Acatist

 

Miercurea, am sau n-am treabă, este ştiut: sunt aşteptată la prietena mea A.M.
Pot să o vizitez oricând, dar miercurea îmi este zi dedicată: este exclus să fie plecată de acasă cu alte treburi aşa că mă pot înfiinţa la orice oră.

Prietena mergea cu regularitate la mormântul mamei ei şi ca bun creştin ortodox îndeplinea cele cuvenite, cerute de credinţă.
Periodic mergea la biserică la slujbe şi ducea făină, ulei, la sfinţit şi dădea acatiste.
Eram în vizită la amica mea care îmi povesteşte plină de indignare ultima păţanie.

O vecină a rugat-o să o anunţe când va merge la biserică fiindcă doreşte să dea şi ea acatist la o biserică cu un preot bun, care ţine slujbe bune. A primit şi îndrumări de la prietena mea cum să scrie acatistul.

Prietena mea a stabilit ziua de mers la biserică şi, după o terorizantă aşteptare care i-a măcinat nervii prin inducerea dubiului „vine sau nu mai vine?”, vecina a apărut veselă şi bucuroasă ca o floricică de primăvară.
Au plecat împreună. Pioşenia prietenei era tulburată de pălăvrăgeala continuă a vecinei. N-avea cum să-i închidă gura.

Au ajuns la biserică în ultimele clipe de dinaintea slujbei, au pus pe masa preotului alimentele pentru sfinţit la alimente şi acatistele în partea acatistelor.

Prietena mea a văzut că acatistul vecinei ei este cam lung, pe două pagini, vorba ceea: pomelnic – pomelnic, dar chiar aşa de lung?

Din nefericire, turuitul vecinei a bruiat slujba încât preotul, destul de deranjat, a fost nevoit să o atenţioneze şi să îi închidă, temporar, gura.

Prietena mea nu se simţea prea confortabil fiind ruşinată de manifestările vecinei care nu mai trăncănea dar gesticula cu mâinile şi capul aprobând preotul.

În cele din urmă preotul începe să citească acatistele.

După o jumătate de oră a ridicat două foi de hârtie prinse cu un ac declanşând instantaneu bucuria isterică a vecinei care a început să ţopăie fericită strigând:

– Ăsta este al mieu, e al mieu, e Acatistul mieu! de parcă era lucrarea ei de doctorat în cine ştie ce domeniu rarisim!

Prietena mea se chinuia să nu intre în pământ de ruşine, dar oricând este loc de mai rău!
Preotul, destul de obosit, a început să citească în mod mecanic acatistul vecinei

– Adina, Mihaela ….vreo cincisprezece nume femeieşti urmate de câteva nume de bărbaţi, Marin, Gogu, să vă ardă focul şi blestemaţi să fiţi …Au!!! urlă preotul dându-şi seama că acatistul este de fapt o înşiruire de blesteme!

– Aşa ceva nu pot să citesc! a răcnit el aruncând acatistul vecinei, scuturându-şi mâinile ca după un contact cu ceva necurat şi rostind încetişor o rugăciune!

Epuizat ca după o luptă cu puteri spurcate sărmanul preot a citit celelalte acatiste cu voce mai mult şoptită, prietena s-a întors acasă fără a-i adresa vecinei niciun cuvânt.
Amica era de-a dreptul șocată!
Cum era proverbul?
Să moară capra vecinului? Aş! De unde atâta bunătate şi nobleţe?

Să crape vecinul!

Снимка на Lacrima Ungur.