Donație 1 și Donație 2

1.

Un tânăr amic mi s-a destăinuit fericit cum, după un scurt Consiliu de familie, s-a stabilit:

– Cine are grijă de Mamaia primeşte casa Mamaiei!

Casa Mamaiei era o vilă situată într-un cartier select şi liniştit. Cel care se va îngriji de Mamaia va fi beneficiarul a 85% din vilă; restul aparţinea altui proprietar.

Tânărul amic şi nepot al Mamaiei a sărit în sus cu două degete ridicate, şcolăreşte, tot în sus:

– Eu vreau să am grijă de Mamaia!

Cum să nu am grijă de Mamaia? îşi făcea curaj nepotul cu gândul plin de bucurie că bunica îi va dona tot parterul vilei plus un apartament la etajul întâi şi niscaiva spaţiu la mansardă. A, să nu uit! Mai avea şi un garaj imens.

Singura bubă a vilei era încălzirea!

Abia peste un an începeau lucrările de racordare la conducta de gaze. Până atunci frumoasele sobe din teracotă, cu lucrături şi bibiluri, păpau lemne şi dădeau căldură.

Pentru a intra în posesia vilei, nepotul a demarat întocmirea actelor  de donaţie.

Primea un imobil gratis dar, conform legislaţiei, trebuia să plătească Statului un impozit .

Tânărul a apelat la serviciile Biroului Tehnic autorizat cu evaluarea imobilelor şi stabilirea taxei de donaţie şi a depus cererea de evaluare.

Au fost întocmite planurile vilei: subsol, parter, etaj, mansardă. S-a măsurat tot ce era necesar, s-au stabilit datele tehnice ale construcţiei (vechime, materiale, suprafeţe construite, etc.) pentru calculul riguros al taxei.

Tânărul nepot s-a uitat la fişa de calcul şi  a remarcat că valoarea garajului este destul de mare:

– De ce valoarea garajului este atât de mare? a întrebat el calculând în gând procentul care se resimţea în taxa de donaţie. Nu se poate reduce puţin din valoare?

Răspunsul salariatului a fost prompt:

– Fiindcă este un garaj foarte mare! Este cât tot subsolul! Are aceiaşi suprafaţă cu planul parterului, poţi învăţa să şofezi în el! E dotat cu pardoseală de calitate, apă curentă, canalizare, finisaje pereţi, etc.! a răspuns salariatul.

Indignat că tânărul capătă gratis un  ditamai viloiul şi se zgârceşte la plata taxei şi a repetat:

– Este un garaj foarte mare!

Tânărul nepot a stat câteva minute cu privirea aţintită în planul garajului şi, în cele din urmă a întrebat:

– Şi nu putem să-l anemiem puţin?!

 

2

A trecut un timp şi m-am întâlnit cu acel tânăr care primise donația de la bunica lui.

Era una din acele întâlniri întâmplătoare pe care fiecare din noi le are, la un moment dat cu un fost coleg, de şcoală, de facultate sau de serviciu. Se întreabă unul pe celălalt o grămadă de chestii de parcă i-ar păsa unuia de celălalt, deşi ştiu amândoi că fie se vor revedea cândva, tot întâmplător, fie că nu se vor mai revedea niciodată!

De obicei, în situaţii din acestea,  răspund scurt şi sec la prima întrebare sau arunc, în loc de răspuns, trei – patru întrebări una după alta şi nu-i mai dau celui din faţa mea posibilitatea să-mi pună vreo întrebare. În timp ce continui să bombardez interlocutorul cu întrebări presar şi câte ceva despre mine, evident doar atât cât vreau.

Chiar şi atunci când aparent îmi scapă ceva despre mine, totul este calculat. Ei, şcoală de la Ex!

Din una în alta amicul  îmi spune fericit:

– Gata, am băgat gaze! Iarna trecută nu m-am ocupat la timp de procurarea lemnelor şi am avut în casă doar două grade Celsius!

– Au! am aulit eu cu uimire.

– Închipuie-ţi că Mamaia a rezistat la două grade!

No comment!

 

Снимка на Lacrima Ungur.

 

Cheile timpului pierdut

Am trecut de multe ori prin situații în care pierdeam noțiunea timpului.

Absorbită, concentrată în lucru, nu mai auzeam nimic deși în jur era vacarm infernal, iar când lucrarea era gata constatam că au trecut multe ore fără să le simt trecerea.

Alteori, stam  într-o anume așteptare, iar timpul se dilata sau se condensa după cum oscila  răbdarea mea (în general foarte mare).

Într-o zi, am reușit performanța ca după o activitate de 6 ore să cred că au trecut 24 de ore!

– T …, mi-ai adus planurile subsolului din S…? Sunt două luni de când ți le tot cer. Trebuie să zugrăvim subsolul ăla, vreau planurile!

De unde planuri?

T nici măcar nu călcase prin zona cvartalului, iar planurile nu aveau cum să-i pice din cer …

– Am fost ocupată cu ZD-urile …zise, deloc convingătoare Să meargă Lacrima să le facă!

Iată cum T, o fată admirabilă, inteligentă și deosebit de frumoasă a găsit rapid soluția unei lucrări întârziate printr-un passing shot spre mine. Făceam parte dintr-un colectiv deci interesul era să meargă treaba bine …

Deși,  în mod cert, planurile existau prin arhiva primăriei, T a găsit de cuviință că mai repede le întocmesc eu decât să fie căutate prin primărie cu cerere înregistrată, programare, amânări, etc.

Cum ordinele se execută, iar proverbul meu preferat este „a auzi înseamnă a te supune” (pr. arab), mi-am luat lanterna și am plecat la complexul S fără să pun întrebări suplimentare.

 

La ora 9 deja am ajuns la complexul S, alcătuit din vreo 10 – 12 blocuri foarte asemănătoare care se identificau după plăcuțele metalice inscripționate cu litere.

M-a întâmpinat administratorul, fost cadru militar, un om mărunțel la vreo 57 de ani.

Meticulos, a îmbrăcat un halat albastru cum purtam în anii de liceu la orele de politehnizare să nu sară șpanul pe noi.

Și-a luat și el o lanternă și am plecat spre intrarea în subsol.

Am intrat printr-o poartă uriașă și am coborât o pantă mai mult decât generoasă!

Nu, nu era un garaj! Nu era un garaj în accepția a ceea ce numim de obicei garaj. Era un spațiu imens ca suprafață, bine asfaltat, unde încăpeau o grămadă de camioane și nu numai.

Toate blocurile aveau subsoluri proprii legate între ele prin drum subteran.

Am plecat la pas pentru edificare. Lățimea subsolului era variabilă, existau și zone ceva mai înguste decât cele de la intrare, dar lungimea lui era imensă.

Șocantă era și înălțimea acestui uriaș subsol, dar exista o explicație!

Privind peretele care mărginea subsolul pe partea opusă intrării, am zărit niște trepte de acces.

Desenasem planul general, administratorul m-a ajutat la măsurători și țup, pe scări!

După un număr de trepte se făcuse beznă: nu exista curent electric.

Am intrat într-un  spațiu îngust al cărui tavan cobora tot mai aproape de capul meu.

După câțiva pași, unica soluție a fost să continuu drumul ca un răcan pedepsit:  pe burtă, cu pixul într-o mână, lanterna în cealaltă și cu răsuflarea administratorului în pantofi! Venea în urma mea cu foile.

Galeria avea sub 120 centimetri înălțime, iar lățimea era de cca 100 centimetri; un om de 90 de kile ar fi rămas captiv în tunel.

Ne târam pe burtă și pe coate în întunericul abia spart de lanterne, prin praf și mizerii, iar când am terminat traseul, ca să numesc elegant infectul tunel, soluția de întoarcere a fost fascinantă: prin alt tunel cvasi identic situat deasupra primului!

Burtă, coate, mizerii praf …și din fericire doar pânze de păianjeni – morți poate din lipsă de hrană – și nici urmă de șobolani!

Iată ce puțin îi trebuie unui om să fie fericit…

Parafrazându-l pe Ostap Bender,  „prezența lipsei” șobolanilor și a păianjenilor era deplina fericire!

Pe la ora 15:30 am terminat vizitarea ieșind din beznă în plin soare, orbitor soare.

După 6 ore petrecute în întuneric și în poziția culcat am pierdut noțiunea timpului.

Intrând în biroul administratorului, mi-am luat geanta de pe măsuța administrației, am scos agenda cu programul lucrărilor și am rupt pagina „Marți” convinsă că deja era miercuri.

M-am spălat pe mâini, pe față, încercând, inutil, cu mâinile ude să îndrept aspectul de homeless …norocul meu că aveam o geacă de fațadă.

Întind mâinile încă umede să-mi apuc geaca de pe cuierul stil pom, când am simțit pe spate două mâini obraznice care încearcă să mă pipăie, evident pe zona cea mai accesibilă …fundul.

Am făcut o întoarcere la 180 de grade și fără să scot un cuvânt i-am aplicat – nu, nu lovituri, era prea aschimodie, n-ar fi supraviețuit – un ciclu generos de zgâlțâituri.

Îl apucasem de reverele halatului albastru de politehnist și îl zgâlțâiam cu toți dracii adunați, intrați în mine din bezna subsolului.

Cred că m-ar fi apucat seara repetând la nesfârșit scuturatul cu mișcări bruște stânga – dreapta, înainte – înapoi, dacă după vreo 8 minute de procedură nu ar fi început să-i sară din buzunarele halatului niște legături cu tot felul de chei!

Cheile timpului pierdut inutil în subsoluri …

Imaginea era cât se poate de comică, iar zdrăngănitul cheilor în cădere, urmat de plezniturile lor pe pardoseală, au fost asemenea sunetelor de gong care mi-au spus că meciul s-a încheiat.

Zugrăveala subsolurilor?

Să fim serioși …

Mă întreb dacă a mai intrat vreodată cineva în acele tuneluri.

 

2 aprilie 2016 „Strict autentic”