Șobolanul cafeniu

 

Pentru a-mi curăța plămânii, după ce în urma unui traumatism deschis mi-au curs doi litri de sânge în plămânul stâng, din timp în timp, ar fi necesar să mănânc un macerat de pătlagină, proaspăt culeasă, în miere.
Se pot culege niscaiva frunze de pătlagină de prin parcuri, dar nu-mi vine să-mi amestec ADN – ul cu cel al câinilor.
Iubesc câinii, dar nu și urina lor … iar cum drepturile legitime ale câinilor le permit să calce și să …pipi pe unde vor, am încercat să apelez la pătlagina din Plafar, măcar să nu văd de pe unde a fost culeasă.
Demențial!
În cutia cu pătlagină am găsit cioturi dubioase, fire de iarbă și fire de păr din coadă de cal!!!
Ca să nu mai văd alte componente discutabile prezentate ca pătlagină, am cumpărat o sticluță cu „Sirop de pătlagină”.
Produs,cică, naturist …

Acasă, am scos din geantă punguța de la farmacie, iar mâna mea a apucat sticla cu lichidul cafeniu.
Stranie senzație!
Sticla era din plastic, moale ca un șobolan cafeniu!

Deși mai nou, toți specialiștii trăncănesc să nu mâncăm, să nu bem din plastice, toate ambalajele sunt din plastic (și cred că vor fi din plastic încă mult timp).
Chiar și produsele farmaceutice au înlocuit recipientele din sticlă cu altele din plastic.

Cum unitatea de măsură a dozei terapeutice pentru adulți este linGURA, am luat o gură din siropul dulceag aromat.
Până seară luasem cele 4 (lin) GURI pe zi recomandate.
A doua zi când să deschid sticla, dopul era înțepenit, fixat, sigilat de sticlă din cauza conținutului de zahăr care se cristalizase între dop și sticlă.
Cu mâna stângă am prins dopul ca într-un clește cu spărgătorul de nuci, iar la fiecare încercare de răsucire a dopului, sticla moale ca un șobolan se răsucea în cealaltă mână, ca o ființă vie.
Dacă era șobolan murea strangulat, contorsionat, răsucit ca un tirbușon.

Am luat o gură din licoarea mult prea dulceagă pentru gustul meu și la scurt timp m-am convins că semnalele de ieri – somnolență, edeme față – gât, respirație șuierată – erau adevărate semne ale manifestărilor alergiei la conținutul șobolanului cafeniu.
Abia atunci am citit pe sticlă conținutul; de parcă s-au îndoit de capacitatea invertazei produsă de propriul meu trup, chimiștii au băgat mare parte din zahăr sub formă de zahăr invertit prin procedeu chimic …
Da’ n-am rămas în pierdere :)
Copilu’, ca orice copil, s-a bucurat de dulcele produs fără nicio problemă.

554dea568b5c0_pion_d-r_aleksandr_fleming

Doamna cu corp străin sau Ce prost am fost, ne-am iradiat pe amândoi

Igienizam dormitorul.
Mai direct spus spălam pe jos.

Mopul, această mică minune, urma să ajungă la noi în ţară peste vreo doi ani.

Deci, făceam sport frecând energic parchetul, repejor să nu se întunece la culoare.

La un moment dat am clătit cârpele, a câta oară?, în apă curată și le-am stors răsucindu-le puternic de parcă voiam să le rup.

– Aaaaau! am răcnit când am simţit o durere ascuţită care pornea din palma stângă.

Durerea parcă ar fi sărit prin aer, s-a amplificat de zeci de ori şi mi s-a înfipt în inimă!

Am aruncat instantaneu cârpa din mână şi mi-am privit în palmă: nu se zărea nimic!

Am scuturat cârpa să văd dacă era vreo piuneză sau ceva ascuțit prin ea și uimire totală.

Din cârpă a căzut o bucățică de 3 cm de ac de cusut rupt, cu un fir de aţă albă trecut prin ureche.

– Ce tare poate să doară o înţepătură de ac rupt! Bine că nu prea sângerează, am cugetat eu.

Am dezinfectat „buba” cu spirt şi am dat rasol spălatului ocupându-mă în continuare de micuţul meu copil.

Aranjam una – alta prin casă, se făcuse ora 12 noaptea, somn ioc.

Durerea din palmă era ca un junghi continuu şi mă luau valuri de frisoane, valuri de friguri!

– Să se fi infectat înţepătura? Nici chiar aşa, că doar am spălat cu detergenţi, dezinfectanţi şi am pus şi spirt!

Spre dimineaţă am adormit, dar imediat m-a trezit cel mic.

I-am făcut toate poftele şi apoi m-am jucat cu el de-a ursul şi vânătorul.

Mormăitul meu era autentic şi neprefăcut: făcând mooor, mooor! gemeam cu vibrații joase și mai uitam de durere.

Nu avea importanţă vârsta mea, eram şi eu copilul unei mame, pe care o aşteptam să vină să vedem ce este cu „buba” mea!

Da, dar mama mea, și ea copilul unei mame, era plecată la mama ei, la Sibiu!

Nu doream să mă duc la medic plimbând copilaşul sănătos prin săli de aşteptare ale cabinetelor medicale, aşa că aşteptam să vină mama să stea cu micuţul.

Pe la miezul nopţii vine mama; erau vreo 30 de ore de la înțepătura acului şi 24 de când aveam friguri.

N-am dormit deloc așteptând să se facă dimineață, iar pe la şapte am plecat la Spitalul „Ion Mincu” să văd ce este.

De la informaţii sunt îndrumată spre camera 5.

Cioc, cioc și deschid uşa.

În încăpere o doamnă plinuţă cu un şorţ albastru, cu o coafură elegantă, fardată decent, spăla pe jos!

Doar v-am spus! Mopul nu venise încă în România!

Doamna nu stătea, ca mine în patru labe ca să spele mozaicul!

Avea acel T – eu pe care cârpa, spălată cu mâinile într-o găleată cu detergenţi, se înfăşura pentru a se freca podeaua cu randament, stând în poziţie verticală. În mâini avea mănuşi medicale, deci contactul cu apa mizeră nu era direct pe piele.

– Ce doriţi doamnă? mă întrebă amabilă femeia.

– De la informaţii mi s-a spus să vin aici pentru consult, m-am înţepat la mână …

– Doamna doctor vine la 8, reveniţi peste 15 minute! îmi spune sec femeia, grăbită să folosească din plin cele 15 minute pentru lustruirea cabinetului.

Au trecut fix 15 minute.

Uşa se deschide şi stupoare!

Aceiaşi doamnă, îmbrăcată de data asta într-un halat alb, mă invită politicos în cabinet.

– Acum sunt doamna doctor, îmi spune dânsa amabilă. Ştiţi, cu noile dispoziții de sus … de tot …, pentru economii bugetare s-au desființat mai multe posturi de femei de serviciu și ne obligă să facem curăţenie la locul de muncă; aşa că vin mai devreme să spăl pe jos şi să fac ordine, că cei din tura de seară nu fac! mă lămureşte doamna doctor.

S-a uitat în palma mea, iar eu îi explic: spălam și eu pe jos și când am stors, cam cu forță, cârpa, după clătire, m-a înțepat ceva; am găsit în cârpă o parte dintr-un ac de cusut, partea cu fir de ață în ureche, în care, desigur, m-am înțepat.

– Am deja friguri mai ceva ca la malarie şi îmi vine să leşinn, am mai adăugat eu.

– Imediat la operaţie la domnul doctor Y! V-a rămas bucăţica cealaltă de ac în mână şi poate pleca pe vasele sanguine spre inimă!

Îmi scrie repede trimiterea spre colegul medic chirurg Y care tocmai sosea şi el la sala lui de operaţii.

Aşteptam în holul chirurgului care studia în cabinet trimiterile pacienţilor; după 5 minute iese din cabinet şi strigă cu o voce baritonală:

– Doamna cu corpul străin să vină la mine!

A sunat amuzant, mă întrebam cum o fi arătând o doamnă cu corp străin?
Deși nu am o imaginație foarte bogată, de data asta vedeam tot felul de corpuri …străine atașate unor capete de femei .

Cei șase – șapte pacienți aflați în așteptare ne-am privit reciproc:

Eram singura prezență feminină, adicătelea doamnă, iar în următoarele momente, privirile uimit curioase ale bărbaților s-au aruncat asupra mea acuzator!

Nu s-a clintit nimeni la invitația chirurgului.

– Cine are un ac în palmă? a întrebat medicul pe limba noastră de nespecialişti. Acul e corpul străin, doamnelor! (sic!)

M-am ridicat, ne-am salutat şi medicul mă trimite la garderobă să mă îmbrac într-un cămeşoi alb şi larg, ţinută obligatorie pentru operaţii.

Nu mă gândeam că-mi taie mâna, dar eram supărată: plecasem de acasă cu o sumă de bani cam modestă pentru o operaţie! Am fost convinsă că este doar o inflamaţie şi voi primi o reţetă pentru antibiotice!

Îi spun asistentei că aş vrea să trec pe acasă să iau bani dar m-a liniştit că nu este cazul.

– Gata, sus pe masă! zice medicul şi îmi explică de unde am friguri şi frisoane. Este fenomenul de respingere a corpului străin!

Culcată la orizontală pe ditamai masa de operaţie întind palma stângă deasupra unei tăvițe albă emailată.

Medicul, echipat cu mască, mănuşi, bonetă, apucă bisturiul şi face o tăietură ca lovitura de tenis long – line:

a tăiat în lungul liniei vieţii pornind din mijlocul palmei, acolo unde s-au ascuns cei câțiva centimetri de ac!

Acul, zvelt, cu un vârf bine ascuţit, fuge mai jos!

Doctorul fuge după el cu încă 1cm de tăietură – crestătură de-a lungul liniei vieţii!

Acul mic şi al dracului fuge iar!

Înjură medicul şi mai taie puţin!

Cum? Care anestezie? Nu, nu a fost vorba de vreo anestezie.

De 25 de minute, medicul continua să fugărească acuşorul ştrengar tăind câte un pic în sus, în jos, tatonând stânga dreapta.

Sângele gâlgâia blând, domol, în ritmul pulsului meu yoghin de 52 de bătăi pe minut, tăviţa se umpluse de sânge, doctorul era deja nervos şi supărat pe ac.

– Vă doare? mă întreabă el după o jumătate de oră de când se juca de-a caută acul – prinde acul!

– Nu, că fac yoga, mă concentrez şi nu mă doare, dar am o stare de greaţă, de leşin și simt că adorm, am spus eu calmă.

Vorbele mele parcă l-au trezit cumva pe medic.

– Puteţi să vă ţineţi pe picioare? Daţi-vă jos să mergem dincolo. (?!)

Cobor de pe masă clătinându-mă.

Eram amețită, urechile îmi ţiuiau, vâjâiau.

Am pus palma dreaptă sub palma stângă, dar sângele şiroia pe ciment de n-avea treabă.

Tăietura ajunsese la încheietura mâinii şi sunt ceva vase pe acolo!

Am plecat „dincolo”!

Medicul a deschis uşa spre un coridor, am străbătut coridorul cu mâna sângerândă concentrându-mă să nu leşin!

Mediu steril? De unde aşa pretenţie?

Am intrat într-o încăpere unde mi-aş fi dorit să existe o masă să mă întind!

Ne-am aşezat față în față pe câte un scaun, doctorul mi-a pus o bucată groasă de cauciuc care mă acoperea pe zona burtă – piept şi mi-a băgat mâna sub un aparat cu raze Roentgen!

Ne-am holbat amândoi pe ecranul aparatului

– Uite-l, mama lui de ac! a erupt medicul fericit că, în sfârșit își vede dușmanul.

Îl vedeam şi eu.

Tăietura era până la încheietura mâinii, iar acul era prin mijlocul palmei!

Medicul încerca să prindă acul cu o pensetă specială. Acul aluneca, glisa un centimetru în sus şi unul în jos dar nu se dădea prins.

După 15 minute doctorul a mai dat o crestătură laterală, a luat nu ştiu ce sculă minusculă şi a extras acul repetând de câteva ori:

– Doamne, ce prost am fost! Ce prost am fost! Ne-am iradiat pe amândoi! Cum de nu mi-a dat prin cap de la bun început! Ce prost am fost!

Am trecut pe la asistenta care mi-a pus un pansament simplu pe tăietura de 7cm, m-am dus la garderobă, am returnat cămeşoiul plin de sânge şi epuizată, mi-am îmbrăcat foarte încet hainele mele.

Am băut două sucuri la o cofetărie din apropierea spitalului și, încă toropită după această donare sui generis de sânge, peste o jumătate de oră mi-am adunat forţele să merg spre casă.

Tăietura, cum spuneam făcută în lungul liniei vieții, s-a vindecat repede fără a rămâne în urma ei nicio cicatrice.

Această vindecare perfectă mi-a amintit cele spuse de un mare chirurg referindu-se la unii pacienți.
„Dacă operația nu se vindecă perfect, pacientul spune: chirurgul este de vină; dacă operația se vindecă perfect, nu recunoaște meritul chirurgului ci spune: eu am fost bun de carne!”

(„Strict autentic”)