Tratament pentru urechi – negresă în România

Eram studentă când am avut ceva probleme cu urechea stângă.

Nici timpanul spart la niște partide de vânătoare, nici dozele cabaline de chinină greșit administrate nu mă deranjau, doar o cumplită mâncărime m-a dus la medicul specialist ORL.

Am „prins” la Policlinica studenţească doi medici: un şmecheruş bătrân, iar după 2 ani un mare orelist.

Şmecherul bătrân mi-a prescris un unguent pentru urechi.  Mi-a scris o reţetă pentru un tub cu Sinalar, un unguent nou apărut, străin, considerat imbatabil în lupta cu dermatozele.

– Coborâţi la etajul doi la Farmacia policlinicii să vi se dea unguentul şi reveniţi la mine să vă învăţ cum să-l folosiţi! Dar să veniţi neapărat înapoi la mine!

„Ce mare filosofie să te ungi cu alifie în ureche” m-am gândit în timp ce coboram.

Am luat tubul de Sinalar de la farmacie şi am urcat la şmecher.

Nu ştiam că este şmecher, dar singur s-a autodefinit şi clasificat prin comportament!

Crăpând şi debordând de bucurie când a văzut că am revenit la cabinetul lui, mi-a spus scurt, cu ton de comandă:

– Daţi-mi tubul!

A scos tubul din ambalajul de carton. Cu mâinile grăsălane şi tremurând de  emoţie a stors din tub doi centimetri (liniari !) de alifie într-o cutiuţă mică, cilindrică, din plastic cu înălțimea de 2,2 cm și diametrul de 1,5 cm, care adăpostise cândva, conform inscripționării de pe etichetă, pastile minuscule de Fenisan, un laxativ!

Dărnicie mare!

Cu mâna dreaptă a deschis sertarul biroului său băgând acolo tubul cu Sinalar, iar cu stânga mi-a întins cutiuţa zicându-mi:

– Cu o scobitoare luaţi puţină alifie şi vă ungeţi de trei ori pe zi în ureche!!!

Ei bine, de aceea l-am numit fără rezervă şmecher şi hoţoi bătrân!

După vreo doi ani un alt medic orelist, de la aceeaşi policlinică studenţească,  mi-a  prescris pe un formular de rețetă un „ceva”, pentru aceeași ureche, atrăgându-mi atenţia că după vârsta de 40 de ani voi auzi ceva mai prost cu urechea stângă!

Spun mi-a prescris „ceva” deoarece scrisul medicului era destul de criptic, iar explicaţii nu-mi permiteam să-i cer.

Cobor la farmacie şi primesc o punguţă de hârtie în care se afla o sticluţă cafenie.  Eticheta era scrisă tot de mână şi tot criptic, adică indescifrabil.

Ajung acasă şi scot sticluţa.

Conţinea un lichid asemănător apei, dar cu certitudine nu era apă.

Era un lichid fotosensibil!

Cele câteva picături pe care le-am pus pe mână, pe zona unde se încearcă parfumurile, s-au uscat şi pielea din acea zonă, ca şi degetele cu care am întins soluţia pe mână, au devenit cafeniu – negricioase cu străluciri argintii!

Cum era să-mi bag aşa ceva în urechi?

Chiar dacă lichidul – medicament ar fi respectat principiul „primum non nocere”, nu prea aveam timp să-l folosesc. Eram mai tot timpul plecată de acasă, la facultate, în vizite etc. şi parcă nu aş fi dorit să afişez nişte urechi cu interiorul negru – cafeniu!

Gândindu-mă la experienţa cu unguentul, amintindu-mi şi de   principiul „Soldatul şi studentul sunt întotdeauna sănătoşi” (!!!) validat în altă ţară, am hotărât să-mi las urechile în pace! Dacă mi s-a dat o soluţie la plezneală?

Soluţia fotosensibilă mi-a dat o idee!

Am diluat soluţia cu apă obişnuită pentru a scăpa de reflexele argintii şi în mai puţin de 10 minute m-am transformat în negresă! Doar părţile acoperite de haine nu le-am dat cu soluţia fotosensibilă.

L-am chemat pe bunul meu coleg M care era să leşine când m-a văzut.

– Hai să vedem reacţia oamenilor, a propus bunul meu amic și am plecat amândoi prin oraş.

Experimentul a fost trist!

Atunci, în anul 1973, oamenii au fost cât se poate de ostili cu mine, tânăra ciocolatie.

Adevărul este că, la acea vreme aveam studenţi de culoare, dar parcă fete nu prea am văzut.

Totuşi, nimic nu scuză reacţiile cu care am fost primită!

Iată trei dintre cele mai paşnice reacţii verbale:

– Aşa! Că o fată albă nu ai găsit!?!

– Vai! Ce neagră este! Ce i-o fi plăcând la ea?

– Ce părere ai! Bietul băiat, să umble cu o negresă! Astea o să ne strice băieţii!

Exprimările dure nu-mi permit să le reproduc.

Atâta rasism ne-a dat gata.

Am închiriat o barcă şi am plecat pe apa Cişmigiului. Nu prea abil în ale vâslitului, bunul meu amic îmi servea din când în când câte o fleoşcăială peste picioare periclitându-mi integritatea de negresă. Fiindcă purtam ciorapi efectul nu a fost catastrofal dar am fost atentă să-mi păzesc pielea ceva mai bine.

Cum?

Cu urechile cum stau?

Mâncărimea din ureche mi-a trecut prin scărpinat.

Un coleg mi-a spus că pe el îl „mănâncă urechile când se schimbă vremea a ploaie” aşa că atunci când simt vreo mâncărime în urechi mă gândesc că undeva, în lumea asta mare, plouă!

Într-adevăr, previziunea medicului s-a confirmat: aud slab de tot cu urechea stângă şi nu a fost nevoie să aştept să fac 40 de ani! Am coborât termenul la 30 de ani!

Este foarte bine! Dacă bubuie vecinii cu bormaşina sau urlă alarmele maşinilor în toiul nopţii pot dormi liniştită pe partea dreaptă, cu urechea „bună” înfundată în pernă.

„Surda” nu este deranjată de zgomotele altora!

Am folosit sintagma „zgomotele altora” fiindcă urechile mele au propriile zgomote!

Țiuituri de 5 tipuri, unele asamblate melodios, semnale „bip” tip Morse, mă însoţesc de mulți ani, dar nu mă deranjează.

Nu sunt singură niciodată!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>