi suflet în bună înţelegere.

Spre încheierea scrisorilor, Ex introducea ceva de genul  „Lacrima (adică eu) este lângă mine şi îţi transmite …” din care mama să înţeleagă că scriem împreună deci nu este cazul să-i scriu şi separat, numai eu. Obligatoriu semnam şi eu scrisorile.

Mama ne răspundea cu două scrisori în acelaşi plic: una mai scurtă în rusă pentru Ex şi una în română, mai lungă, pentru amândoi (mama nu stăpânea rusa la perfecţie).

Ex era cel care avea acces la cutia de scrisori; aducea plicul sosit din România, îşi citea scrisoarea şi apoi mă chema să-i traduc ce scria mama în scrisoarea comună.

De regulă eu citeam şi îi traduceam lui Ex în bulgară şezând la masă  faţă în faţă.

Într-o zi, Ex mă cheamă să citim scrisorile de la mama şi schimbă regula:   s-a  aşezat lângă mine şi,privind pe pagina scrisorii, cu capul alături de capul meu, aştepta să traduc.

Eu îi transmisesem mamei un mesaj printr-o delegaţie  să nu scrie despre Ex ceva ce nu i-ar fi convenit fiindcă îmi cenzurează scrisorile, aşa că fără nicio frică încep să traduc.

Ex nu vorbea româneşte dar urmărea textul cu privirea şi din când în când îmi arăta un cuvânt şi-mi cerea să-i spun ce înseamnă.

Când acolo scrie una ,iar tu traduci alta, trebuie să fii spontan, să te orientezi dacă cel de alături cunoaşte cuvântul sau nu şi să-l minţi în faţă!

Mama avea un scris foarte frumos şi perfect lizibil. Totul decurgea bine când dau de ceva neprevăzut.

Cât se poate de neprevăzut.

Încerc să improvizez bâiguind:

– Ascultă-l pe Gheorghi., el este mai mare (ă – hă – hă! am zis în sinea mea) decât tine şi ştie mai bine ce …

– Dar ce este asta, mă întrerupe Ex trecând cu degetul peste cuvintele „lui Gheorghi  să-i fie ruşine că este un măgar”. Aici scrie un măgar! Gheorghi este un măgar!

N.A. Mama a repetat o gafă pe care o făcuse în urmă cu un an şi jumătate.. Eram într-o sală a unui cinematograf sofiot şi când să înceapă filmul, unul din cei doi puşti de pe rândul din spatele scaunelor noastre şi-a întins picioarele pocnind repetat în fundul scaunului de sub …fundul mamei.

Mama l-a făcut măgar iar copilul de 13 ani a fost foarte ruşinat şi trist a lăsat capul în jos.

Dr. M i-a explicat mamei că măgar este un cuvânt foarte jignitor şi că era natural să-l înţeleagă fiindcă în bulgară se spune magare (ca şi în turcă)!

Mama, vrând „să se descarce” nu a ţinut cont că mă pune,  puţin spus, în dificultate. Față de Ex și l-a numit măgar .

Traducătorul, adică eu, am fost numită shaytan shebek (maimuţa diavolului, în turcă) şi opasen 4ovec, adică om periculos primind şi o pedeapsă simplă …

Scriitorul, adică mama, a primit imediat atenţionarea de a nu-i mai călca picioarele la noi în casă!

– Dacă mai vine, o arunc pe freastră ca pe o broască, a tunat Ex furios. Noi locuiam la etajul VIII …

Ex a pedepsit-o pe mama: nu i-a mai scris!

Mie mi-a permis să-i scriu în română, ba chiar mă obliga să scriu săptămânal pentru ca mama să nu fie neliniştită, dar veneam la el cu scrisoarea la cenzurat.

El citea, mai bine zis se zgâia pe ea căutând să surprindă reacţiile de pe faţa mea care i-ar fi semnalat dacă intru sau nu în panică în cazul în care am scris ceva rău. După ce îi traduceam ce am scris, îmi indica cu degetul anumite cuvinte pe care să i le traduc.

Cenzură prin sondaj!

După acest ritual Ex punea scrisoarea întru-n plic, lipea plicul, scria adresa  şi îl lua să-l expedieze în drum spre serviciu.

Era timpul să introduc ceva nou …

Ex nu agrea laptele dulce, eu eram alergică la lapte crud, iar laptele fiert nu-mi plăcea. Dacă i-aş fi cerut lui Ex să cumpere lapte dulce nu era ceva firesc.

La noi în casă nu se cumpăra decât iaurt, un aliment nelipsit de pe masa bulgarilor.

Iaurtul bulgăresc era mai bun decât toate tipurile de smântână de la noi. Gras, gros, consistent, aproape ca o mămăligă, fermentat natural cu acel lactobacillus bulgaricus  (thermobacterium bulgaricum) care se  dezvolta spontan doar în zona Balcanilor Bulgariei, (nu se dezvoltă în culturi de laborator).

Se consuma ca iaurt simplu, ca adaos în mâncare, ca desert îndulcit şi cu fructe, ca tarator” (o supă rece din iaurt diluat cu ¼ apă în care se puneau, la o farfurie, doi – trei castraveciori proaspeţi tăiaţi cubuleţe ca la salata de boeuf,  miezurile de la 4 –  5 nuci, tăiate bucăţele şi doi – trei căţei de usturoi zdrobiţi) şi sub formă de airan (iaurt diluat cu apă, proporţie 1:1, pentru a fi băut) rece.

Ex mânca vara, din când în când, „tarator” dar obişnuia să bea zilnic câteva pahare mari de airan rece.

Da, iaurtul era foarte bun să fie păpat în multe feluri, dar nu era deloc potrivit pentru ceea ce voiam.

Trebuia găsit un motiv beton pentru a justifica de ce am nevoie de lapte proaspăt.

I-am scris mamei că mi s-a făcut dor de griş şi să-mi trimită câteva pachete.

În Bulgaria nu exista un griş cu textură mare, cum era la noi; acolo grişul era ca o pulbere fină pentru bebeluşi aşa că niciodată nu am făcut griş cu lapte, iar Ex habar nu avea ce este grişul cu lapte.

Mama găsea mereu delegații care venea în Bulgaria, aşa că adesea îmi trimetea câte un pachet cu diverse mărunţişuri.

Convinsă că vreau să-mi astâmpăr dorul de România mâncând griş cu lapte, mi-a trimis 3 kg de griş iar în plus mi-a pus trei batoane de vanilie şi o cutiuţă de scorţişoară pentru satisfacţia totală a papilelor gustative.  Ca acasă.

La rugămintea mea Ex a cumpărat primul litru de lapte dulce.

Îi promisesem o surpriză!

Am preparat un castron cu griş cu lapte, aromat cu vanilie şi scorţişoară, pe care Ex l-a devorat teribil de încântat: nu mai mâncase aşa ceva!

Scopul meu era atins! Aveam lapte!

În dotarea pentru facultate intrau tocurile cu peniţe tip Redis, aşa că, în  lipsa lui Ex de acasă, îi scriam mamei o scrisoare normală şi cuminte, iar printre rândurile scrise cu pixul, ca şi pe spaţiile libere rămase la cap şi capăt de scrisoare, am scris cu tocul cu peniţa încărcată cu lapte!!!

Conform principiului propriu „Nu beau lapte dar îl ador, este cea mai bună cerneală!” am intrat în lunga  perioada de corespondenţă lăptoasă!

Noţiunea de „a citi printre rânduri” era ceva absolut concret!

Cel care primea scrisoarea, trebuia să o calce cu fierul de călcat, iar scrisul cu lapte se pârpălea şi se evidenţia în sepia sau brun roşcat.

Am reuşit să-i transmit mamei, prin cei care mi-au adus grişul, că este bine să calce scrisorile mele, cu grijă, cu fierul de călcat.

Spre norocul meu mama, deşi s-a gândit „Ce trăznaie mai este şi asta să calc scrisoarea?” mi-a îndeplinit rugămintea.

Din acel moment, veneam la Ex cu scrisorile la cenzurat, luam o moacă de văcuţă bleagă, iar în interior radiam de bucurie.

Calea nouă de comunicare cu mama a trecut peste toate cenzurile.

Grişul cu lapte a devenit nelipsit din gustarea zilnică a lui Ex care asigura ca laptele dulce să nu lipsească din casă.

Deși mă săturasem de prepararea grisului cu lapte în cantități industriale, iar mama era nevoită să reînnoiască frecvent stocul de gris, Ex a mâncat cu poftă luni la rând produsul lăptos care susținea comunicarea cu mea cu țara.

 

(„Fărâme de viață”)

fărâma 5 c

Pedeapsă la munca tutunului

fărâma 5 b

După refuzul României de a-l primi să trăiască şi să muncească în ţară şi după gafa de a fi avertizat cercetătorii români vorbindu-le, din greșeală … în bulgară, deh, gafă de copil, încurcasem lmbile, Ex s-a gândit să mă pedepsească.

Eram cauza tuturor relelor, trebuia să fiu pedepsită exemplar, aşa că am fost trimisă la munca tutunului!

Intrasem în prima mea vacanţă de studentă, trecuseră doar 7 luni de la căsătorie şi iată-mă înşirător de frunze de tutun!

Ne adunam în jurul grămădoiului de frunze de tutun.

Mare noroc: frunzele erau deja culese aşa că lucram la umbră.

Am primit şi eu un „ac de cusut” metalic, uriaş : lung de cel puţin 40 centimetri, cam de grosimea degetului mic.

Prin n urechea acului se trecea o sfoară lungă, groasă,  pe care înşiram frunzele de tutun. Vârful acului era asemănător cu un vârf de lance, cu secţiunea transversală în formă de lentilă biconvexă. Penetram cu el baza nervurilor principale şi glisam frunzele înşirându-le pe sfoară.

Sforile cu frunzele înşirate una lângă alta se întindeau între nişte suporţi la locul pentru uscare.

Soiurile de tutun de calitate superioară sunt cele cu frunze micuţe, dar acolo frunzele erau nişte namile de 70 centimetri lungime şi cam 14 – 16  cm lăţime!

În fond țigările sunt umplute cu tutun mărunțit, cine poate ști ce frunză are în ţigară?

Mirosul degajat de frunze îmi făcea rău, îmi provoca reacţie alergică, eram tot timpul ameţită, îmi venea să vomit; oricum nu mâncam aproape nimic.

Toată mâncarea era super condimentată cu arde iute: poate ca să fim mai iuţi la înşirat?

Ba mai făceam şi concursuri cine înşiră mai repede!

Premii nu se dădeau, deci câştigătorul era pămpălăul care muncea mai mult şi de regulă pămpălăul eram eu!

De fapt, muncind timpul trecea mai repede, uitam de toate.

Pedeapsa mi-a fost suspendată după o lună.

Ex şi-a adus aminte că eram, totuşi, tânăra lui soție şi că, aşa cum îmi spunea soacra mea, s-a însurat cu mine pentru a-i fi „diuşec”, adică saltea!

A sosit pe neaşteptate.

Îmbrăcat cu bluză alb,  pantaloni scurţi albi, radiind de veselie, sărutându-mă bucuros de zeci de ori, purtându-mă pe braţe fără nicio urmă de remuşcare, de parcă m-ar fi trimis în cea mai grozavă staţiune!

Acea lună infectă, cu amintiri neplăcute, marcată de aerul scârbos al frunzelor crude de tutun la care eram alergică, a coincis cu prima lună de viaţă embrionară a primului meu născut.

 

Înşiratul tutunului, mi-a amintit de  „Nicotiana”, un film vizionat cu cca 3 ani și ceva în urmă.

Aveam cam 15 ani.

Emancipatul meu văr M, de numai 10 ani, a venit în vizită şi a rugat-o pe mama să mă lase să merg cu el la cinematograf.

Era ora 12 am, când am ajuns la primul cinematograf.

Pe atunci centrul Bucureștiului era plin de cinematografe, iar orele de începere ale  proiecţiilor permiteau să ieşi de la un cinematograf şi să fugi să prinzi filmul de la alt cinematograf, aşa că, dacă aveai timp, vizionai film după film.

Am vizionat un film cu Piedone,  încă unul cu nu mai ştiu ce, altul de care nu-mi amintesc nici dacă îmi smulgeți o unghie, apoi o comedie rusească şi, a bonne bouche, un film de două serii întitulat „Nicotiana”.

Pe acest  ultim film, deşi l-am vizionat repetându-i vărului meu până la saturație: „mă omoară mami că vin acasă târziu”, l-am reţinut perfect.

Era un film bulgăresc cu, după cum o spune și titlul, tutun!

Tutun, fascişti nemţi, că acţiunea era în timpul celui de-al doilea război mondial, partizani, dragoste şi o frumoasă, mare actriţă pe nume Nevena Kokanova.

Am ajuns acasă pe la ora 24 şi mama ne-a primit cu cele mai acute ovaţii …

Mama ne-a pus masa, iar noi cu moacele serioase, înghiţeam flămânzi, cu ghionţi, printre epitetele, comparaţiile şi evident ameninţările de tot felul, inclusiv aceea că este ultima dată când ne mai lasă la cinematograf neînsoţiţi.

Printre admonestările verbale, mama l-a numit pe vărul meu … mama tuturor relelor, de ne-a bufnit râsul stricându-ne momentul de sobrietate şi crăcănându-ne fiecăruia gura de la o ureche la cealaltă.

L-a identificat pe emancipatul meu văr că a fost creierul acţiunii „Uită-te la filme până ţi se face greaţă”” şi după ce  l-a numit iresponsabil, iar pe mine oaie, că l-am urmat fără discernământ, ne-am retras amândoi în camera mea.

Din fericire eram în vacanţă.

Din nefericire tocmai pentru că eram în vacanţă vărul nu m-a lăsat să mă odihnesc toată noaptea.

– Când o să mori o să tot dormi!  a zis el continuându-şi trăncăneala.

Vărul era bucuros: mama lui era de gardă aşa că n-a aflat de întâmplare.

Am adormit a doua zi dimineaţa pe la 11 când, epuizat de conceperea marelui plan „ Cum să plecăm aventurieri în lume”!, vărul a adormit lângă fotoliul pat pe care nici nu apucase să-l deschidă.

Peste 3 ani,  eu, copil cuminte, îmi începeam aventura bulgară!

Dar, să revin la tutunul meu și la suspendarea pedepsei.

Ne-am întors la Sofia iar mintea diabolică a lui Ex a mai născocit ceva …

(„Fărâme de viață”)

fărâma 5b