Andrei

 

Era o zi călduroasă de toamnă, cu vreo 7 – 8 ani în urmă, când Andrei s-a dus la Liceul „Aurel Vlaicu”.

A urcat la etaj și, ca un om modest, nu s-a dus direct la cabinetul directorial ci a bătut la ușa secretariatului școlii.

Parcă nu ar fi intrat nimeni în birou!

Deși le salutase respectuos pe cele trei – patru doamne aflate înăuntru nu a existat nicio reacție din partea lor.

După câteva minute de așteptare, s-a adresat uneia dintre doamne cu rugămintea de a fi ajutat să vorbească cu directorul școlii.

– Așteptați o clipă! a spus secretara și după câteva minute a ieșit din birou.

A revenit după o jumătate de oră …

– Am vorbit cu Directorul, așteptați pe coridor că imediat va veni cineva să vă conducă la direcțiune.

Scos afară din secretariat, Andrei a căutat cu privirea un scaun sau o bancă pe care așteptarea i-ar fi fost mai comodă.

Se pare că staționarea pe hol era interzisă …deci nici urmă de scaun.

Andrei a așteptat mai întâi cu încredere, apoi cu speranță diminuată, apoi ușor deziluzionat, a mai stat 10 minute cu scârbă, iar în cele din urmă  a plecat trist.

Trecuse o oră și 50 de minute, timp în care a constatat ce dimensiune uriașă au noțiunile „o clipă” și „imediat”!

Respira destul de greu când a ajuns la garsoniera lui din vila situată în apropierea liceului „Vlaicu”.

Alături de garsoniera sa, se afla un apartament cu trei camere cumpărat de  familia C, soț și soție, prieteni și colegi de facultate.

Ei aveau grijă de garsonieră, iar când Andrei venea la București avea masa asigurată la doamna C.

– Ce-i cu tine, Andrei? a sărit cu întrebarea doamna C. Nu arăți bin deloc!

– Am obosit puțin, afară e cald și am așteptat aproape două ore în picioare pe holul școlii … a mormăit trist Andrei.

– Te-ai dus la școală pentru …

– Da! Și nu s-au învrednicit nici măcar să mă întrebe ce vreau! M-au lăsat să aștept aiurea …

– Of!

Doamna C s-a întristat, dar fiind o femeie cochetă nu s-a putut abține să nu-l dojenească:

– Măi Andrei, dacă suntem obiectivi, vedem cu toți cum arăți. Ești mic și slab de la mama Natură, ba acum de când cu boala ai slăbit și mai tare și ești lipsit de vlagă! Arăți ca un om care nu are ce să mănânce …sau are doar răbdări prăjite. Te-ai îmbrăcat în hăinuțele astea destul de vechi. Tricoul este cam uzat, ai pus pe tine pantalonii scurți, papucii încălțați fără șosete …și în plus, negricios cum ești de la câte drumeții faci … or fi crezut cucoanele secretare că ești un țigan care cine știe ce cere!

Omulețul negricios și slăbuț s-a amuzat de caracterizarea doamnei C, totuși a ținut să adauge:

– Cum este posibil ca, indiferent de cum arăți sau de cum te îmbraci, să nu ți se adreseze, măcar din pură curiozitate feminină, întrebarea „Ce doriți, ce problemă aveți?”

Dar cine era Andrei?

Înainte de toate era un om deosebit.

În România ajunsese profesor universitar, a scris un număr mare de cărți,  s-a specializat în informatică, a lucrat prin Franța și Elveția niște ani până când a ajuns la vârsta pensionării.

A fost un om de o inteligență rară, a fost bine plătit și adunase vreo 2 – 3 apartamente și o garsonieră în București, vreo două vile în Franța și o casă în Elveția …

Spuneam că a ajuns la vârsta pensionării … Da, dar nu a stat acasă ca un pensionar.

A acceptat să lucreze încadrat pe cea mai de jos poziție de salarizare, uimindu-i pe elvețienii la care lucra cu cunoștințele sale în domeniul IT.

Lucra cu plăcere pentru frumusețea muncii în sine.

Avea bani, case, terenuri, toate făcute cu muncă de calitate, plătită corespunzător.

La scurt timp după ce a plecat înapoi în Elveția s-a stins de la păcătosul de cancer care-l chinuia de doi ani.

A! Desigur vă întrebați ce căuta la liceul „Aurel Vlaicu”?

Andrei, omulețul slab, negricios, îmbrăcat modest, pe care onoratele doamne secretare l-au tratat cu indiferență totală, crezând, poate că cerșește ceva …

Nu, nu căuta nimic!

A dorit să facă liceului o mare DONAȚIE!!! Nu a mai făcut-o …

 

„Strict autentic”

17 aprilie 2008