În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit

În trecutele timpuri la institutele, instituţiile si întreprinderile nu foarte mari se obişnuia ridicarea simplilor salariaţi la rangul pompos de „Ofiţer de serviciu”!

În realitate, salariații deveneau paznici sau dispeceri ad – hoc după orele 16, când programul de muncă înceta, până a doua zi dimineața.

În vorbirea curentă salariații spuneau „sunt de gardă”.

Ofiţerii de serviciu ofiţereau, sau …„gărduiau”, cum doriți, în două schimburi:
1. schimbul I de la ora 16 până la ora 22, și
2. schimbul II de la ora 22 până la 7 dimineaţa, când venea portarul adevărat, încadrat și retribuit ca atare.

Investirea salariaților ca ofițeri de serviciu, le era adusă la cunoștință la începutul fiecărei luni, când se întocmea lista cu programările tuturor și semnau de luare la cunoștință.

Salariatele de sex feminin erau programate doar pentru schimbul I pentru a nu sta singure, ca nişte bufniţe în noapte, în ditamai instituţiile şi să tremure de frica şoarecilor care bântuiau chiar şi la etajul 8 prin birourile de proiectare ale unei instituţii din apropierea Universităţii Bucureşti.

Salariații erau anunţați din timp când vor fi Ofiţer de serviciu, ca nu cumva să dea naiba să uite și să lase instituția de izbeliște.

În ziua şi la ora stabilită a gărzii, i se punea omului pe braţ o banderolă roşie cu două litere majuscule albe: OS!

Ofiţerul de serviciu primea trei registre:

– un registru pe care era scris „Procese verbale” în care, la încetarea serviciului, consemna solicitările şi problemele apărute în timpul serviciului, și

– alte două registecare care stăteau la dispoziţia OS – ului pentru a fi prompt în furnizarea numărului de telefon solicitat. Unul cu telefoanele angajaţilor şi altul cu telefoanele și adresele unor membri de partid importanţi, șefi, directori, etc.

Ofiţerul de serviciu stătea într-o încăpere sau într-o gheretă, răspundea la telefon dând relaţii apelanţilor, dădea indicaţii clienţilor pe unde, când şi cum să ajungă, a doua zi, la un anume birou sau la un anume şef al instituţiei.

Pentru prestaţia lor în afara orelor de program, OS – iştii erau gratulaţi cu o zi liberă.

Salariatele preferau să cedeze funcţia de ofiţerese bărbaţilor, mari amatori de zile libere, care să facă de serviciu în locul lor. Era permis.

Programul ofiţerului de serviciu din schimbul I se termina oficial, cum am spus, la ora 22,, dar schimbul II venea, în general, cu mai mult de o oră înainte de ora 22 ca să prindă mijloacele de circulație, deja mai rare la orele serii, fără emoții că va întârzia.

În aceste condiții, evident că Ofiţerul de serviciu din schimbul I pleca mai devreme acasă, fără să specifice în registrul de „Procese verbale” că a plecat acasă cu o oră mai devreme.

Nu avea sens!

Instituţia era pe mâini autorizate!

În timpul nopţii, singurele solicitări erau niscaiva telefoane de pe la vreun director care cerea Ofiţerului de serviciu să-i dea numărul de telefon al nu ştiu cărui şef, salariat, sau mare mahăr.

OS – iştii din schimbul II, își aduceau c3eva de citit, ascultau muzică la radio, iar când li se făcea somn se culcau pe o canapea care le stătea la dispoziţie.

Era o seară caldă a unui început de primăvară, început de martie.

La un binecunoscut Înstitut de Proiectar, Ofiţerul de serviciu, din schimbul II, a sosit cu mult înainte de ora 22, cam pe la ora 20:40, așa că Ofiţerul de serviciu din schimbul I a plecat bucuros acasă la ora 21, lăsând pe masă registrul cu următorul text:

„Proces verbal”

„Subsemnatul XX am fost Ofiţer de serviciu de la ora 16 până la ora 22.

În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit”

Ofiţerul de serviciu a semnat şi a pus data:

„4 martie 1977, ora 22” !!!

Nu se întâmplase nimic deosebit …???

Doar acel mare cutremur de 7,2 grade pe scara Richter!, de la ora 21 și 22 de minute !!

(„Strict autentic”)
noiembrie 2014

Apă servită, cap la apă, Ice Bucket

Zilele trecute, în plină căldură de august:

– Vă deranjăm? Am dori două pahare cu apă, au cerut timid, după încheierea lucrării, cei doi instalatori, veniți să instaleze ceva în camera Contelui.

Lovit parcă de căldură în gândirea logică, Contele întreabă suav, să știe clar ce fel de apă vor oamenii când termometrele indică 38 de grade Celsius la umbră:

– Apă rece? Apă rece, nu??? Adică de la frigider?

– Da, da! confirmă instalatorii.

– Nu e nici un deranj! Lacrimaaaaaaaaa, adu două pahare cu apă!!!
Exact!
Pentru el nu era niciun pic de deranj.

Contele nu este deranjant niciodată …doar instalatorii au făcut ochii mari cât cele mai mari cepe de apă!

Apa pe timp de vară mi-a adus aminte de alcool …pe timp de iarnă!
După ce au săpat groapa unui client, evident mort, groparii, cu banii deja în buzunare pentru efortul lor, au cerut unei doamne din familia răposatului:

– Trebuie să ne dați și o sticlă de spirt, să ne dezinfectăm!

Doamna își trimite copilul la farmacie să cumpere o sticlă cu spirt medicinal întrebându-se:

– Ce drac de dezinfecție? Au săpat o groapă în pământ curat.

Copilul aduce sticla, doamna o preia și o oferă groparilor:

– Ați înnebunit cucoană?? Cum o să bem spirt medicinal!!?? Avem nevoie să bem spirt, adică alcool, tărie, să ne dezinfectăm pe dinăuntru, că am săpat pe gerul ăsta mare! Ceva mai de calitate …că sunteți oameni fini!

Dar să mă reîntorc la apa noastră cea de toate zilele.
Abia când atingem o vârstă destul de consistentă, noi, copiii, începem a îndrăzni să ne judecăm părinții …
Chiar dacă nu ne-am plâns, unii dintre noi am fost mai mult sau mai puțin marcați de unele norme de educație, cam severe, impuse de către părinții noștri, marcați și ei la rândul lor de rigorile, constrângerile sau preceptele educative ale părinților lor.

Așa cum spunea, prin anii ’90, distinsul scriitor și jurnalist Cornel Ciomâzgă că „o gogoașă stricată nu te omoară, dar nici bine nu îți face”, tot așa, o educație severă nu curmă viața copiilor, dar adesea afectează iremediabil personalitatea lor.

În consecință, ne-am crescut copiii, unii poate și nepoții, după reguli, metode proprii, mai permisive, lăsând mai multă libertate dezvoltării personalității lor, dar având grijă să-i supraveghem „din umbră” pentru a preveni derapajele și eșecurile.

Cu ceva mai muuuulți ani în urmă …

– Astăzi mergem în vizită la A. M-a rugat să îi duc noile reviste de modă, din Estonia, pe care le primesc de la Dr. Z , așa că, fi atentă! Să nu cumva să ceri să-ți dea apă!!! Fiindcă dacă ceri un pahar cu apă se subînțelege că vrei și altceva pe lângă apă: fursecuri, șerbet, dulceață.

– Dar ce fac dacă mi se face sete, mami?

– Păi două – trei ore poți să rabzi de sete! Bea acum ca să nu ai nevoie acolo!

– Nu pot, acum nu mi-e sete …

Magazinul „Romarta”, de pe Calea Victoriei, a fost un alt loc unde mi-am călit răbdarea de sete!
Vreme de trei ore mama proba sandale, pantofi, admira, pipăia, pleca cu vigurile de materiale la oglindă revărsând materialul peste ea, pentru a vedea cât de bine o prinde culoarea, dacă materialul era uni, sau imprimeul.

Yoga am început să o practic la 12 ani, dar se pare că încă de la 4 ani am început să mă antrenez prin magazinele unde mă plimba mama. Așa am învățat să stau nemișcată, să aștept, să tac, să nu pun întrebări, să mă plimb cu gândurile în toate locurile și să rabd, evident, tot de sete.

După toții anii de copilărie cu setea inhibată, organismul meu, conform principiului obișnuința este a doua natură, a ajuns să nu mai simtă nevoia de a bea apă.

Astăzi, după un munte de ani, continui să beau zilnic doar cca 150 mililitri de apă, apă simplă sau chioară, cum vreți să-i ziceți. Cele două căni mari cu ness, deci 2×250 mililitri, intră la lichidele diverse pe care le iau odată cu hrana (niciodată supe sau ciorbe!).

Am încercat să beau apă măcar 1 litru pe zi, asta în condițiile în care nu simt sete niciodată, iar dacă îmi impun, mai mult de o lingură sau o gură nu pot să înghit. (bere da …, dar berea nu e tocmai apă și nicidecum nu beau zilnic)
Litrul a fost redus la 700 mililitri, băuți forțat, ca experiment, pe lângă cei500 mililitri de ness.

După trei zile în care am băut per total 2,1 l au urmat patru zile în care nu am mai băut apă deloc și m-am convins de adevărul constatat de savantul M.I. Pevzner că se poate trăi cu un consum zilnic chiar sub 750 mililitri de lichide.

Există însă o mică problemă: nu beau apă, nu transpir!

O doamnă îmi zice:

– A, este grozav! Toți se plâng că transpiră mult, cred că sunteți o fericită!

Aș! Fără transpirația fiziologică normală nu am termoreglare!
Când temperatura crește peste 30 de grade Celsius fierb în suc propriu, iar fața mea congestionată arată ca o imensă sfeclă roșie cu ochi!

În oraș mă port ca o doamnă …Mai puțin doamnă sunt când trec prin parcul Herăstrău unde îmi ud capul la fiecare țâșnitoare de pe traseul curent, iar acasă sunt de-a dreptul ca o rață: multe dușuri obișnuite și câteva dușuri integrale, adică sub care intru direct cu bluzițele și pantalonașii scurți pe mine.
La 32 de grade în cameră, după ce las mici bălți pe unde trec, hainele se usucă în mai puțin de o oră …evident pe scaun îmi pun o neplăcută folie de nailon, pentru protecția locurilor care-mi găzduiesc posteriorul.
Când mă satur de dușuri integrale, îmi răcoresc doar capul lăsând apa rece a robinetului să-mi curgă în creștet.
Așa funcționez vara, deși dacă mă întorc într-o iarnă, în urmă cu vreo 28 de ani …

Unitatea unde lucram avea, în fiecare birou, frumoase sobe din teracotă, iar gazul metan ardea frumos încălzindu-ne mai ales când reveneam înghețați de pe teren.

Într-o zi, nu știu cine … de prin sfera de sus, a remarcat că în birouri se face o căldură ca la mitocani, deci un consum cam mare de gaz …

Apoi, tot „nu știu cine”, s-a gândit că și consumatorii casnici fac abuz din uzul gazului metan și ni s-a tăiat tuturor PASTILA!!

De fapt nu au tăiat-o, doar au înlocuit acea piesă în formă de pastilă, care controlează trecerea gazului metan de la rețea spre consumator. Prin urmare au fost înlocuite pastilele din aluminiu, ușoare și permisive, cu pastile din cupru, mai grele.
Coroborat cu presiunea de livrare foarte scăzută a gazului metan, care nu avea putere să salte pastila din cupru și să permită intrarea gazului pe conducta consumatorilor , flăcările abia pâlpâiau în sobe, iar când gerul depășea – 12 grade Celsius, ni se tăia total „gazul”!

Nu am de gând să analizez explicația oficială a scăderii presiunii gazului metan din rețea direct proporțional cu scăderea temperaturii cu multe grade sub zero, dar când am fost lăsați total fără gaz, șefa a găsit o rezolvare pentru biroul în care, alături de ea, lucram eu și o doamnă desenatoare.
Ca orice șef, avea nevoie de trei mâini drepte, iar eu și colega am compensat acest neajuns, comun tuturor oamenilor, de a se naște doar o singură mână dreaptă, fiind luate să lucrăm în biroul ei.

Șefa a descoperit unde era stocată o mare parte din arhiva unității și cum ordinele nu se discută ci se execută, am început să o ardem!

Pe ea, pe Arhivă!

Ce reprezentau actele prinse în sutele de dosare de unde să știu, că doar nu făceam lectură, noi făceam focul pentru confortul șefei!

Desprindeam foile și umpleam soba de teracotă, având grijă să fie nițel înfoiate, aerate, să ardă cu spor.

Sute de dosare, mii de foi, au ars încălzind biroul șefei timp de o lună cât a mai durat gerul și economisirea forțată a gazului metan.

În toata viața mea nu am îndurat asemenea căldură într-o încăpere în plină iarnă!

Șefa era super mulțumită, dar eu, suflet de gheață și trup de reptilă, cu temperatura corpului de doar34.6 – 35,2 grade (o anomalie genetică) simțeam că explodez.

Am scris mai sus că nu transpir, deci ioc termoreglare!

Cu toată căldura diavolească din birou, mai arzătoare decât cea din zilele toride ale verilor actuale, nu reușeam să beau mai mult decât o lingură de apă pe oră.

Așa că pentru mine, în birou, iarna a fost ca vara și, ca atare, unica rezolvare a fost cea pe care o aplic dintotdeauna pentru a mă răcori atunci când nu pot intra cu totul sub un duș.

De câteva ori pe zi, îmi răcoream capul aplecat deasupra chiuvetei, sub robinetul, evident, de apă rece fiindcă la birou nu exista decât robinet cu apă rece și, cred că se știe, cât de rece vine apa pe țeavă în timpul iernii!

Ca de la gheață!

Cu alte cuvinte, asemenea domnului Jourdain, din piesa de teatru „Burghezul gentilom” a lui Moliere, care spunea:

– „Pe legea mea, de peste patruzeci de ani fac proză fără să știu!”, exclam și eu:

– Ia te uită, am făcut Ice Bucket, în plină iarnă, în urmă cu 28 de ani, fără să știu!

Evident fără donații…

(miez de august fierbinte 2014, din ciclul „Eu și Contele”, aici mai puțin prezent)

APĂ SERVITĂ, CAP LA APĂ, ICE BUCKET

Cumpărătură inteligentă

De câteva luni aspiratorul casei a dat semne de oboseală majoră aşa că așteptam să treacă Black Friday – ul ca să ne luăm unul nou.

Contele m-a întrebat cam ce înlocuitor doresc pentru marele, celebrul, imperfectul aspirator Domotec.
Mare, am zis mare, fiindcă era într-adevăr mare, vorba unui politician despre un …mare partid popular: „da, este un partid mare …şi cam atât”!.

Alegerea de atunci a mărcii Domotec a fost a Contelui, la acea vreme un copil – omuleţ teribil de fascinat de fascinat de culoarea albastră şi mărimea impozantă a aspiratorului.

Câte şuturi a luat Domotecul de la mine, din cauza mărimii sale, depăşeşte orice imaginaţie, dar scuzele mele sunt beton: sunt mereu grăbită, iar el era mare, greu de manevrat și mereu în drumul meu.

Şuturile nu au fost un tratament preferenţial acordat Domotecului, de ele beneficiază ş cotoiul când nu îşi adaptează mersul cu al meu, dar pentru aspirator instrucţiunile erau ferme. Să nu fie lovit.

L-am numit mai sus „celebru” fiindcă, la 10 zile după cumpărarea lui, am auzit remarca ironică a unei doamne faţă de această marcă:

– A! …celebrul Domotec!

Atunci am aflat că aspiratorul Domotec era vedeta Protecţiei Consumatorului ca număr de plângeri!

Imperfect este calificativul acordat imediat după primele zile de utilizare: forţa de absorbţie a celor 2.200 W se pierdea pe „traseu” încât peria atingea covoarele cu un susur înăbuşit venit prin tubulatura care răsufla prin toate îmbinările.

În timp, pierderile de la toate încheieturile deveniseră atât de mari încât cotoiașul casei a ajuns la o bună conviețuire cu Domotecul și stătea cu plăcere să fie aspirat de la cap la coadă, pe toate părţile câte 10 minute.

După doar un an de folosire, clapeta cu rol de pornire a clacat, dar un mototol de hârtie înghesuit sub marginea clapetei asigura pornirea şi funcţionarea.

După câţiva ani, i-au ars electrozii, iar Contele, electronistul casei, a cumpărat alţii noi pe care i-a montat cu eleganţă.
Da, trebuie să laud eleganţa cu care degetele Contelui folosesc şurubelniţe, cleşti, instrumente de măsură dar mai ales ciocane şi pistoale de lipit.
Degetele sale lungi şi frumoase prind ciocanul de lipit cu graţia cu care ar ţine cel mai scump stilou Parker cu peniţă din platină.

Când aspiratul covoarelor a ajuns doar un gâdilat graţios al suprafeţelor peste care plimbam peria fără nici un efect vizibil, mi-am dat seama că trebuie să cumpărăm un aspirator, dar nu într-o zi de Black Friday din câteva considerente:
1 am oroare la gândul unor lupte la înghesuială pentru achiziţionarea unui obiect în regim de reducere de preţ
2 nu vreau să fiu papagalul care cumpără produse cu preţuri artificial reduse, mai bine zis nu doream să „beneficiez” de reduceri la șmechereală , la plezneală.
Se etichetează produsele cu preţuri mai mari decât erau cu trei zile înainte şi se aplică reducerea peste produsul scumpit cu atenţie, astfel încât cumpărătorul achiziţionează un produs ieftinit cu doar 20 de lei şi nu cu sforăitorul 50 % anunţat vocal şi vizual în magazin şi prin mass media.

3 de ce oare am impresia – încă neclarificată – că produsele puse în vânzare la reduceri au pe undeva o bubă bine ascunsă.?

După 10 zile de la Black Friday am plecat să cumpărăm un aspirator.

Contele a pipăit, ridicat, demontat, asamblat, dezasamblat, răsucit, timp de trei ore toate tipurile de aspiratoare expuse în trei magazine situate, din fericire, în complexe alăturate.

Ofertă mare, gamă largă de preţuri şi de tipuri de aspiratoare: cu saci de unică folosinţă, cu sac refolosibil, cu cutie, cu filtru de apă …

Fiecare tip avea avantaje dar şi dezavantaje..

Dimensiunile erau de la mic, mediu, acceptabil, mare, imens, uzină …

Aspiratorul tip …uzină avea încăperea – recipient cu apă destinată acumulării prafului (cutie nu pot să-i zic, într-atât era de sofisticată) transparentă, cu tubulaturi în interior de toate diametrele.
Aparţinea ca dimensiune clasei elefant, preţul destul de mare dar era departe de abilităţile mele de utilizator iar curăţarea fiecărui tubuleţ, fiecărui centimetru pătrat al suprafeţei recipientului transparent, cu toată apa lui, ar fi fost un calvar din cauza amestecului mortal de praf cu părul cotoiului!

Ca să nu mă complic, am pus ochii pe un Philips, de dimensiune mică, cu sac clasic, dar Contele nu era prea încântat.

„Dacă tot cumpărăm, măcar să luăm ce este mai bun” era ideea desprinsă din raţionamentul corect al Contelui la care am subscris şi l-am lăsat să gâdile, în continuare, exemplarele Samsung care îl atrăgeau.

Niciodată nu mi-a plăcut să merg la cumpărături şi nu înţeleg fericirea şi relaxarea dată de un shopping extins pe durata mai multor ore şi magazine …
Nu-mi place să merg agale printre rafturi; mă duc ţintă la ce vreau, pun în coş şi gata, la casă!

În ultimul timp, fiind mereu ocupată, am lăsat cumpărăturile în seama Contelui şi am mâncat ceea ce poftea el …Vă asigur că nu are gusturi rele dar sunt cam nepotrivite cu alergiile mele.

Acum fiind vorba despre un aspirator, am făcut cu tragere de inimă echipă cu Contele pentru a face cea mai bună alegere, dar fiindcă nu dormisem suficient, după aproape patru ore de vizionare a prototipurilor, eram plictisită şi nu mai îmi păsa care va fi alesul.

Ochii mei nedormiți, deschişi şi solicitaţi de peste 36 de ore, nu considerau clipitul prelungit şi des al pleoapelor, tot mai rigide, ca pe un timp de odihnă.

Lumina extraordinar de puternică din magazin, pardoseala super lustruită (or fi folosit sare de măcriş??) de culoare aproape albă, care reflecta orbitor în toate direcţiile luminile zecilor de corpuri de iluminat, strălucirea albă a frigiderelor din apropiere, (dar ce oare nu străluceşte într-un magazin cu produse electrocasnice …strălucitoare?), mi-au indus o stare de somnolenţă!

Efectul paradoxal de somnolenţă, indus de luminozitatea spaţiului în care mă mişcam mi-a adus aminte de o situaţie la fel de bizară când, nedormită de cca 72 de ore, cu ochii şi mai obosiţi, m-am dus cu bucurie împreună cu Contele la filmul „The Avengers”.

La fel de paradoxal, zgomotul infernal al luptelor eroilor cu roboţii şi băieţii răi din alte stele m-au adormit pur și simplu!
Ochelarii 3D nu mi-au oferit protecţia necesară: privirea periferică a Contelui a sesizat că dorm în front, adică nu particip ochi, trup şi suflet la bătălia de pe ecran şi mi-a tras un ghiont cu cotul …
Cotul lui e mare iar ghiontul cotului e tare!
Deşi m-a sculat din somn, nu m-a trezit …iar filmul l-am revăzut ulterior în condiții de maximă atenție.
Dar să revin la baleiajul printre rafturile cu aspiratoare.

– Ochelari! Am nevoie de ochelari! Nu 3 D, ci de soare! a fost gândul salvator ca să nu pic jos de fotofobie, iar Contele a fost salvarea: are ochelarii de soare tot timpul la el.

Protejată de ochelarii oglindă ai Contelui, m-am amplasat într-o poziţie strategică în dreptul unui raft situat la jumătatea distanţei dintre cele două Samsung – uri între care se deplasa Contele analizând ascendentul unei calităţi a penultimei generaţii în faţa unui mic defect al ultimei generaţii. Ambele aspiratoare erau din aceeaşi clasă, cu cutie în loc de sac, ambele dotate cu un filtru performant.

Deşi poziţia nemişcată lăsa, poate, impresia că am adormit picată în extazul contemplării unui anume exponat, nu dormeam!

Pe sub ochelari îl urmăream cu atenţie pe Conte, să văd când naiba se hotărăşte odată!!??

În sfârşit alegerea a fost făcută!

Penultima generaţie era mai performantă şi a fost aleasă!

Domnul de la vânzare i-a dat voie Contelui să aleagă cutia preferată – fiindcă aspiratorul era în interiorul cutiei, deci invizibil privirii noastre –şi l-a condus la casă repetându-i că proba se face după ce achită preţul!
Ne-a lăsat la casă repetându-ne, pentru a patra oară, recomandarea de a plăti 40 de ron în plus pentru a beneficia de garanţie extinsă de la doi ani la patru ani!
Nu era cel mai scump aspirator, necesarul de lustruire al apartamentului nostru era satisfăcut de cel ales de noi. pentru calităţile lui fără a ţine cont de cât costă.
Nu era deci vorba de cei 40 de ron în plus ci de faptul că ne irita insistenţa omului să ne vâre oferta, cioaca zilei, pe gât!!!
Avea el un procent câştig …

Contele mi-a cerut sfatul dacă să acceptăm garanţia extinsă, iar eu, cu pragul de suportabilitate, alocat unei cumpărături, total depăşit în cele patru ore de pendulat prin magazin, îi ziceam plictisită când nu când da …lăsându-l la fel de nehotărât.

Insistenţa vânzătorului, un domn politicos, în principiu, simpatic, este comparabilă cu insistenţa cu care cotoiul Contelui mă sâcâie când vrea ceva bun!

Cotoiul vine mai întâi în stânga mea, se ridică biped şi aruncă o labă cu 5 gheare pe mâna mea stângă care manevrează mausul şi emite un jalnic ma – ma!
Apoi se urcă pe masă, alături de monitor şi apare în faţa mea cerând: ma – ma!
Trece pe bufetul din spatele meu şi înfigând ghearele în ceafa mea miaună disperat: ma – ma!
Vine în dreapta mea şi mă zgârie pe picior, de parcă mieunatul nu e d ajuns.

Acest asalt îmi lasă impresia că am o mulţime de cotoi dornici de a primi ceva bun şi cedez!

Exact aşa a fost insistenţa vânzătorului care, în timp ce noi aşteptam să fie încasaţi banii clientului din faţa noastră, a apărut când din dreapta noastră, când din stânga noastră, când din spatele casieriţei.

– Ăsta ne ia prin învăluire, am glumit eu. S-a multiplicat şi ne împresoară!

Casieriţa, tânără şi simpatică, termină cu clientul celălalt şi ne întreabă senin:

– Luaţi şi garanţie extinsă??

– Patru ani beneficiaţi de reparaţii gratuite, venim acasă, îl luăm, îl reparăm cu transport gratis! se aude vocea vânzătorului care apare ca picat din cer între mine şi Conte.

– Da, am răcnit amândoi într-un glas. Luăm!!!

Abia ce am plătit şi vânzătorul a reapărut lângă noi cu o mină bucuroasă şi amabil ne-a deschis cutia, ne-a prezentat aspiratorul, i-a făcut proba, l-a reambalat şi ne-a dat actele de garanţie, evident extinsă, mormăind încă despre avantajele ei.

Salutări, mulţumiri reciproce şi hai acasă Conte că m-am săturat!

Încă nu ieşiserăm din magazin, iar Contele îmi spune vesel:

– Abia m-am abţinut! Vroiam să-i zic că eu îi plătesc garanţia pentru patru ani, dar cu ce îmi garantează el că firma posesoare a magazinului va mai exista peste doi ani! Cu un an în urmă firma asta intrase în desfiinţare …a fost salvată în ultima clipă fiind cumpărată!

Am ajuns acasă, iar Contele, conform cutumei proprii care impune un ritual magic al despachetării cumpărăturilor, a pus cutia pe masa cea mai mare, a deschis-o, a scos aspiratorul şi toate anexele.

L-a mângâiat cu grijă şi drag ca pe un organism viu, s-a uitat la mine şi mi-a zis:

– Trebuie să ai grijă cum îl foloseşti, să nu-i dai şi lui şuturi!

Mustăcind a râs a continuat.

– Tot timpul eşti în viteză.

– A, mie mi-e frică să îl folosesc! Mâinile mele cu calusuri vicioase de la fracturi nu se descurcă cu sofisticatul mâner al furtunului cu butonul de pornire şi reglare a intensităţii puterii de aspirare postat pe el. Furtunul mi se pare şi puţin rigid pentru personalitatea mea agresivă …am mai mormăit eu.

După lectura cărticelei cu instrucţiuni, Contele îmi citeşte râzând două paragrafe din capitolul „Măsuri importante de precauţie”, pe care le transcriu aici cu respectul cuvenit:

9. „Acest aparat poate fi utilizat de copii începând cu vârsta de 8 ani şi de persoane cu capacităţi fizice (sic!), senzoriale (eh!) sau mentale (ioi!) reduse ori cu lipsă de experienţă şi de cunoştinţe, dacă li se oferă supervizare sau instrucţiuni pentru utilizarea aparatului în siguranţă şi înţeleg riscurile implicate.” (conţinutul parantezelor îmi aparţine)
10. „Copiii nu au voie să se joace cu aparatul. Curăţarea şi întreţinerea nu trebuie efectuate de copii fără supervizare.”

Am râs amândoi copios iar eu l-am întrebat pe Conte la ce categorie intru eu: copil sub 8 ani, deci am interdicţie totală de a folosi aparatul, copil peste 8 ani sau persoană cu capacităţi fizice, senzoriale sau mentale reduse …
După un lung timp de gândire, Contele a hotărât:
– Mi-e milă de el, nu vreau să-l strici! Voi aspira eu toată casa!!

Indirect Contele a acceptat, fără proteste, încadrarea mea la categoria copii sub vârsta de 8ani.
Dar ce contează??

Am făcut o cumpărătură inteligentă!

Nu ar fi fost greu să-l conving pe Conte că vreau aspiratorul Philips, uşor manevrabil, şi aş fi aspirat eu toată casa, ca şi până acum.

Acceptând alegerea Contelui ştiam că voi scăpa de această corvoadă şi aşa s-a şi întâmplat doar că, distinsul Conte nu este echidistant: la două aspirări în zona lui acordă doar o aspirare în zonele mele …lăsate cam de izbelişte.

La scurt timp după suspendarea din funcţie a Domotecului, cotoiul a uitat de prietenia lor când accepta să-i fie blana aspirată.
Şi-a amintit însă de zgomotele înfiorătoare din primii ani de funcţionare, când Domotecul era mai forțos, motiv pentru care era nevoit să fugă şi să se ascundă de frică pe bibliotecă!
Ca orice trădător, care se dă de partea celui mai tare şi mult mai silenţios, a simţit nevoia de a-şi umili vechiul amic:
a făcut un 3,14 – 3,14 lângă el şi, culmea mârlănismului, a smuls husa de pe Domotec, acoperind udătura cu ea.

Notă. Şi în acest text, ca şi în multe alte relatări, am scris despre veşnica mea grabă şi deplasarea tot timpul în viteză pocnind lucruri, dând şuturi în tot ce apare pe neaşteptate în drumul meu, cum ar fi cabluri, un cotoi negru, picioare de scaune, mese, palete pictură, mopuri, coş cu reviste, frigider, încât Contele mă atenţionează, intrigat, să merg şi eu ca …oamenii.
– ?!!
Iată un banc bulgăresc care ar servi drept cea mai bună explicaţie a veșnicei mele stări de grabă:

Pasagerii unui avion sunt anunţaţi de stewardesă că peste 25 de minute vor ajunge la destinaţie.
Un tip mare şi înalt se ridică de pe fotoliul său şi, cu diplomatul în mână, se duce la uşa avionului, evident închisă, şi se proţăpeşte acolo.
Toată lumea se întreba curioasă cine este tipul şi ce se întâmplă.
O stewardesă le dă explicaţia. Tipul este bulgar, iar bulgarii sunt tot timpul grăbiţi.
Posibil ca graba şi viteza să fie o consecinţă a contaminării mele, în anii sofioţi, cu graba proverbială a bulgarilor.

(din ciclul „Eu şi Contele”)
Decembrie 2013

Conte, poate îmi cumperi …

Povestisem despre ziua când Contele a cumpărat aspiratorul sofisticat Samsung, iar după lectura cărticelei cu instrucţiuni, mi-a citit, amuzat, două paragrafe din capitolul „Măsuri importante de precauţie”:

9. „Acest aparat poate fi utilizat de copii începând cu vârsta de 8 ani şi de persoane cu capacităţi fizice (sic!), senzoriale (eh!) sau mentale (ioi!) reduse ori cu lipsă de experienţă şi de cunoştinţe, dacă li se oferă supervizare sau instrucţiuni pentru utilizarea aparatului în siguranţă şi înţeleg riscurile implicate.” (conţinutul parantezelor îmi aparţine)

10. „Copiii nu au voie să se joace cu aparatul. Curăţarea şi întreţinerea nu trebuie efectuate de copii fără supervizare.”

Nu știu în ce categorie mă încadrase Contele dar, pentru a-și proteja prețioasa achiziție a spus că de la acest moment încolo el va fi cel care se va ocupa de aspirarea casei.

Rigiditatea tubului, numit cam exagerat flexibil, care îmi bloca mișcările firești pentru aspirarea covoarelor, m-a determinat să radiez de fericire că am făcut o cumpărătură inteligentă: scăpasem definitiv și pour toujours de a aspira casa, covoarele!

Toate bune dacă musiu Conte ar aspira atunci când casa o cere și nu când „vrea” mușchii lui …care nu prea vrea decât rar de tot!

Mă simțeam invadată de acarieni și alte prafuri, iar ca să atrag, discret, atenția Contelui că ar fi cazul să aspire casa, am spus:

– Conte, poate îmi cumperi o mătură …

Reacția Contelui a fost sublimă:

– Vrei să înveți să zbori, vrăjitoare mică?

(din ciclul „Eu și Contele”)
octombrie 2014

Un efect al iubirii

Nu mă suprapun peste studiile asupra iubirii pe care o investighează îndeajuns cercetătorii, mai ceva decât pe un impostor, sau pe un agent chimic, sau pe un infractor ordinar.

Mă rezum să mă refer la efectul – sau să-i zic defectul? – iubirii de a ne face uituci, zăpăciți de nici să mințim nu mai știm …

Undeva, pe alte meleaguri, cândva, cu muuulți ani în urmă, două prietene discutau amical.
Ajungând la capitolul bărbați, prima, căsătorită, se vaită.

– M-a înnebunit S. Tot timpul pierde câte ceva! Uite de trei luni i-a dispărut trenciul A crezut că l-a uitat la serviciu astă primăvară, când a fost ultima ploaie.
Aș ! Nu e acolo. Acușa încep ploile de toamnă, iar el cică n-are timp de mers să-și cumpere altul.

– Ciudat! Îi spune amica. La mine acasă, tot de vreo trei luni, zace un trenci atârnat în cuier …i-am întrebat pe toți să aflu cine l-a uitat, dar tot nu am aflat.

Ooooopsy!

– De fapt, dacă mă gândesc, am avut ceva probleme și i-am cerut părerea lui S., care a trecut pe la mine. Clar, trenciul de la mine din cuier este al lui.

De atunci numele lui S a fost înlocuit cu apelativul Trenciu!

Procuror criminalist, Trenciu avea totdeauna mașina instituției la dispoziție.

Era iarnă și toate drumurile arătau mizerabil. Pline de zloată!
Trenciu era dotat, cum era moda în acele timpuri, cu acei galoși din cauciuc încălțați peste pantofi pentru a-i proteja de noroiul străzii și zăpada fleșcăită.

Într-una din seri, Trenciu se întoarce acasă târziu în noapte, evident de la o investigație, iar minunații lui pantofi, veșnic strălucitori grație devotamentului cu care buna și bătrâna lui mamă îi lustruia zilnic, erau plini de zloată, iar urmele de noroi lăsate pe pardoseala antreului aveau punct terminus o ditamai băltoaca!

Buna și bătrâna mamă a lui Trenciu era cea care veghea cu ochi de acvilă asupra curățeniei și salubrității casei.
Prin urmare, nu a fost șocată de pardoseala murdară, pe care oricum galoșii ar fi decorat-o la fel mizerabil, nici de faptul că pantofii lui Trenciu arătau de parcă tocmai ar fi primit Trofeul „Cel mai împuțit pantof!

Era șocată deoarece galoșii lipseau cu desăvârșire!

Fuge în sufragerie și până să caște gura, Trenciu îi spune blând:

– Mamă, sunt mort de oboseală, deci nu-mi da nimic să mănânc. Mă spăl și mă culc.

Buna și bătrâna mamă n-are treabă cu nefoamea fiului, pe ea o frământă unde dracu sunt galoșii lui!

Așadar, în timp ce bombăne furioasă „până nu pierde ceva nu se simte bine, parcă o face special”, se hotărăște, prinde curaj și întreabă:

– Dragul meu, dar unde îți sunt galoșii??

Fâstâcit, Trenciu, abia atunci realizând că a ajuns acasă fără galoși, se pierde ca un licean și, luând în calcul că deși știe unde-i sunt galoșii nu poate să îi recupereze prea curând, bâiguie la repezeală o minciună:

– Am fost la investigație și m-am întors la procuratură. Mi-am scos galoșii în mașină și am urcat în birou. Când am revenit în mașină să vin spre casă, galoșii nu mai erau!!!
Neinspirată minciună, dar firească pentru modul cum doar iubirea îi poate ameții pe îndrăgostiți, încât aceștia pot născoci scuze infantile!
Buna și bătrână mamă a lui Trenciu a amuțit de parcă a fost lovită în cap de o imensă nucă de cocos!
În cele din urmă, a reușit să vorbească, evident de una singură, fiindcă Trenciu o zbughise rușinat în dormitorul conjugal, unde, dat fiind ora târzie, soția dormea adânc.

– Doamne, ce vremuri trăim!? Auzi, să i se fure galoșii din mașina procuraturii?!
Au urmat câteva săptămâni în care buna și bătrâna mamă nu a contenit să povestească tuturor rudelor, mai mult sau mai puțin apropiate, tuturor prietenilor familiei, cât și necunoscuților de prin parc, vecinilor din cochetul cartier de vile, cât și prin magazine la cumpărături, despre …neprinsul hoț al galoșilor din mașina procuraturii!

(„Strict autentic”)
Noiembrie 2014

Amic, Beric, Ceric

Contele avea 6 ani şi dorea să meşterească.
Îl pasionau firele, cablurile electrice, iar pe la 8 ani deja se apucase serios de studiul electronicii cu un unchi, colonel rezervist, absolvent al Academiei Militare, dar și al electronicii; unchiul lucrase pe primele calculatoare ale armatei, de proveniență sovietică, mari cât dulapurile.
Să revenim însă la perioada când micuțul Conte avea 6 ani şi când, considerând că a depăşit faza „tabloului electric din cutia de pantofi”, am hotărât amândoi că este cazul să se înscrie la un club de copii.

Clubul din apropierea casei ne-a refuzat înscrierea pe motiv că nu mai sunt locuri.

Pe atunci locuiam în zona Gării de Nord și dacă toate drumurile duceau odinioară la Roma, pentru noi era valabil dictonul local: ”toate drumurile de la Gară duc în centrul Bucureștiului” unde ajungeam în 15 minute, indiferent de traseul ales.

Prin urmare, iată-ne în plin Centru la Clubul Copiilor sector 1, găzduit în 1993 în localul în care astăzi citim ierburi şi bem cărţi: Librăria „Cărtureşti”, unde din păcate nu se ține seama că mai existăm și noi, iubitorii de cărți alergici la buruieni uscate și la mirosuri, damfuri de toate soiurile, oricât de exotice ar fi ele.informatică,

Într-o încăpere primitor amenajată, din spatele unui front de mese ne priveau surâzătoare cadrele didactice dotate cu formulare pentru înscriere la secțiunile alese.
La întrebarea care sunt pasiunile lui, șefa Comisiei de înscriere a primit din partea micului Conte un răspuns sincer, fără niciun dram de ezitare:

– Electronica, informatica, pictura, poezia şi femeile!
Şefa comisiei, rămasă mută pentru câteva secunde, i-a recomandat ca partea cu femeile să rămână pe mai târziu …și cum pictura și poezia le făcea acasă, l-a înscris la „meştereală” unde, după ce puştii învăţau să folosească toate sculele, se realizau machete de nave sau avioane.
La engleză nu mai erau locuri aşa că, la insistenţele puştiului meu, a fost înscris şi la noţiuni de informatică.

A doua zi pe la 12 ne-am prezentat din la cursurile de meştereală făcând un scurt popas în holul de primire.
Un covor frumos acoperea aproape toată suprafaţa marelui hol de la parter. Pe două laturi se aflau scaune pentru părinţii însoțitori care zăboveau câte 10 – 15 – 20 minute până la ora de începere a cursurilor.
Sub privirile impasibile ale mamelor, copiii, unii având peste 10 – 12 ani, îşi aruncau hainele şi ghiozdanele pe jos şi se trânteau „la o tolăneală” pe covorul multicălcat în picioare, şi priveau la televizor.

În mod cu totul neinspirat, atât la orele de meștereală, dar mai ales la cele de informatică, copiii nu erau grupați pe categorii de vârstă.
Orele profesorului de meștereală aveau un scop bine determinat dar, suplimentar, el lupta cu copiii șturlubatici aduşi de mame la club pentru a-şi asigura câteva ore de linişte!

Puștii își consumau energia debordantă scoțându-l din țâțâni, sărite, minți și alte articulații pe proful care, resemnat, se prefăcea că nu observă ce se întâmplă.
Desigur, o pasiune se poate cultiva, dar cum să se descurce un profesor pasionat de navo şi aeromodele cu câțiva copii de 12 – 13 ani care, total lipsiți de educaţie, aruncau cu ciocanele, lamele de ferăstrău şi alte scule prin micul atelier, care se amuzau trăgând scaunele celor mici făcându-i să cadă?

La şase ani, puştiul meu avea deja înălţimea unui copil de 12 ani aşa că statura lui impunea respectul celor mici. În paranteză vorbind, la 14 ani avea 1,93 m iar copiii de la clasele mici i se adresau pe coridoarele şcolii cu „dom profesor”!

Într-una din zile, mai erau circa 10 minute până la ora de începere a orelor de meșterit când, semeţ şi obraznic, un puşti de 12 ani, cu „un cap” mai scund decât puştiul meu, traversează holul şi covorul holului îndreptându-se spre scară, întrucât atelierul de meștereală era situat la etaj.
Pe la jumătatea holului îşi răsuceşte capul spre locul unde eram în așteptare eu și Contele.
De la trei metri distanţă, „scuipă” un salut spre puştiul meu:

– Ce faci, măi râie?!
Răspunsul „râiei” a venit instantaneu, cu vigurosul rotacism al Contelui, uimindu-mă şi demonstrându-mi importanţa „socializării”!

– Râie eşti tu, porcule!
Da!

Viaţa ne învaţă …și fără un astfel de puști obraznic nu aș fi știut ce adaptabil la mediu este micul meu Conte.

La clubul de Informatică, un profesor tinerel, avea cam aceleiaşi sarcini extraprofesionale: lupta cu plictiseala copiilor mici și lupta cu copiii prea plini de energie …
Foarte bine că un părinte vrea ca un profesionist să-i iniţieze copilaşul în tainele calculatorului dar cursurile erau destinate unor copii de peste 10 ani, iar profesorul nu și-a gândit predarea lecțiilor simultan pentru trei categorii de vârste …ar fi fost chiar imposibil.

Erau cam 5 calculatoare în foarte micuța clasă, iar profesorul, după ce i-a lăsat pe copii să privească și să pipăie calculatoarele, a început să le dicteze lecţia!

Da! A început să dicteze!!!

Din 16 copii doar trei aveau caiete.
S-au rupt foi, s-au căutat pixuri, creioane pentru ca toţi să fie dotaţi!

S-a constata că jumătate din ei nu ştiau să scrie: erau prea mici, sub șase ani.

Din cei 8 copii care ştiau să scrie doar trei, între care şi puştiul meu, au fost în stare să „ţină pasul” cu dictarea profesorului, să prindă tot.

Ceilalți 5 care ştiau să scrie, dar nu erau racordaţi la fluxul verbal al profului, care mai era și bruiat de zgomotul celor mici care se plictiseau, au copiat ulterior de la cei trei.

Acasă am leşinat de râs!
Proful le-a dictat nişte date ale unor componente notate cu a, b şi c.
Micul meu puşti scria și citea de la 3 ani (învățase alfabetul la un an și 11 luni în trei săptămâni), dar nefamiliarizat cu notaţiile a, b şi c, a notat aşa cum a auzit, prin hărmălaia tumultoasă, cele dictate de tânărul profesor.

Aşadar puştiul meu a scris:

„Notăm componentele de bază ale calculatorului cu Amic, Beric și Ceric”!

Evident, mai erau câteva litere „defecte” pe ici – colo, dar în rest lecția a fost scrisă corect.

După câteva zile, în haosul creat de cei mici s-a distrus un calculator și se căuta făptașul!
Despre o evoluție în domeniul informaticii nici nu putea fi vorba.

Orele erau anoste, inadecvate vârstelor copiilor (cei mici în loc să fie învățați să „butoneze” erau supuși tirurilor verbale de date tehnice), deveniseră întruniri de luptă ale celor mici atât la meștereală cât și la informatică, așa că, fără niciun regret al Contelui, au fost abandonate.

(din ciclul „Eu și Contele”)
Septembrie 2014

Trimitere medicală

Părinții, adevărații părinți, sunt dispuși să facă orice pentru binele copiilor lor.

Ușor pot fi determinați să arunce cu bani în stânga și în dreapta, fără discernământ, dacă li se vinde un produs, suficient de bine ambalat, încât să le promită că astfel vor asigura o dezvoltare fizică și mentală perfectă puiului lor.

Îmi amintesc cum am căzut și eu în plasa manualelor, la vremea când Contele se pregătea de primul an școlar.
Se anunțase, cu mare pompă, vorba unei doamne profesoare de istorie din istoria mea școlară, introducerea manualelor alternative!
Era marele „Experiment” pentru clasa I-a !

Am cumpărat toate variantele – trei sau patru – de Abecedare, Cărți de matematică (NB pe vremea mea, la clasa I-a se învăța aritmetica …), o mulțime de caiete dar mai ales o grămadă de așa zise caiete speciale care au fost puse în vânzare prin librării.
Odată cu începerea cursurilor școlare am constatat că de fapt cadrele didactice ale fiecărei școli alegeau manualele pe care le considerau a fi produsul ideal după care se va studia, iar manualele cumpărate erau exact cele respinse.

Moștenire de familie, de la străbunicul pe linie maternă, Contele avea o problemă de pronunție: un R graseiat care, după câte știu nu prea are leac, mai ales dacă de mic înveți și limbi străine.

Am citit destule despre rotacism și toate alea …sunt în temă dragi logopediști

Până pe la 6 ani, micul Conte a mai avut o problemă: deși pronunța litera L ca literă independentă, în cuvinte L-ul dispărea total: astfel Liliana devenea iiana iar liliac era iiac.
L-ul s-a corectat în timp, tot exersându-l strigându-mă pe nume: Lacrimaaa …
Deci problema R-ului fiind luată în serios, am plecat cu micuțul și defectul lui de R, la logoped.

În paranteză,vorbind, spre deosebire de specialiștii logopezi din UE, care fac niște cursuri speciale, la noi după absolvirea unor cursuri de psihopedagogie poți fi logoped …

Primul lucru pe care doamna logoped a dorit să-l știe de la mine a fost ce meserie am.
Interesant, nu??

Aflând că sunt arhitect s-o fi gândit că aşa o intelectuală va deveni o bună văcuţă de muls, că are de unde da.

Doamna logoped mă chestiona pe mine cu întrebări …
…eu o evaluam pe doamna logoped privind-o de la cap până spre burtă, restul se afla în spatele biroului de logoped …
…Contele studia încăperea analizând cu privirea interiorul biroului (cabinet nu îmi vine a-l numi) și arunca în flux continuu o grămadă de întrebări logopedei …
…iar logopeda îl urmărea cu privirea pe Conte răspunzându-i acru!

În cele din urmă, după ce a terminat vorbirea cu mine, a venit rândul Contelui să fie luat la întrebări …

A avut loc o scurtă conversație: cum te cheamă, câți ani ai după care hodoronc – tronc l-a întrebat

– Prin ce se aseamănă un măr cu o pară!
Contele îi răspunde:
– Prin gust nu, prin formă și miros nu, prin culoare doar atunci când atât mărul cât și para sunt de culoare galbenă sau verde, au codiţă, mustăţi, coajă la exterior, sâmburi în interior şi sunt fructe.

O fi auzit ce a dorit de la un copil de șase ani?

Pe neașteptate, logopeda îl cheamă lângă ea pe Conte și cu deștele ferme ale mâinii ei drepte îl prinde energic de nas, blocându-i posibilitatea de a inspira !

Strângându-l bine de organul olfactiv, acoperind gura micuțului meu puști cu restul palmei care se sprijinea pe jumătatea de jos a mutriței lui, logopeda i-a cerut să pronunțe niște litere!

Afectată profund de „constatare” doamna logoped a exclamat:

– Vai doamnă, dar copilul acesta nu pronunță nicio literă! Are dislalie totală!

Încercaţi să vorbiţi strângându-vă de nas: veţi obţine o vorbire tipică pe care o cunoaştem ca „vorbire pe nas”.

Dacă simultan ne astupăm și gura cu palma obținem o vorbire de gângăvit idiot!

– Vai doamnă! Da’ copilul ăsta este şi fonfăit! Dumneavoastră nu păreți să fiți fonfăită! Tatăl lui este fonfăit?

– Nu, nu este, am răspuns scurt și sec așteptând ca doamna să-și descleșteze mâinile de pe năsucul Contelui și să-i elibereze totodată și gurița astupată de mâna domniei sale.

Doamnei logoped i-a fost suficient ca, în mai puțin de o jumătate de oră, să diagnosticheze copilul.

– Doamnă arhitect, copilul dumneavoastră are nevoie de consultaţie şi tratament! Vă dau o recomandare să mergeţi la domnul doctor, care se va ocupa de copilul dumneavoastră! a zis doamna logoped aruncând acea privire pătrunzătoare care să-l facă pe tot prostul să priceapă că „ocuparea” doctorului recomandat trebuie recompensată financiar.

Pe un cartonaș alb – gălbui având dimensiunile de 11,3 cm x 15,8 cm, mi-a notat, cu indicațiile de rigoare, ce exerciții de manevrare ale limbii prin gură sau în afara ei, trebuie să execute zilnic Contele: „limba la palatin” și „scoate limba săgeată afară din gură”.
De asemenea a notat și alte antrenamente ajutătoare pentru o pronunțare corectă: umflarea baloanelor sau a mingilor suflând printr-un tub, rostogolirea unui creion pe masă prin suflare asupra lui, împingerea pe apă a unor obiecte suflând asupra lor, etc.
Tot pe un petic dreptunghiular, dar din hârtie, tot alb – gălbuie ca și cartonașul, cu dimensiuni sensibil apropiate de cele ale cartonașului (9,3cmx18cm), doamna logoped mi-a scris trimiterea pentru medicul sus pomenit.
Pe acel petic – trimitere medicală, doamna logoped a trecut numele copilului pe două rânduri; pe rândul 3 a notat 6 a 7 l (adică vârsta), iar pe rândul următor v I. (?)
Pe rândurile 5 și 6 a scris:

10 VI 1994 Intelect în
limite –

Liniuţa trasată după „Intelect în limite – ” am interpretat-o ca fiind un posibil cod, între medici, pentru intelect limitat!

Doamna logoped chiar a simţit nevoia de a-mi da o explicaţie:

– Aici am scris că intelectul este în limite normale!

Ei, aş!
Atunci de ce nu a scris și cuvântul „normale”?
Liniuța după cuvântul „limite” parcă închidea ceva între nişte limite?
Adică un intelect limitat!

Rândurile 7, 8, 9 şi 10 cuprindeau înscrisul „Dislalie polimorfă (afectate sunetele: l, ş, j, ci – ce, ţ, grupele consonantice)”
Urmau ultimele rânduri 11 și 12 :
„Instabil. Program
„neigienic de viaţă.”

Am ignorat total diagnosticarea doamnei logoped şi mai ales recomandarea de consult la nu ştiu ce specialist, probabil de deşteptare a creierului!

În mod bizar, sau din cine știe ce precauție, doamna logoped nu a trecut pe bileţel numele doctorului spre care eram îndrumată pentru extinderea limitelor intelectului!

A indicat doar verbal unde se afla cabinetul și orele de consultație.

Cum scrisesem mai sus, părinții sunt capabil de orice sacrificiu pentru ca micuţului lor să îi meargă bine şi poate aș fi alergat, cu sacul cu bani, la medicul salvator care va transforma un intelect limitat într-unul fără limite dacă luam în considerare bazaconiile doamnei logoped care nu știa că:

1 Micul Contele a învățat a scrie și a citi literele alfabetului, pe parcursul a trei săptămâni, la doar 1 an şi 11 luni scriind cu creta pe asfalt în parc, uimindu-i pe cei din jur.
2 Copia texte din ziare la trei ani, la 4 ani a început a scrie mici texte, picta de la 4 ani,
3 de la vârsta de 5 ani era membru al Fundaţiei „Henry Coandă” pentru Copii şi Tineri supradotaţi ( avea peste 600 acuarele).
4 De la 7 ani a început să scrie poeme de dragoste, iar la 1 Iunie 1995 a primit
5 Premiul de Precocitate pentru Poezie şi Pictură acordat de către U.N.I.C.E.F. şi de către Editura Univers, prin doamna director Olga Jora, în cadrul unei festivități care a avut loc la Sala Palatului unde
6 A citit din versuri, a prezentat picturi, a dat scurte interviuri pentru 3 posturi de radio și 5 posturi tv și a fascinat prin inteligență și felul de a fi, de a recita, de a vorbi.

7 Tot la 7 ani a fost testat la Institutul de Științe ale Educației stabilindu-i-se un IQ 135 din 140. De notat că testele din etapa a doua necesitau a citi și interpreta texte scrise, deci mult peste nivelul unui copil de 7 ani, limbajul copilului fiind deosebit de apreciat.

8 De unde să ştie doamna logoped că la 18 ani a obţinut, cu felicitări, punctajul maxim, 60 de puncte din 60 posibile la Testele de Inteligenţă susţinute la Comisariatul Militar al Sectorului 1?

După testarea de la Inst. de Științe ale Cercetării, mi s-a recomandat să cumpăr o anumită carte care se adresa părinţilor de copii supradotaţi: se făcea educaţie părinţilor cum să recunoască un copil supradotat, cum să se „comporte” cu un supradotat, etc. Aceste sfaturi coincideau cu modul în care l-am crescut având acces la reviste de specialitate dintr-o anume țară, care indicau să se dea libertate totală copiilor spre cunoaştere.
Ceva mai târziu am aflat de ce veneau să-l cunoască salariaţi ai Institutului de științe şi ce şopteau între ei: i se spunea micul geniu, dat fiind acel IQ 135 .

De unde să ştie doamna logoped ce I.Q. găzduia micul Conte în limitele creierului său?

De unde să ştie doamna logoped că toate „chestiile” care l-a dânsa au fost cuprinse, scurt, în noţiunea „instabil” erau de fapt manifestări ale dorinţei de cunoaştere?

Da, sunt de acord cu un singur lucru condamnat de doamna logoped și notificat ca „regim neigienic de viață”:

Alungarea orelor de somn după ora 12 noaptea, pentru a folosi la pictat, scris şi citit cât mai multe din cele 24 de ore ale zilei, dar și intervenția pentru a restabili echilibrul dintre odihnă și activitate, în cazul copiilor supradotați, se face tot cu tact și răbdare. În paranteză vorbind, oamenii inteligenți activează până spre ora două noaptea, iar asta o spun persoane competente în urma studiilor efectuate.

Defectele de pronunţie – unele manifestate doar în perioada copilăriei, altele rămânând, asemenea rotacismului Contelui, pe viață – sunt semne de recunoaştere ale unui copil foarte inteligent, dar de unde să ştie doamna logoped tot ceea ce ştie un Doctor în psihologie specialist în descoperirea copiilor supradotaţi?

Multiplele alergii, pe care de mic le avea …în dotare, sunt tot semne de recunoaștere ale unei inteligenţe deosebite, dar de unde să ştie doamna logoped toate astea?

Cum ar privi, acum,, doamna logoped, în ochii adultului de astăzi, căruia în treizeci de minute i-a stabilit, în urmă cu 20 de ani, acel cutremurător „Intelect în limite – ” ???

Ca final aş dori să recomand părinţilor, să apeleze la mai mulți specialiști pentru a nu cădea pradă financiară unor persoane necalificate corespunzător, nepricepute sau rău intenționate.

Un mic sfat: uneori colile de hârtie, creioanele, acuarelele, cărţile, şahul, contribuie la recunoașterea unui copil supradotat și pot contribui, într-o primă fază la dezvoltarea inteligenţei lui, mult mai mult decât cele mai sofisticate jucării.
În rest, din fericire, există cărți foarte bune, scrise de specialiști, care ne dezvăluie și explică cum recunoaștem și cum să tratăm un copil genial.

„Eu și Contele”
octombrie 2014

Hărți secrete și simpaticul Domn D

PROLOG

Nu de puţine ori am făcut parte din „Echipa de intervenţie” sau din „Echipa de şoc”.
Nicio legătură cu serialul american şi nicio legătură cu vreo echipă de intervenţie militară sau paramilitară. Pur şi simplu în vremurile de dinainte de Revoluţie, mi s-a întâmplat, adesea, ca împreună cu alţi simpli muritori cu care formam ad-hoc o echipă, să ajutăm la scoaterea din rahat a unora care nu apucau să îşi facă la timp treaba pentru care erau plătiţi.
Într-un anume an, urma ca partidul şi guvernul să îi prezinte şefului suprem, sub formă de panouri care combinau toate tipurile de grafice posibile, eficienţa muncii socialiste în industrie, agricultură, ramuri, subramuri, intre…etc. Bănuiesc că economia socialistă a primit un impuls când, în urma vizionării de la Expoziţie, şeful statului a făcut restructurări masive, soldate cu plicuri prin care oamenii erau informaţi că postul lor se desfiinţează.
Eram studentă, era ora 9 seara, abia predasem un proiect (ceea ce înseamnă că timp de 4 – 5 zile lucrasem 10 ore pe zi, la planşetă, în institut), și împreună cu colegii de grupă priveam obosiți și năuci, încercând să ne reculegem de stresul predării şi ne gândeam unde să mergem la o bere pentru o totală destindere.
Uşa se deschide şi un cadru didactic, asistent, ne anunţă că este nevoie de câţiva dintre noi să lucrăm ceva, câteva zile, la gospodăria de partid.
Ca student niciodată nu te dau banii afară din casă aşa că, aflând că vom fi plătiţi regeşte, am uitat de oboseala acumulată cu predarea proiectului, am uitat de bere şi am plecat, cam 8 – 10 colegi, la sediul gospodăriei de partid (deși niciunul dintre noi nu era membru de partid).
Pe drum ni s-a explicat că este vorba despre nişte grafice realizate, pe cartoane caşerate, prin tehnici de colaje colorate, decalcări de înscrisuri, etc. şi că va fi nevoie să stăm 3 zile şi două nopţi, că la sediu sunt alţi colegi (aha…noi simpli muritori habar nu aveam) care lucrau de câteva săptămâni, dar au intrat în criză de timp, iar lucrările trebuie să ajungă peste 4 zile la „Marea Expoziţie”.
Cu cafele la discreţie, s-a muncit în draci în cele câteva zile: tăiam, lipeam, aranjam iar la sfârşit ne-am încasat fiecare plicurile cu câte patru sute de lei, cam cât o bursă lunară!

Au trecut ceva ani, o terminasem cu facultatea, dar eram un veşnic factotum – nu inițiam, nu organizam, ci eram doar sclavul executant – al Serviciilor de proiectare pe unde am lucrat.

A fost nevoie de oameni la scoaterea din rahat a celor care nu şi-au făcut treaba pentru elaborarea în timp util a cataloagelor RPC şi RK pentru a fi date la calculator, am fost trimisă, deși pentru mine, cataloagele erau ceva similar cu sanscrita, dar totul se învață, chiar din mers, dacă există bunăvoință.
Altă dată, un șef a uitat să expedieze felicitări de Anul Nou la diverse instituţii, terți, etc. și, ținându-se cont de aglomerația de la Poștă din zilele premergătoare noului an, eu am devenit poştaşul perfect!
Per pedes apostolorum am luat orașul la pas, livrând felicitările în Sfânta zi de Crăciun, pe un ger într-atât de cumplit, încât mi-au crăpat mănuşile nemţeşti de motociclist! Erau făcute din piele roșie combinată, pentru efecte estetice, cu porțiuni din piele sintetică albă care nu era calculată să reziste la acel ger de minus 14 grade C.
Îmi mențineam tonusul cântând în …gând aria „Sunt poștărița Cristinel …” din opereta lui Zeller ”Vânzătorul de păsări” și înotam prin zăpadă și ger.

Lucram la secţia de Proiectare a Direcției unde fusesem repartizată prin Ordinul de Repartizare al Ministerului Educaţiei. Aveam cam 35 de ani.
Era o zi frumoasă, posibil a lunii iunie, când am fost din nou racolată să fac parte dintr-o echipă de şoc.

Desenatorii unui minister, prin nu știu ce mister, s-au trezit depăşiţi de situaţie!
Hărţile secrete cu adăposturile simple și cele mai mult sau mai puţin antiatomice ale Bucureştiului nu erau gata!
Era obligatoriu să se respecte termenul de predare al hărţilor care să intre simultan în dotarea unităţilor aparţinând acelui minister.

Cineva a găsit soluţia salvatoare: să se …colecteze – racoleze desenatori de la diverse instituţii pentru a asigura multiplicarea, evident manuală, a hărţilor.

A început alegerea desenatorilor și la Serviciul Proiectare al Direcției Generale unde lucram, iar cei desemnați cu alegerea discutau între ei:

– Acela este leneş, acela lucrează urât, ăia au pile şi nu prea au chef, ăsta ne trebuie nouă, aia este nevasta lui X …
Au rămas doi desenatori neanalizaţi: grecul D. şi desenatoarea Y .
Desenatoarea Y, o tânără frumușică foc, minionă, la 35 de ani, auzind că va lucra la hărţi la armată, a sărit ca arsă:

– Să fiţi sănătoşi şi să vă căutaţi altă proastă! Nu mă duc să lucrez la armată fiindcă mă ciupesc toţi militarii de fund!!!
Fată frumoasă, isteață, desenatoarea a fost foarte convingătoare invocând nedorite ciupituri de fund aşa că eu am fost proasta găsită fără a fi prea mult căutată!!

De ce să mă mai mire că după 9 ani de arhitectură (3 sofioți și restul bucureșteni) trebuia să fac şi munca unei desenatoare?
Da, eram în culpă deoarece venisem prin repartiţie ministerială şi nu prin pile.

Cineva m-a selectat să lucrez alături de grecul D., simpaticul Domn D., la hărţile armatei!
Nu era deloc important că hărţile erau secrete, nu era deloc important ca D. era grec (pe picior de plecare definitivă), nu era deloc important că fusesem căsătorită cu colonel bulgar, inginer specialist în …și …în …, motiv care mi-a adus ceva necazuri.

Noi am fost atunci oamenii cei mai potriviţi, deşi peste câţiva ani, când instituţia avea nevoie să facă loc unor piloşi, am fost mutaţi la o întreprindere subordonată exact fiindcă el era grec şi eu fostă soţie de .. şi de … plus ceva neamuri în West Germany!!!!

Simpaticul Domn D.
Parte lămuritoare integrantă din „Hărţi secrete și Simpaticul domn D”.

Simpaticul domn D. fiind grec avea, evident, un nas grecesc flancat de doi ochi mari, negri, vioi şi ageri. Deşi avea probleme cu vederea nu purta ochelari, nici măcar când lucra, din pură cochetărie:

– Cum crezi că aş arăta? Cu nasul ăsta şi cu chelia mea, ochelarii îmi mai lipsesc, se lamenta el.
Arhitecţii îşi desenau singuri planurile, dar inginerii îşi predau schiţele în creion colegilor desenatori pentru a fi redactate în tuş şi multiplicate. De regulă, fie că aveau sau nu de lucru desenatorii îi pasau pe ingineri de la unul la celălalt pe motiv că au muuult de lucru.
Un tânăr inginer ajunge în cele din urmă la Domnul D. căruia, după ce îi întinde desenele, îi atrage politicos atenţia:

– Domnule D., v-aş ruga mult dacă se poate să-mi faceţi desenele ceva mai îngrijit şi să nu-mi scrieţi legendele că ştiţi, dumneavoastră scrieţi foarte urât!
– Vai dar eu lucrez urât ca să nu capăt prea mult de lucru! De fapt nici nu văd prea bine!
– Păi puneţi-vă ochelari!
– Ei ! Asta-i bună! Aş arăta ca dracu cu ochelari pe nasul ăsta! Scriu şi eu cum pot, n-o să fac artă! după care parcă pentru a se disculpa de acuzele inginerului adaugă pentru noi:
Păi eu vin la serviciu fiindcă aşa este legea să ai serviciu, să-ţi justifici câştigurile.
Puţin îmi pasă cum lucrez! Nu pot să mă dea afară că lucrez şi scriu urât! Iar dacă lucrez urât nici nu îmi dau mult de lucru!

Domnul D. era simpatic, suplu, cu un aer tineresc deşi avea poate 55 de ani, elegant întotdeauna, chiar şi în felul în care purta cămaşa asortată la blugii albi sau albaştri, volubil şi bun companion în pauzele de cafea când ne povestea chestii amuzante, bancuri şi ziceri proprii pe care singur le ridicase la rang de maxime.

Iată câteva din acele ziceri pe care nu doar ni le-a spus de nenumărate ori, dar chiar simţea nevoia să ne explice ce bine pot fi vizualizate unele dintre ele.
Pentru nesuferiţi în general şi pentru şefi în special avea formula:
„Mai dă-i în căcat să le stea în nas!”!
„Este vis, nebunie rară! N-am nicio nevoie!” era formula, pe care ne-o spunea pe la spatele vreunui ofertant de produse străine, comercializate în acele vremuri prin micul negoţ la locul de muncă, de către cei care ieşiseră în vreo excursie prin Ungaria, Cehia, Bulgaria, URSS.
Pentru parveniţi avea o „zicere” compusă dintr-un dialog:
„- Şi cum a fost la petrecerea de ieri, a fost lume bună?”
„Da, a fost! Cine? Eu, mama …”

Într-una din zile s-a arătat şocat de faptul că o colegă nu a ştiut ce este broderia spartă!
– Dar nici nu pot să-mi imaginez că nu ai avut niciodată o rochie sau o bluză cu broderie spartă!
Deşi căuta să fie foarte popular, măgulitor până la o nesuportabilă linguşire, uneori aroganţa i se revărsa din plin.
Fiind pe picior de plecare în Grecia, se văita cât de greu este:
1 să îşi selecteze bunurile pe care urma să le ia cu el
2 cât de greu era să vândă ceea ce nu poate lua şi
3 …cât de greu era să dea altora ce nu poate vinde.
– Uite, pentru unul ca X, spunea el indicându-l pe un tânăr desenator (însurat şi tată a doi copii la doar 25 de ani), pentru el ar fi simplu să plece! N-are nimic! La el doar s**a şi căciula, atât are de luat!!!
Chiar dacă nominalizatul la o avere în cuantum de „s**ă şi căciulă” era tânărul desenator X, în realitate se simţea că aceiaşi apreciere o avea şi asupra noastră, cele 5 – 6 tinere inginere şi arhitecte din biroul nostru de proiectare dar şi asupra tuturor salariaţilor . Avea şi de ce!!
Cucoanele bârfitoare, din alte birouri, comentau despre Domnul D. că este ridicol şi ciudat că la vârsta de 52 – 53 de ani era doar desenator bază!, deci cu o retribuție lunară foarte mică.
Bârfa pleca de pe la birourile unde, ca şi acum, exista funcţionărime supranumerar, care ardea gazul şi stătea la bârfe
Cucoanele e întrebau cum de are o soţie foarte tânără, frumoasă şi o fiică adolescentă la fel de frumoasă şi elegantă ca mama ei:

– Cu ce bani? De unde banii? se întrebau caţele.
Noi, cele 5 tinere dintr-unul din birourile proiectării ştiam, dar nu comentaserăm niciodată.
Domnul D. nu s-a ascuns niciodată de noi, iar noi am păstrat secretul destăinuirilor lui.
Câştiga nişte bani care depăşeau de muuuulte ori un salariu bun, datorită abilităţilor lui atât de comerciant cât şi de restaurator. Venea la noi în birou, departe de ochii bârfitoarele şi dădea telefoane la anunţurile de mică publicitate din „România liberă”. (Pe atunci nu se puseseră lăcăţele care să blocheze discul aparatelor de telefon.)
Interesul dânsului era să caute, să găsească şi să cumpere diverse piese, vechituri sau antichităţi. Ce piese? Din toate domeniile: obiecte funcţionale ca lămpi, lampadare, orologii, argintărie, obiecte decorative minuscule sau imense, mic mobilier, bijuterii şi podoabe de tot felul dar şi haine de blană şi alte articole vestimentare.
Avea, cum se spune, ochiul format, încât dacă a găsit un glob de lampă din cristal gros, galben – oranj, cu incrustaţii, a intuit cum îl poate transforma într-unul din cele 7 elemente care alcătuiau o lampă cu petrol „autentică” având 200 de ani vechime.
Într-una din zile a rugat-o pe una din colege să vorbească la telefon cu o cucoană care dăduse un anunţ la mica publicitate dorind să vândă o haină de blană.

– Sună şi vorbeşte tu, te rog, este o cucoană tare ciufută şi nu-mi spune tot ce mă interesează, nici preţul. A mai vândut niște chestii, mă știe și îmi recunoaște vocea!
Nu ştiu cu ce am agasat-o, dar îmi trânteşte telefonul în nas, a spus el.
Colega sună şi o întreabă pe cucoană una, alta despre haină; insistă să afle dacă este din blană naturală şi cărui animal a aparţinut. Domnul D. îi şoptea ce să o mai întrebe şi îi face semn să întrebe dacă are buzunare.
Modul cum a formulat colega întrebarea, a prăbușit conversaţia stârnind o adevărată furtună de invective la gura cucoanei care a atacat-o dur:
– Buzunarele sunt aplicate? stârnind o adevărată furtună de invective la gura cucoanei care o atacă dur:
– Păi am impresia că dumneata nu ai văzut niciodată o haină din blană naturală. Nici nu mai am ce să vorbesc cu dumneata şi nu-ţi vând nimic! Auzi, buzunare aplicate la blană naturală!!!!
Revenind la achiziţiile de obiecte, toate erau cu grijă şi migală recondiţionate, prelucrate, restaurate, asamblate cu alte elemente şi în final obţinea obiecte cu valoare de antichităţi care ulterior erau, cu talent de negociator, comercializate amatorilor de autenticităţi.

Cum totul se poate cumpăra şi vinde, domnul D. nu excludea comerţul cu anumite produse de peste graniţă. Cu câţiva ani în urmă, pe când lucra la altă instituţie, ceva mai mare, făcuse rost din străinătate de acele tricouri albe din jerseu sintetic tip „helanca”, cu mâneci lungi şi guler pe gât.
Vânduse peste o sută de tricouri şi femeilor şi bărbaţilor!!
Într-una din zile salariaţii acelei instituţii au fost scoşi la o manifestaţie sau întâmpinare de ceva delegaţie străină, cum se purta in acei ani!!
Domnul D. ne povestea amuzat cum din toată masa de salariaţi de la câteva întreprinderi se evidenţia grupul de peste o sută de inşi, îmbrăcaţi în helănci albe, care erau supranumiţi „guleraţii lui D.” !!!!

Concluzionând, simpaticul Domn D. avea nevoie de mult timp pentru afacerile personale exact între orele 10 – 14.
Arhitecții, inginerii și tehnicienii de la proiectare aveam şi muncă de teren, la obiectivele de renovat, restaurat, ceilalţi salariaţi nu.
Simpaticul Domn D. reuşea să se strecoare pe poarta instituţiei pentru a-şi face „terenul” lui! Fără probleme!
Cum? Am spus mai sus: totul se vinde şi se cumpără, iar cineva închide ochii.

ÎN SFÂRȘIT DESPRE HĂRȚI SECRETE

În ziua stabilită de conducere m-am prezentat împreună cu Domnul D. la unul din sediile armatei.
În holul de primire era mare hărmălaie şi o imensă aglomerare de desenatori care, ca şi noi, urmau să lucreze la multiplicarea hărţilor.
Despre ce era vorba?
Existau, gata imprimate, nişte imense hărţi ale Bucureştiului, având dimensiunea aproximativă de cel puţin 2,00 metri x 2,20m, pe care erau amplasate toate obiectivele unde se aflau adăposturi, cum spuneam, mai mult sau mai puţin antiatomice.
Pe hărţi erau amplasate simbolurile grafice – astăzi le-am spune icon-uri – ale tuturor tipurilor de adăposturi, indexate, catalogate, după felul construcţiei, capacitate şi alte alea.
Nu ni s-a dat semnificaţia fiecărui semn convenţional, doar erau hărţi secrete!
Existau aproximativ 50 de semne grafice!!! Un cerculeț mic împărțit în câteva sectoare de cerc cu imagine grafică diferită
Desenatorii fiecărei instituţii au primit câte două hărți:
– o hartă a Bucureştiului cu toate alea amplasate și inscripționate şi
– o hartă „oarbă” fără simbolurile grafice și fără înscrisuri, pe care ne revenea cinstea să le amplasăm noi privind la harta „model”!!!

Deci trebuia ca ochii noştri să caute pe harta model, cu o suprafață de cca 4,5 m pătrați, rând pe rând, semnele grafice (cercurile cu câteva sectoare diferite), să memoreze simbolul grafic și amplasamentul lui, iar mânuţele noastre să-l deseneze identic, amplasându-l perfect unde trebuie, pe imensitatea goală a hărții oarbe, o „„hartă geamănă” în devenire, care avea aceeași suprafață de 4,5metri pătrați.

Nu ştiu în ce condiţii lucrau ceilalţi desenatori, dar lor li se puseseră la dispoziţie birouri de proiectare la etajul sediului.
Pe tot parcursul celor aproximativ două săptămâni cât a fost termenul de lucru nu am mai văzut nici măcar un picior de-al mulţimii de desenatori înghesuiţi, în prima zi, în hol.

Cum Domnul D. întârziase la apel, sosind nădușit ca o locomotivă cu aburi cu peste 2 ore mai târziu de 8, am fost ultimii care ne-am primit hărţile, dar şi cei care am rămas fără …front de lucru: birourile de proiectare fuseseră repartizate.

S-au agitat militarii și salariații lor civili dintr-o parte în alta, apoi s-a stabilit să lucrăm, evident în condiții improprii, în biroul generalului, profitând că generalul era plecat în concediu.

Biroul generalului era situat la parter, cu accesul direct din marele hol, oficial, al sediului.
Evident domnul D. și cu mine intram în hol prin ușa principală, de aceea nu mi s-au intersectat drumurile cu ceilalţi desenatori care intrau pe ușa din dos.

Am pătruns cu Domnul D. în marea încăpere, lipsită, evident, de ferestre spre exterior, în care se afla un birou din lemn masiv cu scaunul confortabil al generalului
Existau unele dotări atât decorative cât şi funcţionale cum erau o veioză, un lampadar care îţi creau o stare de bună dispoziţie dar şi o masă de stat la discuţii şi tratative.
– A! Asta este masa de la care se dau ordinele! ne-am amuzat noi doi în calitate de chiriaşi …
Era o masă mare din lemn masiv, de cca 3m lungime şi 1,40m lățime, frumos lucrată, acoperită cu un cristal foarte gros.
Masa era însoţită de 8 scaune cu o tapiţerie cam nepotrivită, un stil ciudat rustic românesc.
Era un contrast neplăcut cu cele două vaze mari chinezeşti sau japoneze, oricum orientale.
Pe masă era o vază mai mică cu flori, dar importantă pentru noi a fost una din vazele orientale, care decorau încăperea, stând cu fundul pe parchetul lustruit oglindă!
Una peste alta, atmosfera era plăcută şi te simţeai ca acasă!

Abia intrasem în birou şi iată, şi-a făcut apariţia o doamnă de circa 48 – 50 de ani, coordonatoarea lucrărilor.
Aici surpriză!
Doamna care lucra în cadrul armatei se cunoştea cu Domnul D.: lucraseră împreună cu nişte ani în urmă la nu ştiu ce institut!

– Doamna asta este cam a dracului! îmi şopteşte, fără să mişte buzele, asemenea unui ventriloc Domnul D., privind, la derută, spre candelabrul cu multe tentacule, răstignit în mijlocul tavanului.
Doamna precizează: trebuie să venim dimineaţa la ora 8, să ne ducem la biroul X de la etaj, să luăm hărţile, să lucrăm după indicațiile date la „deschidere”, iar la ora 16 să ducem hărţile înapoi „sub cheia” biroului X , în depozit.

Rămaşi singuri, ne-am uitat unul la celălalt de unde să începem.
Harta „model” nu se putea pune pe verticală!
Imaginaţi-vă două hărţi imense, de dimensiunile menţionate mai sus, puse alăturat pe masă şi pe birou. Un obiectiv marcat cu un cerc împărţit în trei – 4 părţi, una albă, una neagră una în dungi, alta în dungi poziționate altfel, aflat în stânga hărţii etalon, trebuia memorat; plecai cu el „în cap” 2 până la 4 metri şi jumătate înspre dreapta ca să ajungi la locul potrivit de pe harta cealaltă!! Evident te întindeai, un metru jumătate – doi, pe burtă ca să ajungi în partea de sus a hărţii, dacă obiectivul o cerea!
Se făcuse ora 11, iar eu priveam în dulce contemplare harta – mamă, să memorez zecile de obiective marcate cu alte zeci de simboluri, pentru a-mi fi transpunerea pe harta „goală” mai uşoară.

Domnul D. îmi taie contemplarea şi mă lasă fără grai spunându-mi:
– Ştii că eu am treburi la ora asta, aşa că vezi ce este de făcut, că eu oricum nu mă pricep la nimic. Să-mi spui de ce ai nevoie ca să lucrezi. Mâine îţi aduc rapidografuri şi un casetofon, să asculţi muzică să nu te plictiseşti! Lipsesc până pe la trei.. Eu o să duc hărţile sus la biroul X şi tot eu le voi aduce în fiecare dimineaţă!
Prea mult nu contam pe sprijinul lui, dar măcar dacă era prezent mi-ar fi „dictat” cum arată simbolul convenţional de pe harta model pentru a nu face cumva vreo greşeală.

Pe la ora trei, tocmai după ce revenise Domnul D. din oraş, a sosit şi o veste proastă:
Ni s-a dat o nouă legendă!
Ne-a fost adusă o foaie mare pe care erau postate cca 50 de semne convenţionale complet noi care înlocuiau toate cele cca 50 de simboluri grafice de pe harta model!
Alături de fiecare semn grafic nou, era desenat semnul grafic pe care îl înlocuia.
Deci două coloane de simboluri. Fiecare simbol grafic nou avea o formă cerc, triunghi, mare, mic,şi câte două – trei combinaţii de alb, negru, haşuri etc. Diferite, dar asemănătoare, simbolurile îţi ţopăiau în faţa ochilor cerând concentrare maximă.
Care erau criteriile că un triunghi jumătate alb – jumătate negru era înlocuit cu unul jumătate alb – jumătate cu haşuri , greu de spus şi mare mister!

„Semnele convenţionale sunt şi rămân convenţionale”, ce ceapa mă-sii! am gândit eu.
Cu ce este unul mai bun decât celălalt?
Mai rău nu se putea! Norocul a fost că din cauza problemelor de organizare – repartizare în birouri nu începuse nimeni să lucreze …ar fi lucrat degeaba și hărțile noi ar fi fost bune de aruncat și înlocuite…problema ar fi fost cu ce? De unde, rapid, alte imense hărți parțial goale??

Deci, dacă iniţial mă zgâiam la harta model, căutam – găseam – localizam obiectivul şi aplicam simbolul pe harta „mea”, acum procedura de transpunere se complicase din cauza unei minţi diabolice!

Iată ce complicat era acum: trebuia să mă zgâiesc pe harta model, căutam – găseam – localizam obiectivul, puneam un punctişor pe harta „mea” şi memoram simbolul. Apoi trebuia să mă zgâiesc la coloana cu cele cca 50 de simboluri vechi pentru a-l identifica iar apoi să mă zgâiesc la coloana alăturată, cea a noilor simboluri.
Urma să mă holbez cu atenţie până memoram ce arătare de simbol este şi să revin la cei aproape 4 metri pătraţi de hartă să caut punctuleţul unde am localizat obiectivul şi în sfârşit să desenez simbolul nou pe hartă!!!

N-a fost aşa!

Nu am lăsat să fie aşa!

Fiindu-mi clar că voi lucra singură am căutat să adopt o strategie de atac încât să lucrez repede și fără greşeală.
Din fericire am moştenit ceva din inventivitatea tatălui meu care, deşi era medic, se descurca în orice situaţie din afara sferei medicale, oricât de extremă ar fi fost situaţia.
Mi-am adus aminte de cutia pe care am construit-o pe la 10 ani, împreună cu tata, pentru transpunerea imaginilor de pe clişeele 9 x 6cm pe hârtie fotografică tot 9 x 6.

De aşa ceva am nevoie! Singura soluţie de lucru rapid, pentru a evita să mi se încrucişeze ochii şi să-mi crape capul, era să suprapun cele două hărţi. Obiectivele sunt localizate şi le marchez cu noile simboluri.

Hărţile trebuie copiate!
– Domnule D., iată ce trebuie să facem:: mutăm scaunele într-o parte că ne încurcă.
Tragem masa doi metri mai încolo şi glisăm doi metri şi ceva cristalul (lung de 3 metri) care va sta în aer cu sprijin în partea dreaptă pe biroul generalului, iar în partea din stânga pe masă.
– În golul de sub cristal am nevoie de un bec foarte puternic, trebuie să-i găsim un suport. Pe cristal punem harta model şi peste ea harta noastră. Lumina puternică de dedesubt face hărţile transparente şi nu-mi rămâne decât să identific noul simbol conform listei şi să îl desenez în locul celui vechi exact unde este obiectivul care se evidenţiază prin transparenţa hârtiei. Hărţile au o suprafaţă mai mare decât suprafaţa „luminată” a cristalului dar pe măsură ce lucrez o zonă glisez partea lucrată spre masă şi trag partea nelucrată la lumină!

– Ce idee grozavă! spune Domnul D. rotindu-şi ochii negri şi ageri prin încăpere.
Îi roteşte şi apoi îi aruncă pe una din vazele orientale care avea cam 70 de centimetri înălţime.
– Asta este bună pentru suportul becului! Încape sub cristal şi îţi ţine becul la o înălţime bună! a completat el, fericit că planul de luptă cu hărţile a fost elaborat. Mâine aduc un bec puternic !
În timp ce ducea harta la depozit la ora 16, Domnul D. a tras cu urechea la o discuție importantă, desigur fără să vrea, și a venit ca o furtună să-mi deconspire ce aflase: exact misterul modificării simbolurilor!
O anume persoană, o doamnă, aflată la concurenţă, cuţite şi mâncătorii cu persoana care a stabilit cele cca 50 semne convenţionale inițiale, a reuşit să-şi convingă şefii că semnele convenţionale elaborate de ea sunt mai bune (!!), iar hărţile date desenatorilor să fie lucrate cu simbolurile ei de învingătoare.

A doua zi Domnul D. soseşte devreme cărând două cutii. Scoate dintr-una casetofonul italian, câteva casete, rapidografuri, creionașe ascuțite, gume, iar din cealaltă un bec de 500W cu un cablu lung, lung şi urcă la depozit după hartă.
Spuneam ceva mai sus că nu ştiu în ce condiţii lucrau ceilalţi „invitaţi”, adică desenatori de intervenţie; se pare că lucrau la planşete în condiţii aproximativ identice cu cele ale salariaţilor proiectanţi şi desenatori; poate primeau îndrumări, cum este normal dacă vrei să-ţi iese treabă de calitate folosind oameni care lucrează așa ceva poate pentru prima dată.
Fiecare institute trimisese câte 5 – 6 – 7 desenatori care lucrau toţi pe o singură hartă …
Aduce Domnul D. hărţile şi în 10 minute deplasăm scaunele, masa şi cristalul, punem becul în vaza orientală, băgăm vaza sub cristal, punem hărţile pe cristal şi căutăm până ne iau dracii priza.
Dracii ne-au luat și ne-au readus fericiți :am găsit priza!
Ah! Ce lumină! 500 de Wați! Totul era perfect.
Domnul D. instalat pe scaunul generalului, dădea de zor telefoane, iar când a terminat convorbirile a pornit casetofonul să-mi cânte Al Bano, iar el a plecat cu treburi în oraş.
La mine treaba mergea foarte bine, doar cu doar nişte mici emoţii în ziua în care am fost ceva mai repezită decât de obicei.
Mama spunea că sunt cam dură!
Aş, eram doar grăbită, repezită şi loveam din neatenţie ceva fie cu piciorul (un picior de masă sau de scaun), cu capul (un stâlp, un geam, multe colţuri ale celor mai diverse piese de mobilier) sau loveam direct cu ceasul de la mână un stâlp apărut brusc în drumul meu, într-un moment care-l făcea imposibil de evitat.
Deplasându-mă rapid am tras un șut zdravăn în vaza – suport a becului! Atât vaza cât și becul au rezistat șocului căderii …
După câteva zile acea doamnă care îl cunoscuse pe Dl. D. cu ceva ani în urmă, trece pe la noi şi ne atrage atenţia că trebuie să scriem pe hartă toate denumirile obiectivelor, străzile, etc., tot ca apărea pe harta mamă.
Toate au mers ca unse şi am ajuns la Ziua Z. de predare.
Harta era desenată, inscripţionată, curată şi Dl. D. o înhaţă şi pleacă să o predea.
Politica lui era să se facă remarcat la primele şi la ultimele ore pentru a se evidenţia ce mult lucrează.
După 25 de minute vine Dl. D. cam fiert şi morcovit.
– Să vezi ce-am păţit. Sus era plin de desenatori, nu ca în prima zi dar mulţi. De aia am stat aşa de mult. N-am ce face şi intru în vorbă cu unii şi în sfârşit ajung în faţa cucoanei ciufute, cu care am lucrat cândva. Ea era cea care primea hărţile. Ce crezi că-i zic? Vai doamnă ce mult am muncit! S-a găsit o idioată care s-a dus la nu ştiu ce şef şi au înlocuit toate simbolurile! Am muncit de mi-au sărit ochii!
– Nu trebuia să îi spui chiar aşa, colegii se apară între ei, caut eu să-l îmbun.
– Pe dracu, zice Dl. D. furios pe el însuşi și continuă:
– Cucoana s-a uitat urât de tot la mine şi mi-a zis: răcnind ca o fiară:
– Idioata sunt eu!!!
– Am crezut că mor, ce scuze, nu era loc de aşa ceva. Ce-ar putea să-mi facă?
– N-are ce să vă facă, staţi liniştit , v-aţi spus părerea ..nu sunteți în subordinea ei.
Am făcut ordine în biroul generalului punând toate la locul lor și am plecat cu satisfacția lucrului terminat.

EPILOG LA HĂRȚI SECRETE

Ziua următoare ne-am întors la instituţia noastră.
După două zile vine cineva în birou şi anunţă că cei care au lucrat la hărţi secrete la armată sunt aşteptaţi la sediul din … unde au lucrat fiindcă hărţile sunt scrise greșit!

Domnul D. îmi spune mişcând puternic din cap a negare şi gesticulând energic din mâini de parcă alunga un roi de musculiţe de pe piept, în semn de dezicere de hărţi:

– Eu nu am lucrat nimic! zice el. Nu am de ce să vin acolo, mai ales că este şi cocoana aia! Probabil zice că am lucrat şi eu de aceea ne şicanează.
– Lăsaţi că lămuresc eu situaţia, nu ştiu să fi greşit ceva.

Ajung la sediul unităţii şi sunt primită de cucoană şi cine mai era pe acolo.
Întreb care este problema.

– Sunt scrise toate greşit!
– Imposibil! spun eu ferm.

Aduce harta şi mi-o întinde-n faţă pe un birou.

– Şi care sunt greşelile?
– Păi nu vedeţi cum este scrisă?
– Cum e scrisă? E scrisă perfect! Ce are?
– Păi astea sunt litere?
– Aaaa! Aha! Asta era problema?! Eu sunt arhitect şi noi nu ştim să scriem STAS! Nimeni nu ne pretinde aşa ceva! De unde să ştiu eu normele cu raportul dintre înălţimea şi lăţimea literelor cât şi înclinaţia lor după STAS-uri? Noi scriem liber, artistic, scrisul este frumos şi cât se poate de clar iar din acest punct de vedere nu am nimic să-mi reproşez. Nu ştiu cine a hotărât să trimită arhitect când aţi cerut desenator!

– Dar de ce n-a scris Dl. D. aruncă, dezarmată, cocoana.
– Tocmai ce şi-a spart ochelarii şi n-a avut timp să-și facă alţii. Cum să scrie fără ochelari! i-am luat eu apărarea Dl. D.
Urecheala pe care cocoana ar fi dorit să i-o aplice Domnului D. a eşuat iar în faţa argumentelor mele a rămas fără replică.

M-am întors la serviciu şi am anunţat la conducere că a fost o neînţelegere şi totul s-a rezolvat.

Domnul D. mă aştepta destul de panicat deşi el era întotdeauna nepăsător.

– Cum a fost? Ce a fost greşit?
– A fost perfect şi nimic nu a fost greşit, doar că am scris liber ca arhitecţii în loc de scriere STAS.
Atunci Domnul D. prinde curaj! Mişcând puternic din cap în sus în jos, în semn de afirmație, de se lovea cu bărbia în piept, gesticulând energic din mâini, de parcă chema şi aşeza înapoi pe piept toate musculiţele alungate în urmă cu două ceasuri, m-a întrebat:
– Dar cred că ai spus că am lucrat şi eu câte ceva?
– Nicio problemă, totul este în ordine.

Astăzi, ca şi atunci prin anii, mă gândesc la scrisul meu de pe acea hartă!

Oare ce şi-au imaginat privitorii şi utilizatorii acelor hărţi care erau obişnuiţi cu hărţi scrise impecabil de desenatorii de înaltă clasă ai serviciilor de cartografie a căror unică îndatorire era să scrie perfect, cu litere STAS?. Normele sunt norme: dacă litera e atât de înaltă ea are o lăţime obligatorie, o grosime obligatorie și o înclinare față de orizontală fie de 60 sau de 75 de grade …sau cam așa ceva.
Literele mele erau perfect verticale si suple , adică înalte şi înguste, asemenea unor manechine delicate. Spărgeau toate normele!

În timp ce eram la comisia cocoanei care mă chemase și purtam discuția relatată mai sus, mi-am amintit de o carte citită în copilărie: „Cartea cu ochi albaștri” de Octav Pancu – Iași.
Un puşti dintr-un cartier din acela mărginaş, cu căsuţe mici, ca la ţară, cu orătănii prin curte, era mereu umilit, de către o vecină ţâfnoasă, ciufută, certăreaţă, ceva mai înstărită decât familia puștiului.
Secvenţa pe care o vizualizam în acele momente era aceea în care vecina ciufută îl cheamă, cu glas mieros, pe Gore, puştiul de 13 – 14 ani şi-l roagă să-i taie o găină.
Sătul de umilinţele vecinei, Gore a găsit momentul răzbunării.
A tăiat gâtul găinii şi, cu penele pe ea, a despicat-o în felii ca pe un pepene!!
Vecina rămâne fără grai câteva clipe, după care se dezlănţuie verbal asupra lui Gore care, abia stăpânindu-şi râsul, îi spune senin:
– Am crezut că aşa o vreţi!
Da!
Harta mea era scrisă inedit, pentru cei obișnuiți cu rigorile scrisului STAS, aşa cum, cu totul inedit, era tăiată găina lui Gore!

„Strict autentic”
octombrie 2014

Cu Contele la Gaudeamus

Sâmbătă 23.11.2013.
Mergeam la pas cu Contele prin Târgul de carte

Am acceptat cu bucurie invitaţia Contelui de a parcurge împreună aleile de cultură scrisă, semănate de o parte și de alta cu cărţi etalate de nenumăratele edituri expozante.

Prin acceptarea invitației îmi arătam respectul atât faţă de Târg cât şi faţă de cutuma, născută odată cu lansarea primului Târg de carte la Pavilionul Expo, de a face acest parcurs – cumpărare de cărţi împreună.

Ca o făcătură, toate invitațiile Contelui de a-l însoți pe undeva mă prind după cel puțin două nopți albe urmate de doar două – trei ore de somn.

Ațipisem cca 40 de minute după două zile și două nopți albe precum albul ochilor în condiții normale!

Ochii mei erau însă roșii, injectați de nesomn și mă simțeam o uriașă broscuță din familia acelora micuțe, de un fascinant verde crud cu irezistibili ochișori roșii.

Frogs_wallpapers_185

La comanda Contelui m-am sculat năucă fără a reuși să mă trezesc, iar el nu a avut răbdare să aştepte ritualul procedurilor mele de trezire, aşa că pe la 10:30 a plecat singur.

Imediat … după ora 13, Contele a întâmpinat apariția mea de regină mamăăăăă la intrarea în Pavilion.

412616_685230201503326_856571478_o

Până la venirea mea, Contele a vizitat toate standurile și cumpărase 4 – 5 cărţi așa că, bine documentat cu configurația din acest an a spațiului de expunere, mi-a devenit un simpatic și documentat cicerone punându-mă în temă cu standurile.

Priveam alene şi lenos, cu pleoapele abia plesnite a deschidere, fiindcă ochii, deschişi de peste 50 de ore, erau obosiţi.

Dacă aş fi fost cal, aş fi dormit; caii dorm în picioare …dar e drept că ei au patru picioare, iar când dorm, nu merg!

Aşa că limitată la doar două picioare care mă deplasau vorba turcului iavaş – iavaş prin mulţimea de oameni, am reuşit să rămân trează; mai ales că am urcat scările pentru a vizita mai întâi, conform obiceiului, standurile de la etajul doi.

Am ascultat cu plăcere explicaţiile pe care un puşti inteligent, cu privire ageră,
le-a dat Contelui interesat de un montaj electronic. Simpaticului elev, de cca 16 ani, făcea parte, alături de câțiva colegi și profesori, din echipa de reprezentare la standul unui liceu cu profil de electronica. (Electronica a fost marea iubire a Contelui de la 7 până pe la 12 ani când a trecut la Computere şi programare IT)
E minunat că foarte des descopăr ce tineri minunaţi avem.

Era într-atât de cald, încât cele aproape 35 grade Celsius ale trupului meu mereu rece ca al unei reptile, nu se simţeau deloc confortabil.

Nu mai aveam ce dezbrăca fără a fi indecentă: de cum intrasem în pavilion mi-am scos haina și caloriferul american de la gât.

Pe alocuri, pe lângă standurile cu lansare, era înghesuială cu densitate sporită de vizitatori pe unitatea de suprafață, iar deplasarea ne era îngreunată, frânată, de frecarea de hainele oamenilor primind o încălzire suplimentară total nedorită și mai ales neplăcută.

Înghesuiala cea mai mare era la un stand unde un fost prim ministru făcea prezentarea unei cărți, ceva material istoric, scuze, dar încălzirea biologică și politică de acolo m-a alungat fără să aflu despre ce era vorba …
Vorba colegului meu Dabura: „Este vis, nebunie rară, n-am nicio nevoie de …!”

Un drăcușor din interiorul meu mi-a sugerat să cumpăr una din cărţile tehnice de 1 leu bucata, expuse într-o cutie la unul din standuri; cărţile erau subţirele, bune să-mi fac un evantai, dar nu se cuvenea …mai ales că librarul reconstituia frumos „status quo ante” – ul cărților imediat după ce erau răvășite de cei care sperau să găsească ceva interesant.

Aș! Marfă adusă inutil!

Cărțile erau total neinteresante și neatractive …nici măcar la acest preț nu le cumpăra nimeni

S-a uitat și contele prin ele – fără a le răvăși, nu știți ce delicat e Contele cu obiectele și cărțile în general (și cu fetele în special …) și cu toate că ar fi cumpărat o carte fie doar pentru „un ceva” scris interesant pe două pagini, nu a găsit nimic interesant.
Având mare grijă de cărți, Contele a inventat modalitatea de a repune cărțile pe rafturi cu cărți înghesuite fără a fi terfelite.
Merită brevetată!

Priveam peste cărţi cu un aer adormit, iar Contele, cu scop ascuns de revigorare a tonusului meu, m-a dus să-mi pună la tonomat o muzică ambientală foarte frumoasă descoperită de el până la sosirea mea.

Ascultam iar ochii somnoroși mi-au căzut într-o cutie cu CD – uri care se afla alături.

Mi-a sărit în ochi, evident nu aşa de violent ca granula de varză din urmă cu peste o lună, un CD cu James Brown, iar în timp ce Contele îmi căuta cu răbdare un disc cu foaia de celofan întreagă, tânărul de la vânzări îmi întinde – oferă să cumpăr încă un CD cu recomandarea:

– Asta e o compilaţie foarte frumoasă cu colinde de Crăciun!
– Nnnn, nnn, nn, n, am scuturat eu din cap, de parcă nu mai aveam vorbire articulată şi mă întrebam cu voce interioară:
– Ce i-a venit ăstuia să-mi ofere Colinde de Crăciun??? Lipsea puţin să mi-l ofere pe Fuego …cu mama, bradul …și podoabele.

M-am lămurit acasă.
Ca fan James Brown ascult orice în interpretarea lui deci nu am stat să citesc notificarea cu scrisul subțirel, lăbărţat şi anemic din titlul albumului: „Christmas with”, deci tânărul a tras concluzia că eu vreau colinde de orice fel, cu oricine, colinde să fie!

Dar să revin la baleiajul prin mulţime şi printre cărţi …
Aerul de la etaj era tot mai sufocant aşa că m-am bucurat când am revenit la parter.

La un stand suedez se proiectau, în momentul trecerii noastre, niște imagini cu desene în sepia, iar o foarte tânără translatoare asigura privitorilor, instalați cuminței pe scaune, înțelesul celor spuse de un domn în vârstă.
Mi-a părut rău că nu este cu noi draga și iubita noastră Olivia care a absolvit filologia la secțiile rusă și suedeză, fiind om de bază la job-ul ei, ca unic cunoscător al limbii (a făcut și câteva cursuri de specializare în Suedia).

Ca de obicei întâmplările din prezent îmi trezesc amintiri …
În blocul în care locuiam, pe când eram puștoaică mică s-a mutat o familie compusă din soț și soție.
Știam că sunt englezi dar veniseră din Olanda, unde au locuit ultimii ani.
Erau deosebit de distinși, delicați, doamna părea o fragilă statuetă de un alb imaculat, o femeie frumoasă care avea în jur de 45 de ani.
Doamna vorbea cu mama în franceză, iar discuția, habar nu am cum, a ajuns la punctul de …referință al nivelului de civilizație și curățenie din Anglia!!!
Foarte categorică doamna a spus clar să o știe tot românul ignorant:
– În Anglia nu există ploșnițe! Nici măcar nu există acest cuvânt în dicționar!
Necunoscătoare a limbii engleze, mama a luat de bune cele spuse de doamna anglo – olandeză și a rămas impresionată că britanicii nu doar că au ucis toate ploșnițele din insulă dar în plus au extirpat și cuvântul din limba engleză!!!!
Zic acum și eu precum Doru Octavian Dumitru: „Poți să crezi?”

Am crezut, deși m-am îndoit!
Eram mică pe atunci și abia pe la începuturile învățării limbii engleze, dar curând aveam să aflu că ploșnițele stau cuminți, bine și sănătoase, în deplinătatea forțele de supt sânge, atât în dicționare dar și prin paturile britanicilor făcând concurență loială ploșnițelor din paturile oamenilor de pe mai multe continente!

(a se citi nota …senzațională din finalul acestui text …că nu știți ce pierdeți!)

Într-una din zilele acelei perioade, mama se întorcea de la serviciu și a văzut mașina a unchiului meu parcată în față blocului.
Convinsă că fratele tatălui meu a venit la noi în vizită iar bietul șofer nu a urcat în casă, mama i s-a adresat:
– Vai Lambrule, dar de ce nu ai urcat în casă?
– Doamnă K. nu am venit la dumneavoastră. O aștept pe doamna XX să o duc la minister; a venit o delegație suedeză la …. (adică la unchiul meu) și dânsa este singura translatoare de limbă suedeză din țară.
Doamna XX era chiar doamna anglo – olandeză!
Să sperăm că doamna cunoștea suedeza mai bine decât engleza și nu a scos afară din lexicul suedez niscaiva cuvinte mai importante decât ploșnițele …

Ei, dar să revin la Târg.

Contele cumpărase deja 4 -5 cărți, dar căsca încă ochii să mai găsească ceva interesant.

Ajungând la generosul spațiu al Editurii Corint, Contele a mai înhățat trei cărți, destul de scumpe, cu prețul prea puțin anemiat după aplicarea reducerilor …
S-a uitat lung spre mine.
Rămăsesem cu privirea pironită pe un perete cu etajere de prezentare a noutăților.

– Ai găsit ceva?

– Da, mmh, nu știu dacă să o iau.

– Păi ia-ți-o! O vrei, deci hai să o căutăm la raft și să o cumpărăm.

Am început să ne rotim căutând zona cărților politice și am găsit și cartea: 510 pagini, dar inclusă într-un …triptic de trei cărți la fel de solide și la un preț cam țuguiat raportat la faptul că plăteam pentru trei cărți din care două chiar deloc nu mă interesau, fiind cu subiecte fără nicio legătură cu cartea dorită.

– Aaaaa, păi nu o vreau cu însoțitori! am zis eu.
– Stai să caut că trebuie să fie pusă la vânzare și fără …însoțitori, a zis Contele și din nou amabil și plin de răbdare a început să caute pe alte rafturi.

Cartea costa cam 40 – 50 RON, iar Contele a zărit pe moaca mea o undă de zgârcenie – ezitare, așa că , afișând un zâmbet extins spre urechi, mi-a zis cu vocea lui puternică, dresată la cursuri de actorie, spre auzul tuturor celor aflați pe o rază de 10 metri de jur împrejurul nostru:

– Hai măi mamă, o dată îți cumperi și tu o carte și te zgârcești!!!! și a continuat ironizându-mi alegerea:
– Nu ți-a ajuns Ex? Din tot Târgul ai ales „Spionul lui Stalin Richard Sorge și rețeaua lui de spionaj din Tokio” !
– Măcar acum i se recunosc meritele …am bâiguit eu, mare admiratoare a lui Sorge.

carte-1-res

Am râs amândoi amuzați, dar eu am evitat să privesc spre cei din jur spre a nu detecta reacții.
… Și mai spune că doar eu fac glume proaste.

În timp ce așteptam la casa standului să plătim cărțile, am remarcat în partea stângă un imens coș împletit din răchită – sau din alte rămurele – plin cu cărți la 3 lei fiecare, așa că imediat după ce ni s-au pus cărțile în pungi am făcut un stânga– împrejur să vedem ofertele.

Contele având pasul mai mare era deja cu mutrița deasupra coșului cu cărți, într-o poziție care a făcut ca eu, venind în urma lui, să nimeresc cu mutrița mea în fundul lui …contesc!
Contele a început brusc să strănute și nu din cauza mea!
Îmi retrag moaca din fundul Contelui care tocmai își scotea mutrița din coș, mă aplec deasupra coșului încercând să privesc și eu înăuntru, dar până să citesc vreun titlu mă cuprinde un acces de strănuturi și usturimi de ochi.
Simultan, mamă și fiu, am exclamat furioși:

– Alergeeeeeeeeeeeni!!!
– Ceapa mă-sii!! cu greu am articulat eu furioasă și mi-am aplicat peste nas și gură o imensă batistă albă cu rol de filtru.
– Ce naiba au pus ăștia aici??! Hai de aici! a zis Contele și am fugit spre zone mai prietenoase.

Undeva se lansa o carte, iar vorbitorul, om de televiziune, prezenta cartea și autorul, încercând să spună auditoriului cât de onorat este în această ipostază.
Îngăduitoare, am pus pe seama emoțiilor ..cauzate de onorare, cuvintele rostite:

– Mă simt ca un vârf de pus în brad!

Ca un fulger a trecut pe lângă noi …feblețea Contelui!
Trecerea de câteva clipe, pe lângă noi, a minunatei Andreea Esca, proaspătă și surâzătoare, carismatică, energizantă ca adierea unui Zefir aducând aromele fine ale primăverii în plină toamnă, ne-a revigorat miraculos.

Așadar ne-am continuat vizitarea standurilor, apreciind dacă titlurile ne spun sau nu ceva, răsfoind ici colo câte o carte.
La standul Editurii Polirom o mulțime de cărți și titluri.

Printre autorii publicați am remarcat cărțile lui Orhan Pamuk, scriitorul turc laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

Mi-am amintit că, asemenea mie, Orhan Pamuk a făcut trei ani de arhitectură după care, în mod cu totul înțelept, s-a înscris și a studiat jurnalismul dedicându-se Literaturii.

După cei trei ani de arhitectură la Sofia, eu am continuat studiind încă 7 ani de aritectură la „Ion Mincu”, fiindcă așa a vrut familia ..

Arhitectura nu avea 7 ani, dar după echivalarea unui singur an din cei trei sofioți, am intrat în anul doi de studiu. Studiu pentru care nu aveam niciun interes așa că
l-am prelungit din cauza unui …bis pentru neprezentare la un examen – de frica limbii române – cât și din cauza altui bis pe motiv de an sabatic … sau sălbatic …

La noi nu exista noțiunea de an sabatic, dar la mine …da.

Ajunsă cu peripeții – evident în viața personală – la finalul anului V de studiu, distinsul Decan al Institutului de Arhitectură m-a chemat și după un speach în care mi-a spus că „oamenii au probleme dar le mai și termină pe când la dumneavoastră nu încetează niciodată” mi-a dat posibilitatea să …o termin cu studiul Arhitecturii!!

Am finalizat cei 9 – nouă! – ani de arhitectură primind o diplomă de conductor arhitect, iar Ministerul Educației și Învățământului prin Ordin Guvernamental m-a repartizat la Atelierul de Proiectare al DGDAL, pendinte de Primăria București.

Decanul mi-a făcut cel mai mare bine din acea perioadă a vieții fiindcă nu aveam nimic în comun cu arhitectura.

În fapt am confirmat cu prisosință o zicere a studenților din acea perioadă:
primii șase ani sunt grei pân-ajungi în anul trei!!!

Revenind la scriitorul Orhan Pamuk iată ce a spus în 2006 în discursul de acceptare a Premiului Nobel:

„ Secretul unui scriitor nu stă în inspirație – pentru că nu e niciodată limpede de unde apare ea și cum. Secretul unui scriitor e încăpățânarea, răbdarea.
Avem un proverb foarte frumos în Turcia: să sapi o fântână cu un ac; eu cred că proverbul acesta vorbește de fapt despre scriitori.”

Amintirile mi-au fost întrerupte de apariția fermecătoare, la standul Polirom, a distinsului criminolog Dan Antonescu.

Peste câteva minute, la secțiunea de lansare de carte, aveam să urmăresc la standul editurii Polirom prezentarea cărții „Legături de sânge. Povestea Ioanei” a distinsei doamne Aurora Liiceanu doctor în psihologie.

Povestea reală și cutremurătoare a unei femei aparent obișnuite, Ioana, zisă Biba, care în urmă cu mulți ani și-a ucis în bătaie fratele. Deși știe că este vinovată nu pare a avea remușcări pentru actul făcut poate din impuls sau rezultat al copilăriei marcate de abuzurile fratelui mai mare.

Aurora Liiceanu prezintă realist viața în închisoare dar face și o fină investigație psihologică încercând să stabilească ce anume poate determina un om să comită o crimă: există un „cod genetic” al criminalilor sau faptele lor sunt rezultatul mediului în care au trăit, al educației, al conjuncturii într-un anume moment al vieții.

Astfel s-a născut și întrebarea:

– Purtăm, oare, noi toți, o …Bibă în adâncul ființei noastre, Bibă care poate ieși în anumite condiții în afara noastră făcându-ne capabili să săvârșim fapte abominabile … ?

Fascinantul criminalist Dan Antonescu avea să încheie prezentarea cărții
printr-un discurs frumos, interesant și impresionant, relatând aspecte din activitatea de ofițer anchetator la „Omoruri”, dovedind încă odată elocința caracteristică din perioada când era și purtător de cuvânt, oferind răspunsuri la întrebările pe care ni le ridică această carte.

Absorbită de prezentare nu am remarcat dispariția Contelui din stânga mea …i-am simțit doar lipsa prezenței, vorba lui Ostap Bender.

Brusc am răsucit rapid capul și am privit de-a lungul coridorului care mărginea spațiul de prezentare!

A fost suficient cât să prind secvența dispariției Contelui printr-o o ușă decupată
într-unul din pereți despărțitori alcătuiți din elementele de compartimentare ale pavilionului Târgului și, Nota Bene, să constat că de fapt Contele era în urma unei entități feminine …

10639624_10203877129701432_7873607700205281335_n-5

Am părăsit sesiunea de autografe pentru a aștepta precum cornuta, e drept nu chiar lângă poarta nouă ci la o oarecare distanță, destul de rezonabilă, elucidarea dispariției intempestive.

După foarte scurt timp Contele iese cu multiple zâmbete pe față și cu un sul rulat în mâna stângă.

Ce ținea Contele în mâna stângă?

Un imens poster publicitar al filmului „Walking with Dinosaurus” semn că fostul copil minune, Contele, este foarte convingător atunci când vrea!

walking-with-dinosaurs-916698l

A fost primul copil dintre copiii aflați în acea zi la Târgul de Carte care a primit un astfel de poster!
Astfel, copilul din sufletul Contelui, acel copil pe care din fericire unii îl purtăm în noi toată viața, a primit anticipat primul cadou de ziua nașterii când, pe 28.11 împlinea copilăreasca vârstă de 26 de ani!!

Era primul lui poster din viață, parcă mai valoros decât toate calculatoarele, iPadurile și toate gadgeturile electronice din lume, iar drumul de întoarcere de la Târgul de Carte a fost parcurs într-o notă de bună dispoziție totală.

NOTE

1. În Marea Britanie, un studiu de anul trecut a observat o sporire a numarului de plangeri legate de plosnite in Londra, care ar fi crescut cu 28,5% intre 2000 si 2006 si cu 24% doar in prima jumatate a acestui an.

In cautare de solutii, hotelurile din Marea Britanie au apelat chiar la serviciile primului caine din Europa certificat in interceptarea acestor insecte – Lola, care a beneficiat de training in SUA, poate inspecta 200 de camere pe zi si, chiar daca nu le ucide, macar depisteaza prezenta plosnitelor.

http://think.hotnews.ro/plosnitele-de-pat-ataca-din-nou-specialistii-se-asteapta-la-o-pandemie-globala.html (articol din 2010)

2. Câteva rânduri despre cartea „Spionul lui Stalin Richard Sorge și rețeaua lui de spionaj din Tokio” și despre autorul ei scriitorul britanic Robert Whymant, semnate de Stejărel Olaru.

carte-2-res

(din ciclul „Eu și Contele”, februarie 2014)